Traducerea şi adaptarea: Oliviu Crâznic şi Cătălina Fometici

Odan stătea nemişcat în căldură, învăluit de un uşor vârtej de aer în care dansa delicat praful. Soarele îl privea cu duşmănie din cerul lipsit, ca întotdeauna, de nori, dar nu şi de alte elemente. Omul studie încruntat uriaşele nave negre care pluteau ameninţător deasupra, sanctuare ale privilegiaţilor; toţi cei care nu avuseseră acces la ele fuseseră lăsaţi în urmă, prizonieri pe un Pământ coşmaresc şi nemilos ca soarele însuşi.

Soţia lui Odan, Jesmin, se ghemui pe betonul curţii, rozând absentă un os sintetic. Saliva picura strălucind de pe jucăria scârţâitoare, de fiecare dată când femeia muşca din plastic. Degetele ei încercară cu un efort să tragă de os în intenţia de a-l sfâşia, şi când nu reuşi, îl strânse mai tare în dinţi şi scutură cu violenţă din cap într-o parte şi-n alta.

Bărbatul îşi încleştă involuntar pumnul în care ţinea lanţul şi rupse o bucată din carnea saturată cu tranchilizant, întrebându-se cât mai era până când femeia avea să îl vadă. În ziua dinainte se repezise la el în momentul în care Odan păşise afară, şi inima lui tresăltase de spaimă. Acum, darul său îi distrăsese lui Jesmin atenţia – pe moment.

Lumina soarelui căzută pe brăţara de metal din jurul gâtului ei lăsa să se vadă petele de murdărie ca şi cele de sânge. Bărbatul se gândise de la început că zgarda nu putea rămâne curată prea multă vreme, dar acum se decise să îi ia imediat una nouă. Una roz; asta era culoarea ei preferată, îşi aminti el. Se scărpină în cap. Poate că, de fapt, îi plăcuse mai mult roşul. Gânditor, Odan îşi frecă lobul urechii. Prea mult timp trecuse pentru a-şi mai aminti clar astfel de lucruri – mult prea mult.

Uşa din faţă se închise cu o pocnitură. Jesmin îşi trase umerii în spate şi îşi ridică capul. Ochii ei negri se fixară pe Odan şi jucăria îi căzu din gură. Un geamăt adânc îi scăpă femeii din gât, iar sunetul îi îngheţă bărbatului măduva în oase. Jesmin se târî mai aproape, în patru labe, cu partea posterioară mai ridicată, exact cum făceau maimuţele în cyber-programele pe care Odan le viziona din când în când. Balele femeii se scurgeau din gura căscată pe pământul gălbui, dar ochii ei nu se dezlipeau de la Odan. Vântul îi aduse bărbatului în nări un uşor iz de putreziciune.

– Bună dimineaţa, iubita mea, spuse el şi şchiopătă mai aproape.

Se opri chiar înaintea liniei roşii trasate neîndemânatic în centrul curţii principale şi aşteptă ca de obicei. Nu se grăbea.

De cealaltă parte a străzii, un vecin îi atrase atenţia. Odan înclină capul în semn de salut către bătrânul îmbrăcat ca şi el în costum deschis la culoare. Lângă curtea celuilalt, fiica acestuia se rostogolea în praf. Bătrânul trase de lanţul pe care îl ţinea strâns, făcând fierul să danseze pe pământul de culoarea pucioasei.

– O să fie o zi frumoasă, spuse Odan.

În secunda în care pronunţă ultimul cuvânt, Jesmin se împletici către el. Bărbatul nu se clinti, însă. Oprită de brăţara de la gât, femeia îşi împinse inutil pieptul în faţă în vreme ce capul îi era tras cu putere în spate. Un gâlgâit straniu îi ieşi dintre buze. Braţele ei întinse se zvârcoliră bezmetic prin aer încercând să ajungă la el, şi deşi şi-ar fi dorit nespus să îi simtă atingerea, Odan ştia regulile prea bine.

Ridică carnea rozalie în mână şi o balansă în faţa celei pe care o iubea atât.

– A sosit masa, draga mea, zise.

Cu o mişcare grăbită, aruncă o bucată din hrana în care se afla drogul către soţia sa. Mâinile ei se smuciră şi înşfăcară gustarea care imita carnea umană. Îşi îndesă bucata în gură, cu dinţii muşcând lacom din proteine. Se trase puţin mai încolo cu hrana, încolăcindu-se.

Vântul arid îi biciuia bărbatului faţa în timp ce asculta sunetele emise de buzele care plescăiau, de sfâşierea şi de mestecatul hranei. Când Jesmin se întorsese acasă pentru prima dată, zgomotul îl dezgustase, dar acum i se părea la fel de normal ca şi şuierul aspru al vântului.

Scoase din buzunar o batistă. După ce îşi şterse degetele cu grijă, setă alarma de la ceas pentru o oră şi apăsă butonul de confirmare înainte de a arunca o privire spre uşa din faţă.

