Cripta regelui-fantomă

          Cei doi Îngeri atacară simultan. Sephiroth îşi dezlănţui încă o dată biciul de foc, iar Metatron spintecă aerul cu toporul lui greu. Siluetele uriaşe, încinse în zale de culoarea sângelui, levitau în penumbra mausoleului, suspendate într-o tăcere solemnă.

          Însă ceata de tehnomagi rezista cu dârzenie.

          – Metox! strigă magul Yxos.

          – Lux Sanctis! i se alătură Steganos.

          Prin câteva valuri de lumină fosforescentă, cei şapte bravi luptători îşi recuperară energia. Apoi preafrumoasa Sophia, cea mai înţeleaptă dintre ei, ordonă o nouă strategie:

          – Atac Brahmastra!

          În câteva clipe se succedară mai multe incantaţii de mare putere ce ar fi fost capabile să distrugă chiar şi un zeu nemuritor.

          – Tiamat!!! Fulgerul lui Indra!!! Ochii Meduzei!!! Ciocanul Mjolnir!!! Sabia lui Galbadiel!!! Lancea destinului!!! îşi făcură incantaţiile magii.

          Ultimii apărători ai regelui, Sephiroth şi Metatron, se prăbuşiră pe pardoseală, fără simţiri. Spiritele care-i animau îi părăsiră, topindu-se într-un fum întunecat.

          Aproape de ei mai zăcea leşul balaurului Gaav scurtat de cele trei capete ale lui, uriaşul pădurean Woden spintecat în două, titanul Zolod cu o rană adâncă în piept şi nesfârşite alte creaturi monstruoase. Şirul de leşuri se întindea peste întregul palat al lui Valdemar, Regele Adormit, până la porţile de la intrare, iar dincolo, pe câmpia veştedă de afară, sub un cer plumburiu, se deschidea un imens teren de bătălie presărat cu corpuri mutilate de îngeri decăzuţi şi de războinici devas.

          Pe neaşteptate, imaginea câmpului de luptă prinde să pulseze şi devine instabilă, distorsionându-se ca o proiecţie de pe un monitor defect. Într-o fracţiune de secundă, traversăm frontiera dintre ciberspaţiu şi lumea reală, cea a planetei Hikaria, pe care harta noastră stelară o localizează undeva în Constelaţia Leului. Această încleştare de forţe nu se desfăşoară doar în tărâmul interior al minţii Regelui-Fantomă, conectate la atotputernica sa reţea militară. În văzduhul fluorescent al Hikariei, escadrile de drone se prăbuşesc, rămase fără comandă. Prin savanele albastre şi deşerturile de cuarţ, prin tundrele radioactive, prin pădurile pietrificate şi în albiile secate ale mărilor de acid, armate de tancuri şi unităţi de luptă robotizate încremenesc la jumătate de drum spre zonele de atac. Pe toată întinderea Imperiului, soldaţii-mecanoizi ies din funcţiune, ca nişte marionete scăpate din mâna păpuşarului, lăsându-i pe servitorii lor umani să facă faţă singuri administrării oraşelor şi provinciilor.

          Imediat ce a detectat intruziunea şi a localizat originea semnalului străin, regele a expediat de urgenţă o întreagă armată de unităţi robotice pentru a contracara ameninţarea. Dar niciuna din aceste maşini de luptă nu va ajunge vreodată la ţintă.

          Într-un vechi centru de comunicaţii, de unde au reuşit să pătrundă pe frecvenţa reţelei militare, într-o cameră de control, trupurile celor şapte cavaleri virtuali rămân nemişcate în fotoliile consolelor ciberspaţiale. În timp ce visează fantasme electrice, chipurile le sunt acoperite de căşti înconjurate de halouri electromagnetice, care le absorb conştiinţa într-o conexiune directă om-maşină.

          Din nou în cripta regelui Valdemar, avatarurile virtuale ale celor şapte înaintau fără grabă spre ultima încăpere a palatului. Pereţii din piatră întunecată păreau a fi traversaţi de unde vagi, semn sigur că acest decor nu avea o consistenţă materială. Câteva torţe îşi revărsau lumina tremurătoare peste încăpere. Flăcările lor albastre ar fi fost în stare să ardă o întreagă eternitate.

          Într-o raclă de cristal se păstra trupul ofilit al lui Valdemar, străbătut de fire şi conexiuni bionice. Din spatele raclei, un singur cablu şerpuia spre blocul masiv de la capătul camerei, un monolit alcătuit din circuite electronice. Era supercomputerul ENIAC, miezul sistemului prin care Împăratul-Fantomă îşi condusese secole la rând Imperiul. Posibil, acest loc înfăţişat în spaţiul virtual s-ar fi asemănat în mare parte cu încăperea reală în care acum zăceau rămăşiţele monarhului adormit.

          Şi iată-i pe cei şapte Cavaleri Ecton, maeştri ai cibermagiei, în momentul triumfului lor: Zabadiel, maestrul în război electronic, Nox, specialista în infiltrare, Macros, distrugătorul de mainframe-uri, Furia, neîntrecută în acapararea reţelelor, spărgătorul de coduri Steganos, depanatorul Yxos şi stratega Sophia, cea care-i conducea.

