Memorabilul „Demolition Man” (1993), în regia lui Marco Brambilla, este un film-unicat. Prin performanţa lui Sylvester Stallone şi a lui Wesley Snipes, prin excesul de cascadorii executate „pe viu” şi aplicarea moderată a graficii de computer, dar şi printr-unul dintre cele mai hilare scenarii scrise vreodată, acest film a antrenat întregul potenţial al industriei hollywoodiene din acea perioadă. Din dialogurile amuzante nu lipsesc referinţele la Rambo, Luke Skywalker, Jacky Chan, Terminator, „Biblioteca Schwarzenegger” şi Pancho Villa. Stallone, obişnuit să-şi realizeze el însuşi cascadoriile, a făcut chiar în introducerea filmului un salt de pomină dintr-un helicopter, care putea foarte uşor să devină ultima ispravă din viaţa lui. Astăzi este evident că astfel de filme pur şi simplu nu se mai fac.

„Demolition Man” a fost conceput ca o satiră subtilă a unui fenomen ce lua anvergură la începutul anilor 90, fenomen pe care unii l-au etichetat drept o „Dictatură a Binelui”. Tentativele de a cenzura violenţa şi obscenităţile din cinematografie şi muzică, precum şi campaniile împotriva alcoolismului şi fumatului, ce încercau „să-l salveze pe om de el însuşi”, luau forme exagerate şi tindeau să ameninţe libertatea individuală. O dictatură a binelui impus cu forţa rămâne totuşi o dictatură, la fel de perfidă ca şi cea a răului necamuflat.

Secvenţa iniţială a filmului surprinde confruntarea mortală dintre superpoliţistul John Spartan, interpretat de Stallone, şi personajul Simon Phoenix, „cel mai periculos crimnal din istoria Americii”, jucat de Wesley Snipes. Unii au supranumit rolul dinamic al lui Wesley Snipes din acest film drept un „Joker de culoare”, făcând aluzie la cunoscutul personaj din „Batman”. Într-o realitate alternativă, în anul 1996, acest Simon Phoenix reuşise să cucerească manu militari un întreg cartier din Los Angeles, asupra căruia s-a proclamat rege.

Prin forţa întâmplării, cei doi sunt îngheţaţi în stază criogenică, pentru a se trezi, câteva decenii mai târziu, într-o… Tembelă Lume Nouă, pe care Spartan o compară cu un spectacol de Halloween. Această antiutopie este condusă de un anume Doctor Raymond Cocteau, care intenţionează să transforme societatea într-o colonie de furnici, unde să domine o ordine absolută. Conform legilor emise de Cocteau, persoanele care înjură în public sunt amendate. Acest detaliu aminteşte de o lege lansată la începutul anilor 90 în Franţa, care impunea amenzi pentru utilizarea de cuvinte engleze în limbajul curent. În „furnicarul personal” al lui Cocteau, sarea, zahărul şi mirodeniile sunt şi ele scoase în afara legii, ceea ce se asociază în mod paradoxal cu banalele mesaje publicitare din mass-media românească, de genul „Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi”.

Muzica din această societate surprinde printr-o inepţie monumentală, amintind de repertoriul staţiilor de radio FM din zilele noastre. Printre „hiturile” din „oraşul San Angeles” se numără şi „şlagărul” „Furgonul cu îngheţată blindat”, observaţi, unul cu versuri politic corecte: „Îi serveşte chiar şi pe copiii cu vărsat-de-vânt”. Cântecelul pare a fi preluat direct din repertoriul unor formaţii gen A.S.I.A. sau 3Sud-Est, sau ce o mai fi inventat între timp „showbiz-ul” românesc.

Pe parcursul filmului, John Spartan are prilejul să asiste la o recepţie a beau monde-ului din San Angeles în „barul Taco Bells”, unde un artist în frac înterpretează la un pian alb o „piesă” pe următoarele versuri: „Câinele meu e mai bun decât al tău, Din cauza că mănâncă vitamine!”, în timp ce restul populaţiei oraşului San Angeles trăieşte în canalizare şi consumă hamburgheri de şobolan. John Spartan are chiar la un moment dat prilejul să degusteze „deliciosul fast-food de guzgan”, admirându-i calităţile nutritive.

Din puzderia de personaje pitoreşti se remarcă şi eroina Lenina Huxley, interpretată de Sandra Bullock, o „victimă a modei”ale cărei „vorbe de duh” sunt sarea şi piperul filmului.

Până la urmă, eroul lui Stallone îşi dă seama în ce situaţie se află: Cocteau l-a recrutat pe Simon Phoenix pentru a scăpa de cea mai mare pacoste a sa, de liderul rezistenţei locale, Edgar Friendly, iar Spartan a fost trezit din somnul criogenic pentru a se răfui la rândul lui cu Phoenix.

Urmează o excursie prin canalizare, în ospeţie la Edgar Friendly, care se dovedeşte a fi un tip „de-al nostru”, un liber-cugetător plin de idei inspirate, amestecate cu fantezii gastronomice, capabil să-şi conducă confraţii nespălaţi spre un viitor luminos.

Planurile lui Raymond Cocteau eşuează atunci când Simon Phoenix îi scapă de sub control şi îl execută pe nefericitul doctor, pentru crima capitală de „a fi atentat la dreptul oamenilor de a rămâne proşti”.

Confruntarea finală dintre Spartan şi Phoenix, dintre pugilistul Stallone şi maestrul în kung fu Snipes, dintre Rocky şi Bruce Lee este un moment de mare tensiune, din care John Spartan iese victorios. Lumea este salvată, iar cetăţenilor San Angeles-ului le revine misiunea să-şi reconstruiască viaţa pe ruinele vechii societăţi demolate de cei doi intruşi din trecut.

Un trailer al filmului Demolition Man:

Marcel Gherman
Marcel Gherman s-a născut la 29 septembrie 1978 în Chişinău. Între 1994 şi 2003, a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. În prezent lucrează la revista Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectul 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge.