Despre imprevizibil

          Critica ce a dominat perioada modernă a impus principiul ordinii şi al armoniei absolute drept criteriu unic de valoare şi a descurajat orice manifestare de imprevizibil, nederminare şi haos în creaţia artistică. Este, de fapt, o expresie a tendinţei generale spre organizare rigidă care a definit civilizaţia occidentală. Această atitudine însă nu s-a manifestat în toate timpurile. De exemplu, în Grecia Antică, noţiunea de haos avea sensul de „origine primordială” şi de „indeterminare”. Abia în perioada Imperiului Roman şi a reprezentărilor latine despre lege şi ordine, cuvîntul „haos” a căpătat o nuanţă negativă, ca antipod al ordinii, sau ca „dezordine”. Evoluţia actuală a artei este marcată de o revalorificare a elementului-surpriză ca unul indispensabil realizării unor creaţii împlinite.

          În era tehnologică, maşinile reprezintă ordonarea şi predictibilitatea, în timp ce calitatea definitorie a naturii umane rămîne impredictibilul, capacitatea de a transgresa condiţiile mediului şi a acţiona contrar regulilor şi legilor impuse de factorii externi. Conform concepţiei enunţate de Alvin Toffler în cartea sa „Al Treilea Val”, de la începutul perioadei industriale au existat numeroase încercări de aplicare a principiilor mecaniciste asupra tuturor aspectelor vieţii. Întregul sistem social s-a transformat într-o maşinărie ce tinde spre o funcţionare perfectă. Acest proces de mecanizare a ajuns să afecteze chiar şi domeniile umanitare. Facultatea de a acţiona intenţionat imprevizibil, independent de circumstanţe, care derivă din conştiinţa, capacitatea de discernămînt şi indeterminarea specifice omului, contribuie în mare măsură la valoarea operelor de artă. Disproporţiile, structurile non-liniare şi transgresiunile devin la fel de importante ca şi ordinea, armonia, continuitatea şi conformarea unor reguli. Arta reia astfel modelul naturii şi tinde spre o fuziune a opuşilor, spre un echilibru amplu între armonie şi dizarmonie, explorînd o continuitate subtilă care persistă în dezechilibrul extrem.

          În condiţii obişnuite, computerele nu sînt capabile de acţiuni imprevizibile. Funcţia aleatorie, care le permite computerelor să realizeze operaţii aparent întîmplătoare, este, în realitate, o ecuaţie complexă ce calculează timpul parcurs de la momentul cînd utilizatorul pune în funcţiune computerul, iniţializîndu-l şi astfel este dependentă integral de acest impuls primar generat de om. Cu toate acestea, se consideră că orice dispozitiv electronic intră mai devreme sau mai tîrziu în pană, se blochează. O explicaţie ar fi substratul fizic de care depinde funcţionarea maşinilor. Astfel, natura însăşi integrează în ea o predispoziţie spre accident şi un element de nedeterminare.

          Interesant este modul în care noţiunea de imprevizibil se transformă în contextul interacţiunii dintre om şi maşină. Aceasta din urmă tinde să devină „more human than human” ca în filmul „Blade Runner”, inspirat de romanul lui Philip K. Dick „Do Androids Dream Of Electric Sheep?”, în care apar maşini umanizate şi oameni ce îşi pierd umanitatea. Au existat şi diverse experienţe de creare a unor programe de inteligenţă artificială capabile să compună muzică. Publicul care a audiat o selecţie de piese instrumentale compuse cu ajutorul inteligenţei artificiale, dar şi lucrări ale unor compozitori „adevăraţi”, nu a putut distinge între muzica creată de computer şi cea compusă de oameni. Însă aceste programe nu au făcut decît să imite prin modele matematice stilurile specifice ale unor compozitori celebri.

          Iannis Xenakis, unul din marii reformatori ai muzicii secolului 20, şi-a început activitatea artistică într-o perioadă în care pînă şi muzica de avangardă se orienta spre o ordine excesivă. Tehnica serială şi tehnica dodecafonică, inventate de Arnold Schoenberg şi dezvoltate de Webern, se bazau pe reguli stricte şi constau din permutaţii ale unor secvenţe repetitive. În acest context, Xenakis a iniţiat o direcţie de dezvoltare diametral opusă printr-o metodă a imprevizibilului, pe care a numit-o stocastică, de la cuvîntul grec „stochos”, care înseamnă „scop”, „direcţionare”. Este surprinzător şi faptul că teoriile muzicale ale lui Xenakis au fost inspirate de experienţa sa de matematician şi arhitect.

          Tehnica serială derivă dintr-o viziune a lumii ca mecanism liniar, în care infinitatea poate fi redusă la cîteva elemente primare. Ea a fost anticipată de maşina combinatorică imaginată de gînditorul spaniol Raymond Lull în Evul Mediu, care, pornind de la cîteva principii elementare ale universului, oferea, la modul teoretic, posibilitatea de a deduce prin relaţii simetrice întreaga cunoaştere posibilă. Tot astfel Taoismul a creat un model reductibil al lumii, care derivă dintr-un principiu determinant primordial Dao, o dualitate Yin-Yang a principiilor pasiv şi activ, şi cele 5 elemente – apa, focul, lemnul, metalul şi pămîntul. În acelaşi timp, doctrina taoistă acordă un rol important spontaneităţii. Lucrările lui Lao Zi au influenţat în mod decisiv artele marţiale chineze, care nu se bazează pe reguli şi procedee, ci valorifică masiv factorul spontan. Taoismul explică această contradicţie prin faptul că însuşi principiul Dao, pentru că există prin sine şi nu e precedat de nici o altă lege care să-l determine, este în esenţă nedeterminat. Este vorba despre acelaşi haos şi aceeaşi nedeterminare de la începutul lumii pe care le semnalăm în cultura greacă şi cea egipteană. Revenind la Taoism, principiul Dao reprezintă firul unic, elementul comun, continuitatea care uneşte lumea, fiind un model, un arhetip universal prezent în fiecare parte constitutivă. În căutarea unui astfel de element comun, dar şi a unui sens ultim pentru orice lucrare muzicală, literară, dramatică sau de artă plastică, la fel ca şi în încercarea de a afla un adevăr final în lumea reală, a cărei reflecţie este arta, am putea găsi în centrul lui tot o nedeterminare, o coexistenţă simultană a tuturor semnificaţiilor posibile. Această indeterminare stă la originea libertăţii depline în care se poate manifesta imprevizibilul.