Mica structură de formă cubică de la intrare îi amintea lui Odan de vechile şi demodatele cabine telefonice despre care citise de atâtea ori. Dincolo de această cabină de la uşa principală, terenul viran era îmbrăcat de praful galben al deşertului. Cabina coborî în pământ, făcându-se nevăzută. O folie de metal alunecă peste partea de sus a uşii acesteia, vântul suflând deja nisip auriu deasupra.

Aranjându-şi masca anti-praf peste nas şi gură, bărbatul observă că Jesmin se ridicase dreaptă în mijlocul curţii. În picioare, era frumoasă. Aproape răpitor de frumoasă, în ciuda rochiei rupte şi pătate cu alb şi cu roşu care îi atârna zdrenţuită pe trup. Jumătate din părul ei negru căzuse, dar figura ei fină cu pomeţi înalţi rămăsese intactă. Purpuriul îi colorase buzele, şi respiraţia îi rămase lui Odan în gât. În ciuda cărnii care îi putrezise pe membre şi a faptului că slăbise teribil, ea încă arăta de douăzeci de ani, şi aşa avea să arate întotdeauna. Bărbatul îşi privi propriile mâini acoperite de zbârcituri. Parcă îi tremurau mai tare în ultima vreme.

Îşi întoarse atenţia spre cea care îi era atât de dragă şi se clătină înspre ea.

– Mi-a fost dor de tine, murmură el. Îşi ridică masca de pe gură şi prinse mâna ei pătată cu stacojiu, ducând-o la buze. Cu ochii închişi, depuse sărutul pe pielea femeii. Îşi aminti ziua în care se căsătoriseră şi în care promisese că va avea grijă de ea – întotdeauna.

Fără să mai piardă timpul, începu să îi descuie cătuşele care o ţineau în curte. În grabă, prinse lanţul din mâna lui de zgarda aflată la gâtul femeii.

Ochii ei îi urmăreau fiecare mişcare. Îl privea blând, şi lui Odan i se păru că ea ar vrea să vorbească. Dar niciodată nu vorbea.

Un umăr gol dezvălui carnea ce putrezise. Osul cenuşiu era expus, şi el tresări.

– Nu putem ieşi în starea asta, îi zise.

Trăgând de cele două capete ale şnurului rochiei, bărbatul făcu un nod chiar deasupra umărului şi zâmbi mohorât:

– Acum e mai bine.

Îi trecu un deget mângâietor pe obraz şi îi îndepărtă cu grijă rămăşiţele de mâncare din jurul gurii.

– Întotdeauna ai fost cea mai frumoasă fată, draga mea.

Umbrindu-şi ochii cu mâna pentru a se feri de bătaia cumplită a soarelui, Odan studie cu atenţie pământul gol de dincolo de curtea sa. Nimeni de pe strada lui nu părea să fie acasă. Până şi vecinul lui îşi începuse plimbarea. Mai departe, pe străzi se puteau vedea oameni deja mergând alături de rudele lor moarte. Pentru o clipă, doar pentru una, lui Odan scena i se păru bizară. Apoi însă, sentimentul trecu.

Inhală aerul copt, amestecat cu miros de carne putredă. Îl simţi arzându-i nările. Îşi trase gulerul costumului alb de salt şi îşi întoarse privirea spre soţie.

– Câteodată mă întreb dacă nu cumva e totul doar în mintea mea, spuse cu vocea tremurată.

Îşi înghiţi nodul uscat pe care îl simţea în gâtlej şi se gândi că era cazul să treacă la treabă. Ghidată de lanţul din mâna lui, Jesmin îl urmă pe cărarea cimentată. Pasajul sigur măturase deşertul formând o cărare în faţa lui şi Odan păşi atent pe aleea creată. În fiecare zi, aceasta îi amintea de fetiţa care pierise în auriul nisipurilor mişcătoare care se aflau de cele două părţi ale căii de trecere făcute de oameni. Buzele i se strânseră din cauza amintirii, şi îşi luă soţia de mână.

În faţa lui, peisajul căpătase o culoare bolnăvicioasă. Mergea tăcut. Şoldurile ei îl atingeau când păşeau. Fusese întotdeauna tăcută şi o iubise aşa, preferând genul faţă de nevestele cicălitoare ale amicilor săi. Se lăsă să savureze momentul şi aruncă o scurtă privire spre Jesmin care privea fix înainte. Întotdeauna era obişnuită să se concentreze pe ce avea de făcut, şi acum părea că aproape zâmbeşte sub strălucirea soarelui.

– Eşti perfectă, Jesmin a mea. Dacă… Îşi plecă capul şi răscoli nervos praful care i se întindea la picioare.

