Coloniști români pe Marte

          După un drum lung și greu, claustrant și plin de privațiuni, primul echipaj românesc ajungea, la mai bine de șase luni de la lansare, pe Marte. Zgribuliți, înghesuiți claie peste grămadă, cei patruzeci de coloniști abia mai suportară cele încă două săptămâni în care roboții autonomi instalară structura portantă a domului gonflabil, apoi, de îndată ce presiunea aerului dinăuntru umflă prelata de pe barele metalice, dădură năvală înăuntru. Și traseră cu poftă aerul proaspăt în piept, alergând și țopăind de colo-colo, în gravitația șugubeață.

          Însă entuziasmul părăsirii capsulei nu dură mai mult de două zile, iar celelalte neajunsuri, cum ar fi raționalizarea la sânge a mâncării, începură să-i râcâie din nou, parcă mai supărător acum, când nicio altă îmbunătățire a vieții lor nu se mai întrezărea.

          – N-am putea, spuse unul, măcar pentru o zi să primim câte două rații de mâncare? Să ne mai întremăm și noi un pic.

          – Daaa!!! Îl susținură vreo treizeci de glasuri. Măcar pentru o zi!

          Apoi toate privirile se îndreptară spre căpitan. Însă acesta grăi rece:

          – Îmi pare rău, nu se poate. Suntem patruzeci, avem acum patru mii de porții de mâncare, iar cel mai pesimist scenariu e că vom primi o navetă de aprovizionare peste o sută de zile. Faceți un calcul!

          Și discuția s-ar fi oprit acolo, înăbușită în oftaturi prelungi, dacă secundul, care până atunci nu ieșise deloc în față, n-ar fi decis că aceea era ocazia lui:

          – Da, sigur, îți convine ție să ne faci să credem asta. Eu zic că putem consuma liniștiți fiecare câte două rații de mâncare pe zi.

          Un moment de liniște, apoi, din nou, vocea calmă a căpitanului:

          – Nu înțeleg ce vrei să spui. Știi la fel de bine ca mine ce resurse avem și ce riscuri nu avem voie să ne asumăm.

          – Da, da, sigur că da. Știu și că tu ești căpitanul, de-aia trebuie să te credem pe cuvânt și să facem totul cum zici tu, nu-i așa? Chiar dacă zborul s-a terminat, iar acum suntem o colonie, nu un echipaj al unei nave cosmice.

          Zumzete.

          – Sau poate, spuse tot el, că a venit vremea să ne comportăm democratic și să alegem noi, colonia, un conducător. De ce am rămâne cu cel impus de Pământ?

          – Așa e, se auziră voci. Să votăm!

          Protestele căpitanului fură, desigur, respinse de majoritatea care credea în democrație, alegeri libere fură organizate rapid, iar în urma lor secundul preluă conducerea coloniei.

          Din ziua aceea, toată lumea primi două porții de mâncare pe zi. Și lucrurile păreau că mergeau mai bine.

          Însă căpitanul nu se resemnase nici el. Lucrând în secret, el cerceta în fiecare zi cămara de provizii, consemnând inventarul în agenda proprie, iar după două săptămâni, când concluziile deveniră prea evidente pentru a fi contestate de cineva, îi adună pe toți și spuse:

          – Dragii mei coloniști, situația e foarte gravă. Am dovezi foarte clare nu numai că nu mai putem menține actualul nivel de consum, dar nici măcar nu ne putem permite o rație întreagă de mâncare pe zi. Proviziile actuale nu ne-ar ajunge, chiar dacă am reveni la acea singură porție, nici măcar pentru treizeci de zile, care ar fi scenariul cel mai optimist de aprovizionare. Menținând actuala rată de consum, în zece zile nu am mai avea nimic. Trebuie să ne mulțumim de acum înainte cu doar jumătate de porție pe zi. Va fi rău, dar măcar putem supraviețui.

          – Cum e posibil așa ceva? întrebă unul.

          – Nu cred, spuse altul. Chiar dacă ne-am lua după calculele tale, cele de azi și cele de acum două săptămâni nu se potrivesc. Ar trebui să avem mai multă mâncare!

          – Ba, să crezi, spuse căpitanul. Pentru că nu doar consumul vostru sporit a micșorat rezervele, ci… Îl privi pe secund. Poate ai ceva ce ai vrea să mărturisești, îi spuse acestuia.

          – Vrei să faci vreo acuzație?

          – Cifrele nu mint. Înafara mea, doar tu ai avut cheie de la cămară. Lipsește mai multă mâncare decât s-a consumat.

          – Și ce anume dovedește că am luat-o eu?

          – Înregistrarea video, de exemplu.

          Și discuția se transformă în ceartă, acuzațiile dădură în amenințări, iar situația păru că nu avea să se detensioneze fără violență, însă soluția salvatoare veni de la secund:

          – Știi ceva? spuse acesta, să rămânem la democrație! Să aleagă oamenii în cine au încredere. Un murmur aprobator îl făcu să continue:

          – Deci, el propune să primim jumătate de rație de mâncare pe zi, eu propun să rămânem la două porții. Cu cine votați, oameni buni?

          Iar după ce votul se încheie, tot el trase concluzia:

          – Perfect, poporul a vorbit! Și de acum înainte, doar eu voi avea cheia de la magazie. Și a lua mâncare în plus nu se va mai considera furt. E clar?

          *

          Nu am de gând să politizez Gazeta SF, acest editorial este doar o simplă ficțiune, orice asemănare cu situații reale fiind pur întâmplătoare. Poate că data viitoare voi scrie o distopie despre o Românie lipsită de legi, din care oamenii care vor să trăiască prin muncă cinstită aleg să plece, asemănările cu realitatea fiind, de asemenea, întâmplătoare.