Despre pluriadevăr

          Nu am început până acum niciun editorial în acest fel, spunând un banc, pe care probabil îl cunoașteți, dar pentru cazul de față cred că e cel mai potrivit exemplu. Și anume:

          „Vin la rabin doi împricinați. Primul ia cuvântul pârâtorul și povestește ce și cum, că așa, că pe dincolo, iar la urmă rabinul zice:

          – Ai dreptate!

          Pârâtul însă nu se lasă nici el, ci-și susține cauza, că o fi, c-o păți, iar după ce termină rabinul se scarpină-n barbă și spune:

          – Și tu ai dreptate!

          Fiul rabinului, student la drept, care asistase la cele două cuvântări, se bagă și el:

          – Tată, țin să-ți amintesc că adevărul e unul singur. Acești oameni nu pot avea amândoi dreptate deodată.

          Iar rabinul, după încă o perioadă de gândire, concluzionează:

          … (vom vedea mai târziu ce) ”

          Bun, acum că ne-am destins, haideți să analizăm și altceva:

          Probabil că vă este cunoscută tuturor caricatura cu cei doi oameni care, privind din direcții opuse aceeași cifră, se contrazic, unul susținând că-i șase, celălalt susținând că-i nouă. Iar „morala” acestui desen se vrea a fi: „Doar pentru că tu ai dreptate, nu înseamnă că eu greșesc. Pur și simplu nu-mi cunoști perspectiva.”

          Unde vreau să ajung? V-ați prins, desigur, la conceptul tot mai întâlnit de pluriadevăr, la adevărul meu care e diferit de al tău, dar totuși ambele sunt perfect valabile.

          La o privire mai superficială, acceptarea mai multor adevăruri, variind în funcție de perspectiva mărturisitorului, pare a fi o soluție satisfăcătoare, chiar logică, nu-i așa? Toată lumea e mulțumită, conflictul e eliminat.

          Ei bine, nu, nu e chiar așa. Pentru că bancul se termină cu următorul răspuns al rabinului:

          „– Și tu ai dreptate!”

          Iar caricatura despre care vorbeam apoi are și ea o contrapartidă, realizată prin adăugarea unei linii în josul cifrei, adăugire care-i face pe cei doi să cadă de acord că acolo e un șase. Cu morala: „Pierdem prea mult timp din viață cu controversele iscate din lipsa clarității.”

          Cei care acceptă concepte precum adevărul tău – adevărul meu sunt, cred eu, persoane ori foarte superficiale, ori rău intenționate. Nu există mai multe adevăruri faptice contrare, logica elementară împiedică existența simultană a lui A și a lui non-A. Probabil că veți spune că mai multe adevăruri nu înseamnă neapărat adevăruri contrare. Eu zic că ba da, asta înseamnă. Pentru că, dacă nu sunt contrarii, atunci ele sunt doar aspecte ale aceluiași adevăr, care însă e mai complex. Dacă două persoane ajung să aibă nevoie de două adevăruri „personale”, atunci e clar că între ele există contradicție, deci cel puțin unul e fals. 

          Iar necesitatea de a numi o construcție falsă cu numele de „Adevăr” se numește îndoctrinare.

          De ce țin eu această poliloghie în loc de editorial la Geazeta SF? Pentru că, analizând societatea umană, SF-ul ajunge de foarte multe ori să se joace cu asemenea concepte pe care, din păcate, iată că le găsim acum și-n viața de zi cu zi, așa cum bine au anticipat bătrânii genului. Cei care vor ca noi să acceptăm adevărul personal nu vor altceva decât să acceptăm îndoctrinarea drept o formă de adevăr, să acceptăm că o „convingere” are valoare la fel de mare ca un fapt consemnat sau demonstrabil. Ceea ce nu e admisibil decât în literatură, nicidecum în societate.

          Iar odată cu înmulțirea alarmantă a știrilor false și cu asaltul condus de diferite forțe dictatoriale pe care cred că nu are rost să le numesc, tot mai vocale în Europa de est, asupra realității, ideea de adevăr variabil este cu atât mai periculos de acceptat.

          Fiți deci analitici, despicați firul în patru, ascultați ambele tabere ale unei dispute, cântăriți-le argumentația, dar nu uitați că „adevărul” e numai unul. Și acela nu e personal. Trebuie doar tras și scuturat din mormanul de oglinzi deformate care-l parazitează.