steampunkwp-3840-2352-wallpaper 

          Micul dejun.

          Cu degetele goale, striveam pământul rece de sub picioarele mele. Mă simțeam ca și cum tot ce exista se desfășura într-o formă chirurgicală. Toata lumea se purta cu mănuși, niciodată colorate și așteptau tăcuți răspunsurile dorite. Mi-aș fi dorit ca pe piatra funerară să scrie: „Sfâșiată de dinți, captivă printre gloanțe, acum îmi număr universurile”. Atât era de ajuns, mi-am zis, oricine va trece pe acolo va ști cum am vrut să trăiesc și uite așa îmi încolțeam o voință în suflete diverse. Însă exista o barieră mult mai mare, o perdea atât de groasă încât zidul Berlinului era parcă un punct in miile de puncte desenate într-un tablou. Nimeni nu putea să trăiască, să citească cheia libertății, să-și muște buza cu o fervoare de nou-născut. După care am înțeles:

          – Totul este în siguranță atunci când există limite. De ce să riscăm o gură de rai pentru o mare de iad dulce?

          E un amuzament groaznic să te holbezi la aceste grămezi de carne care sunt ținute în viață doar de un val de circuit sangvin. Așa o încântare când vezi niște obraji îmbujorați de cuvintele dulci care răsună printre buzele unui tânăr fermecător. Așa o sperietură când vezi cum sângele țâșnește de la o tăietură cu cuțitul într-un registru casnic sau sinucigaș. Așa de viclean când vezi cum înflorește trandafirul, o doamnă neînduplecată, deținând propriile arme împotriva cuvintelor mincinoase, o doamnă trufașă și atrăgătoare în același timp. Așa stăteam și eu pe o bordură a morților, denumită Aleea Viitorului.

          – Hmm, am străbătut aleea când eram încă în viață însă nu m-a dus nicăieri. Oare acest trup bântuitor va avea mai multe reușite? Și totuși nu cred că e timpul. Existau anumite momente pentru anumite clipe care se vor petrece sub anumite circumstanțe calculate cu o anumită finețe. Așa eram eu, deși nu prea bună la calcule.

          Da, mi-am recunoscut, Amelia trebuia să renască. Nu împachetată în nici un raft în vreo memorie, nu ștearsă cu buretele zilei de mâine, nici îmbunătățită cu accesoriile unei noi lumi. Doar conservată. Însă răsfoind prin catalogul de personalități, m-am regăsit ca Angela. Cimitirul îmi impunea asta. Locul împânzit de crucile celor ce au fost impunea o soluție analogă pentru o problemă digitală.

          În timp ce mi-am mai aprins încă o țigară, priveam cerul. Atât de limpede și albastru, arăta ca un nesfârșit copil. 

          – Ah! Carnea asta mocnește sub unghie, nu mă lasă să-mi respir cuvintele, e atât de dură și zgârie!

          – Oare ce s-o ascunde după cer? Probabil trebuie să fie ceva atât de întunecat încât toată puritatea ni se dezvăluie, nouă, oamenilor ratați ce îndrăznim să îl privim. Și m-am gândit, mult, și mi s-a făcut frică.

          – Oare? Oare suntem noi distracția altei forme de viață? Suntem noi niște măscărici pe o scenă mare și cineva râde de absurditatea vieții noastre? Nu e cerul un ecran pentru întunecații de dincolo? Dar cine sunt ei, privitorii care ne urmăresc ronțăind morții noștri?

         

          Prânzul. 

          Iar mi-au mucegăit nervii, devine deja inestetic. A treia ureche a auzit sirena crucii, atât de scârțâitoare dar vitală, ca un poștaș al nefericirii. O aud că țipă ca la piață: 

          – Înghițim neregularitățile, intrați, vă rupem cercul vieții, îl sfărâmăm și mestecăm, acum și la ofertă unică!

          Cum să se plictisească oamenii dacă jungla claxonează, dacă funcționăm pe patru roți sau dacă vânăm ca niște atotputernici compasiunea…

          – Măsuța de sticlă încă rezistă. 

          – Cum? 