          Liniştea criptei fu spartă de o voce stridentă:

          – HA-HA-HA-HA-HA!!! Deci credeţi că m-aţi învins?

          Dar magul pe nume Macros scoase la iveală un safir din care eliberă spre Împăratul-Fantomă o undă luminoasă. Acesta urlă cuprins de furie. După ce piatra rară îşi epuiză energiile, ea se topi în aer.

          – Sper că ai înţeles ce ţi-am făcut? zise Macros. E un program distrugător de mainframe-uri, pe care l-am pregătit special pentru tine. A trebuit să călătoresc tocmai pănă în castelul Shangxi ca să-l obţin. Deja a început să te devoreze. Curând n-o să mai rămână nimic din tine.

          Spectrul regelui arăta şi mai înfuriat de neputinţă.

          – S-a zis cu tine, „Majestate”, se amestecă şi Zabadiel. De acum încolo nu vor mai fi raiduri şi invazii pe Hikaria.

          Regele Valdemar dădu iarăşi glas.

          – Mmmm… Mi-aţi învins întreaga armată, singuri, iar voi n-aţi suferit nici măcar o zgârietură!

          – Secretele tehnomagiei nu s-au pierdut încă, îl lămuri misterioasa Nox.

          – Ne-am pregătit din greu pentru acest moment, rosti Sophia. Iar acum înfrângerea ta este deplină.

          – Să încheiem cu asta, interveni nerăbdătoare Furia.

          Steganos se apropie de capătul coşciugului:

          – Mai ai să ne spui ceva, la urmă?

          – Să ne vedem în infern!…

          Criptologul smunci cablul din interfaţă. Imaginea virtuală a cadavrului regelui începu să se dezintegreze, în acelaşi timp cu conştiinţa lui.

          Şi atunci se întâmplă ceva neprevăzut.

          Se auzi o explozie. Spaţiul criptei fu cuprins de flăcări, din care ţâşniră ramificaţii acoperite de spini. Din ele răsăriră miraculos corole de flori purpurii. Apoi magii desluşiră un cer de vară de pe Hikaria, urmat de un peisaj montan de pe planeta învecinată Aion şi de un răsărit de soare pe Aquaria. Văzură o imagine hiperrealistă a camerei unde propriile lor corpuri se aflau în continuare conectate la sondele virtuale. Apoi percepură un salt spre un subnivel al realităţii şi pătrunseră prin tunelurile întunecate ale unui oraş subteran. Într-o încăpere abandonată ei îşi contemplară adevăratele trupuri conectate psionic la personajele care se închipuie că trăiesc pe planeta Hikaria, care călătoresc prin imensa reţea cibernetică ENIAC, care există doar în mintea Regelui-Fantomă.

          – Ce-a fost asta? întrebă îngrijorat Yxos.

          Vocea regelui Valdemar reveni. Devenea însă din ce în ce mai slabă.

          – V-am lăsat un dar la despărţire. Să fie şi ca un blestem pentru voi… Mi-am epuizat ultimele puteri pentru asta…

          – Nu mai simt legătura cu realitatea, constată Nox. Ce ne-ai făcut?

          – Am rupt cu desăvârşire conexiunea dintre voi şi lumea materială. Veţi rămâne captivi pentru totdeauna în această zonă foarte specială, pe care am rezervat-o tocmai pentru voi. Pe lângă asta, am operat şi nişte mici schimbări în memoria voastră, rosti cu sarcasm regele. Nici măcar nu vă veţi putea aminti cine sunteţi cu adevărat.

          – Ce ne-ai făcut, nemernicule? răcni Zabadiel.

          În vocea slăbită a regelui se distingea o vagă notă de amuzament.

          – Bun venit în lumea mea! Acum vă las. Adio…

          Cei şapte se văzură abandonaţi în întuneric.

          – Ce ne facem? întrebă Steganos.

          Conducătoarea Sophia preluă iniţiativa.

          – Cred că înţeleg în ce fel de teritoriu ne-am pomenit. Este locul în care a sălăşluit până acum Regele-Fantomă…

          – Ştiţi, mi se pare că mai pot să-mi folosesc puterile magice.

          Furia schiţă un gest şi din palma ei izbucni o flacără multicoloră.

          – Presupun că aici ne putem exercita talentele vrăjitoreşti fără nicio restricţie. Putem face absolut orice! zise Sophia.

          – Să facem o probă, o susţinu puternicul Zabadiel. Concentraţi-vă. Încercaţi să vă imaginaţi ceva.

          Printr-o străfulgerare a conştiinţei, în vidul care-i înconjura pe cei şapte ciberluptători se succedă un miliard de imagini dintr-o infinitate de lumi posibile.

          Urmă un schimb de replici în întuneric.

          – Cum o vom duce mai departe? După toată probabilitatea, vom fi prinşi aici ca într-un păienjeniş, pentru o întreagă veşnicie.

          Timp de câteva clipe se lăsă o tăcere grea.

          – …Dar până la urmă, ce contează? Avem puterea să reconstruim întreaga lume Hikaria şi nu vom mai şti diferenţa. Sau o versiune îmbunătăţită a ei. Sau oricare altă lume vom pofti.

          – Într-adevăr, ce contează, ei?…

          Se pare că regatul ciberspaţiului şi-a schimbat stăpânii.