Nu am început până acum niciun editorial în acest fel, spunând un banc, pe care probabil îl cunoașteți, dar pentru cazul de față cred că e cel mai potrivit exemplu. Și anume:
„Vin la rabin doi împricinați. Primul ia cuvântul pârâtorul și povestește ce și cum, că așa, că pe dincolo, iar la urmă rabinul zice:
– Ai dreptate!
Pârâtul însă nu se lasă nici el, ci-și susține cauza, că o fi, c-o păți, iar după ce termină rabinul se scarpină-n barbă și spune:
– Și tu ai dreptate!
Fiul rabinului, student la drept, care asistase la cele două cuvântări, se bagă și el:
– Tată, țin să-ți amintesc că adevărul e unul singur. Acești oameni nu pot avea amândoi dreptate deodată.
Iar rabinul, după încă o perioadă de gândire, concluzionează:
… (vom vedea mai târziu ce) ”
Bun, acum că ne-am destins, haideți să analizăm și altceva:
Probabil că vă este cunoscută tuturor caricatura cu cei doi oameni care, privind din direcții opuse aceeași cifră, se contrazic, unul susținând că-i șase, celălalt susținând că-i nouă. Iar „morala” acestui desen se vrea a fi: „Doar pentru că tu ai dreptate, nu înseamnă că eu greșesc. Pur și simplu nu-mi cunoști perspectiva.”
Unde vreau să ajung? V-ați prins, desigur, la conceptul tot mai întâlnit de pluriadevăr, la adevărul meu care e diferit de al tău, dar totuși ambele sunt perfect valabile.
La o privire mai superficială, acceptarea mai multor adevăruri, variind în funcție de perspectiva mărturisitorului, pare a fi o soluție satisfăcătoare, chiar logică, nu-i așa? Toată lumea e mulțumită, conflictul e eliminat.
Ei bine, nu, nu e chiar așa. Pentru că bancul se termină cu următorul răspuns al rabinului:
„– Și tu ai dreptate!”
Iar caricatura despre care vorbeam apoi are și ea o contrapartidă, realizată prin adăugarea unei linii în josul cifrei, adăugire care-i face pe cei doi să cadă de acord că acolo e un șase. Cu morala: „Pierdem prea mult timp din viață cu controversele iscate din lipsa clarității.”
Cei care acceptă concepte precum adevărul tău – adevărul meu sunt, cred eu, persoane ori foarte superficiale, ori rău intenționate. Nu există mai multe adevăruri faptice contrare, logica elementară împiedică existența simultană a lui A și a lui non-A. Probabil că veți spune că mai multe adevăruri nu înseamnă neapărat adevăruri contrare. Eu zic că ba da, asta înseamnă. Pentru că, dacă nu sunt contrarii, atunci ele sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, care însă e mai complex. Dacă două persoane ajung să aibă nevoie de două adevăruri „personale”, atunci e clar că între ele există contradicție, deci cel puțin unul e fals.
Iar necesitatea de a numi o construcție falsă cu numele de „Adevăr” se numește îndoctrinare.
De ce țin eu această poliloghie în loc de editorial la Geazeta SF? Pentru că, analizând societatea umană, SF-ul ajunge de foarte multe ori să se joace cu asemenea concepte pe care, din păcate, iată că le găsim acum și-n viața de zi cu zi, așa cum bine au anticipat bătrânii genului. Cei care vor ca noi să acceptăm adevărul personal nu vor altceva decât să acceptăm îndoctrinarea drept o formă de adevăr, să acceptăm că o „convingere” are valoare la fel de mare ca un fapt consemnat sau demonstrabil. Ceea ce nu e admisibil decât în literatură, nicidecum în societate.
Iar odată cu înmulțirea alarmantă a știrilor false și cu asaltul condus de diferite forțe dictatoriale pe care cred că nu are rost să le numesc, tot mai vocale în Europa de est, asupra realității, ideea de adevăr variabil este cu atât mai periculos de acceptat.
Fiți deci analitici, despicați firul în patru, ascultați ambele tabere ale unei dispute, cântăriți-le argumentația, dar nu uitați că „adevărul” e numai unul. Și acela nu e personal. Trebuie doar tras și scuturat din mormanul de oglinzi deformate care-l parazitează.
10 comments
andreeaw says:
sept. 15, 2018
bine spus.
mihail toma says:
sept. 15, 2018
Și tu ai dreptate!
Să ne înțelegem (cum mă stresează, aproape zilnic, Guran la Europa FM), nu intră la socoteală adevărul obiectiv, sau pe care îl asimilăm, urmare unor axiome, ca fiind obiectiv, și deci de netăgăduit, ca o lege superioară, valabilă oricând și oricum până la o evidență decisivă care să o contrazică și să o înlocuiască, ci la cel relativ ( doar într-o idee de sistematizare) care reprezintă o reflectare justă doar din perspectiva personală.
Mai pe românește: interesul poartă fesul. Ce contează că-i o găleată din plastic. Am primit-o, nu am dat-o…
Restul sunt doar vorbe:
Adevărul este unic doar în conștiința individuală. Acolo germinează din adevăruri obiective: fond genetic, arealul geografic,durere și plăcere, și se consolidează din adevăruri subiective: condiționarea.
Orice ființă ( risc să merg până la nivel de microbi, virușii fiind protoființe) ia decizia de adevărat sau fals (exemplu la limită: nici o bacterie nu va confunda patru molecule de țesut viu cu patru atomi de uraniu, tocmai pentru că niște neamuri mai îndepărtate au făcut deja această greșeală…) în concordanță cu cele expuse mai sus.
Omul, apoteoza creației, nu face notă discordantă, deși poate confunda țâța lu’ mă-sa cu un biberon din cauciuc, dar doar până aici căci, dacă-i bagi acid clorhidric în biberon, va protesta în mod sigur.
Și-aici picăm pe chestia cu condițíonarea care este și ea de două feluri: genetică și curentă.
Cea genetică este resimțită, de exemplu, cronic, pe la vârsta pubertății,într-o efervescență a procreerii, iar cea curentă începe mult mai devreme, odată cu înțărcarea.
Înțărcarea asta continuă, practic, pe toată durata vieții, fiind îndoctrinați în ceea ce să nu facem, cu excepția notabilă a activității obligatorii de tras la pompă…
Desigur, dintotdeauna au existat și aberații. Specimene imperfecte, dar decise să-și joace cartea pe masa verde a existenței. Unele au reușit și au început să-și pună întrebări: este adevărat sau este fals?
Au descoperit că este fals, dar au aflat și că existența lor individuală depinde de a crede în adevărul intrinsec. Și atunci a apărut schisma: cei care vor să conserve adevărul în forma lui actuală și cei care, deși au descoperit că adevărul este fals, nu-l pot încă înlocui cu adevărul subiectiv, dar se străduiesc.
Mihail Toma says:
sept. 15, 2018
În epoca în care la CERN se fac pregătiri febrile pentru a sparge bariera care ne separă de Primul Adevăr, evenimentele de natură medievală exacerbate în ultima perioadă, nu fac decât să confirme că suntem aproape. Aproape de tot!
bobocnmadalin says:
sept. 16, 2018
Eu unul susțin că e un 9 cu linie trasată deasupra și nimeni nu-mi poate dovedi contrariul.
Tavi says:
sept. 17, 2018
Este putin cam (foarte) dura pozitia dumneavostra, ceea ce din punctul meu de vedere poate dovedi malitiozitate sau o necunoastere si a altor aspecte…Din domeniul stiintei, unde lucrez, va spun ca unele lucruri (nu toate intr-adevar), nu sunt doar in numai alb si numai negru. Practic acesta este rolul stiintei: dupa cercetari, mai mult sau mai putin indelungate, sa poata spune: „lucrul X este alb in conditiile acestea si|sau negru in aceste constitii.” Pana poti stabili conditiile in care o propozitie logica, un element stiintific, etc. este fie alb, fie negru dureaza, uneori foarte mult. La inceput, nu poti spune ca lucrul X este sau alb sau negru. Asa ca ipoteza adevarului multiplu, este utila, insa doar pana se poate determina cu certitudine un adevar (relativ) in anumite conditii reale de utilizare.
Tavi says:
sept. 17, 2018
*conditii nu constitii (rand 6)
Tavi says:
sept. 17, 2018
In realitate, nu se lucreaza cu adevaruri absolute, ca in matematica. Desi sunt destule exemple si in matematica (de obicei matematica superioara) care pot atesta aceasta afirmatie ca adevarul tine de observator si de unghiul prin care priveste realitatea.
Tavi says:
sept. 17, 2018
Aristotel: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi e adevarul.” (chiar daca adevarul meu e relativ, personalist, in probleme in care nu exista o granita clara de demarcatie intre alb si negru-stiintifica si/sau nu numai-, personal prefer adevarul multiplu).
Cristina Czeller says:
oct. 31, 2018
În caricatura din imagine, adevărul comun este că e un 6 SAU un 9.
Tavi says:
nov. 3, 2018
@Cristina Czeller
Daca e sa privim problema punctual, aveti dreptate. Eu ma refeream la problematica mai generala, mai adancita asupra realitatii. De fapt, ipoteza mea de lucru, prin care privesc realitatea este: totul e fals. Dar aceasta ipoteza este personala asa ca fiecare are dreptul sa isi cladeasca un sistem prin care sa inteleaga problematica realitatii.