          – Am aruncat pe ea lichidul unei cofeine, literele bântuite de strămoși, foarfecele l-am pitit să nu mă vadă, am pus coatele pline de apatie, scrumiera urla de cenușa-i permanentă…

          – Au putrezit literele astea românești, mă uit adânc în voma lor și de fiecare dată parcă au altă culoare de palincă.

          – Cărțile? Mi se par întâia minune a lumii iar dacă ar fi ființe probabil cele șapte clișeice s-ar înclina în fața lor, cu smerenie și lacrimi dulci. 

          – Ce n-aș da să nasc niște lacrimi acum, ale mele, să le adun într-o cutie și să le îngrop în pământul mormântului meu. Aș lăsa drept piatră funerară o sticlă din cristalul cel mai pur, să-mi strălucească patriotismul, singurul pe care îl știu. M-aș holba ore, zile, luni, la transparența ei, numai să-mi deslușesc menirea, să obosesc căutând, să renunț, să leșin și să-mi revin în fire, iar apoi să simt durerea lui Sisif.

         

          Cina.

          Șablonul viitorului s-a dovedit un spațiu de depozitare în care secretele curg ca lacrima cea nevinovată preconizată de creștinism. Oglinda se închide miraculos datorită fricii de a descoperi secretul acela trasat de contururile unui destin mașinal. Acum zâmbetul prinde paloarea unei lumini mult prea incestuoase pe care dunga neagră definește uniforma unui rudimentar slab în inelul colectivului. Interiorul unui secret va orbi, oricâtă sete ar exista, pentru că frigul uimește prin sentimentul de frică.

          – Vino, mi-a zis vocea, ca și cum eu am evadat și gratiile mi-au cuprins libertatea.

          Abuzul zâmbește și el în stilul unui criminal care își caută conștiința în gunoiul de ieri. Iar dacă supunerea e singura cale de a mătura toate sentimentele pe care le-am ascuns în microscop, oare de ce lupt în continuare pentru a obține acea paloare a ființei ca existentă? Încălcarea principiilor care sunt blocate în sertarul universului mă captivează datorită diamantului născut din fumul de țigară.

          – Să-mi asum riscul pentru această îndepărtare care nu-mi acordă dreptul de a respira viciul meu corect? Cum să justific asta? Cum să nu-mi permit nici o reacție când celulele mă săgetează în cel mai groaznic mod? Și când toate privirile au fost ațintite, parcă am întrerupt ciclul păsării Phoenix. Nu am renăscut, pur și simplu mi-am dat seama că organul situat în stânga pieptului a îndrăznit o bătaie. Nici nu îi pot spune pe nume, organul e o tehnicitate care îmi permite dreptul de a o folosi în modul cel mai corespunzător. Atunci, da, atunci am realizat că în sfârșit pot reuși o existență demnă de capacitățile neuronale. 

          Rebeliunea a căpătat așadar o altă semnificație, era pur și simplu un alt canal prin care vena își circula destinul.

          – Oh, ce previzibilă mă dovedesc. Am murit fără să vreau și m-am trezit mort știind că groapa a fost săpată. 

          Ridurile galbene își celebrau zonele ca și cum își puneau amprenta pe fiecare cicatrice pentru care am vărsat o lacrimă. Iar lacrima mi-a cutremurat fiecare firicel de mit. Și am refuzat să zâmbesc când trecutul mi-a arătat pioșenie și armonie, mi se părea mult prea fals să fiu de acord cu această stagnare de nedreptate în fața a ceea ce numeam eu Evoluție. 

          Fantoma șoptea cu glasul speriat că poate îl adorăm, chiar se pregătise festiv pentru farsa plănuită de ani întregi. Pălăria era o glumă mult prea răsuflată căci cine mai adoptă un stil fermecător atunci când încearcă producerea unui infarct ancestral? Lama cuțitului se presupunea a fi singura unealtă a adevărului dar s-a tocit. Și-a pierdut tinerețea în căutarea acelui adevăr. Copiii fugeau, copacii au înlemnit, coroanele au înflorit iar condica a fost semnată, copitele zburdau năvalnic pentru ochii plini de cruciadă, comemorarea a fost hrănită, contele a fost puterea iar copilul slab a fost cina. 

          – O săgeată a înfipt două lacrimi, una din vinovăție și una din dragoste. Iar deasupra acelui munte, răul parcă lenevea la soare, zicând: „Oh, nu știai, tu, munte, că mi-am făcut un val în memoria lacrimii de ieri?”

          Am zâmbit pentru cei ce mai încearcă și am plâns pentru un alt suflet. Când am văzut clarvăzătorul am știut că îmi trebuie o îmbrățișare, acea îmbrățișare plină de obligația din naștere, un braț al mamei mele încălzit la temperatura unui spirit matern. 

          – Mi se încurcă limba maternă, chiar, oare de ce de fiecare dată când am nevoie de doza de curaj, limba încurcă seringa? Mi-a fost injectată o porție de viitor care nu e așa dulce ca tortul alb plin de rafturi negre. 

          – Unde s-a ascuns așadar onoarea? În ce pahar sau în ce farfurie? 

          – Aparențele ne mențin în curcubeul pe care l-am creat atunci când cerul era mult prea monoton. Răspundem în neștire la întrebări fără răspuns concret și încercăm să nu depășim acel concret, este mult prea periculos ce se află dincolo. Și am început să fiu suspectă. Am început să desenez un tablou în care încrederea era evaluată la un nivel neaccesibil colectivului. Astfel, m-am încumetat să adopt intriga acelui lipicios de viață.

          – Unde e secretul? Cum să realizez apropierea de acel secret?

          – Am privit secretul în ochi și căutam secretele. Un singur glonț a fost de ajuns și am strâns traiectoria vieții în mâinile secretului. Cum să-mi explic altfel zâmbetul sufocant al trecutului? 

          Făceam din fatal o cină delicioasă când, pe nespusă masă, am descoperit indiferența de a pătrunde în visul inimii. Și ei se rugau. Eu nu înțelegeam ce rost avea această legănare și acest patos indus de rugăciunile lor. Încercam să înțeleg această înfometare pentru sufletul spiritual dat de Dumnezeu, zis acel unic salvator de blestemul incurabil al podului care se destrăma. 

          – Da, am râs, au zis că e o prevestire, cât de amuzant e totul. Să am încredere într-o încredere oarbă. Oare ce urmează? O cină otrăvită cu rugăciunea unui trecut ceresc? Să mănânc liniștit avertismentul și să plec cu speranța că poate moartea își va alege altă șosea? 

          – Eu țin minte că apărarea se realizează în palmele mele, în ochii pe care îi deschid în fiecare zi, în trupul pe care îl trezesc la viață în fiecare minut. Să miroși a frică e ceva de nescris, să mă ascund în crengile unei religii mă condamnă. Precum o barcă plutind anevoios pe mare, simțeam că, fiind descoperită, era singura șansă de a dezlănțui acest ciclu nesfârșit al trecutului. Mi-am ridicat pânzele și mi-am urmat calea în bătaia vântului.

         

          Desertul.

          – Ce frumoase sunt valurile când decid pentru destinul tău! Nu să trăiești într-o carantină fiind contagios de rutina feliată mereu subțire în fiecare zi. Cât de groaznic este să trăiești pe jumătate, să nu mai ai bateriile pentru sunetul celei de-a doua zi. Insolvabilitatea mi se trântea alene printre cearșafuri, dar când am prins-o parcă smulgeam din jumătatea de curaj. Iar în disperarea mea, am urlat cu sufletul răgușit și mi-am reîntregit șablonul. Mi-am definit balanța viitorului și aceea era în favoarea sângelui. Apa nu dădea nici un randament, însă mereu sângele va naște un braț, o ureche, o lumină, o pasiune, un puls. Coloanele unui diavol mic au fost puse așadar în construcție, urma să pun bazele unui întreg concept de existență, iar acel concept era destinul meu.

 

***

 

          Mi-am tăiat legătura și am țipat mai tare, trebuia să mă audă cineva. Mă scufundam în apa unui alt trup și lumina atât de inconfortabilă îmi strivea privirea. 

          – Tare neplăcut să renaști! 

           O iau de la capăt de fiecare dată când deschid ochii. Ca atunci când guști din dulcele zilei fără de sfârșit. Mi se topește în gură un desert, dar celule din corpul perisabil încep să plângă de dorul universului trecut. Vis să fi fost, l-am trăit mai ceva ca pe o viață.