Dacă ar fi ştiut că virusul avea să se răspândească, ar fi încercat să o salveze. Dar cum ar fi putut? Boala era transmisibilă prin aer. Într-o săptămână, întreaga planetă era infectată. Îşi amintea că la ştiri se anunţase că toţi erau purtători şi că declanşarea o asigura hrana sintetică. Dar nu toţi se transformaseră totuşi. Odan clătină din cap şi scoase batista din buzunar, ştergându-şi transpiraţia care i se aduna pe frunte. Jesmin fusese printre cei care nu avuseseră noroc şi contactaseră virusul. Nimic nu mai putea schimba asta, o ştia. Şi totuşi, nu putea să accepte.

Valuri de căldură făcură aerul să vibreze departe în faţă. Perechea urmă drumul circular care trecea pe lângă nenumărate străzi rezidenţiale. Cotind pe Strada Optzeci şi Nouă, îl observă pe vechiul său amic Charlie.

Purtând un veşmânt alb dintr-o singură piesă, similar cu al lui Odan, Charlie veni spre el gâfâind de efort. Omul cu care se împrietenise în Tărâmurile Aride era însoţit de două femei. Odan ştia că nici una dintre ele nu îi este nici soţie, nici parteneră. Erau mult prea tinere. Faptul că cei infectaţi, care nu erau revendicaţi de familiile lor, erau disponibili pentru a fi achiziţionaţi de alţii, îl făcu pe Odan să simtă cum îi clocoteşte sângele în vine. Nu reuşise defel să se împace cu gândul că oamenii erau capabili să îi renege cu atâta dezinvoltură pe cei altădată dragi şi apropiaţi.

Charlie le conducea pe cele două “doamne” cu ajutorul unor lanţuri prinse la gâtul lor. Părul argintiu al bărbatului, prins într-o coadă de cal, strălucea în lumina soarelui. Gura lui Charlie se întinse într-un zâmbet cald în clipa în care se apropie. Fusese un om foarte înstărit la vremea lui, avusese un cont bancar cu adevărat consistent. Înainte de răspândirea virusului, desigur. Din când în când, Odan avea ocazia să vadă ceea ce mai rămăsese din aroganţa lui Charlie ieşind totuşi la suprafaţă, în ciuda vieţii sale acum pline de singurătate.

– Oamenii încep să bârfească. Charlie îl bătu cu mâna pe umăr. Mereu cu aceeaşi fată. Chicoti, iar ridurile din jurul ochilor lui deveniră mai adânci.

Odan privi spre Jesmin şi îi strânse acesteia mâna.

− Pentru mine există doar ea.

Se întoarse spre prietenul său, trecându-şi degetele prin părul rar şi cărunt.

− Când le-ai luat pe astea două? întrebă el, arătând din ochi către fete.

− N-ai auzit? Charlie veni mai aproape de Odan. Parfumul de pin şi mosc pluti mai aproape. Legea Cincizeci Şi Unu a fost aprobată. S-a pus capăt timpului de aşteptare pentru neînsufleţiţi. Sunt cu toţii disponibili, prietene.

− Poftim?

Charlie înălţă din sprâncene.

− Guvernul a încetat să mai finanţeze testele de laborator. Îşi frecă mâinile. Vor să îşi refacă bugetul prin lichidarea stocului de neînsufleţiţi din celule. În Rusia, sunt folosiţi prin rotaţie la muncă pe câmp până când corpurile lor cedează.

Zâmbi cu subînţeles.

− Şi când te gândeşti că au vrut să ne facă să credem că totul e pentru a ne ţine legaţi de cei dragi. Ha!

Umerii lui Odan se coborâră. Privirile îi căzură pe cele două fete. O brunetă, poate de optsprezece sau nouăsprezece ani, slăbuţă şi îmbrăcată în pantaloni scurţi şi un tricou mulat. Pielea ei bronzată era aproape fără cusur. Chiar şi mirosul de putreziciune era abia perceptibil, estompat de vânt. Era o prospătură. Roşcata de lângă ea nu era diferită nici ea.

− În ziua de azi, există o singură regulă pentru a ţine un neînsufleţit, zâmbi strâmb Charlie. Când nu este sedat, ţine-l în lanţuri. În rest, tipii de sus nu dau doi bani pe ce se petrece aici.

Odan pufni.

− Şi dacă familiile fetelor le vor înapoi? Mâna i se strânse pe lanţ. Nu ai pic de bun-simţ? Vocea i se înălţă mai sus decât intenţionase.

Charlie îşi ridică brusc capul.

− Ai uitat în ce lume trăim? Suntem în 2096. Bunul-simţ ne-a părăsit acum multă vreme, amice. Împacă-te cu asta, sau te va consuma la fel de sigur ca virusul.

Îşi scoase o ţigară din buzunarul de la piept.

Odan strânse pumnii şi scrâşni din dinţi.

Charlie îşi eliberă gura de sub mască şi aprinse ţigara. Inhală de câteva ori, ridicând bărbia şi slobozind cercuri de fum în aer.

− Trebuie să te adaptezi la noile vremuri. Îţi tot spun asta de ani întregi.

Odan privi prin ochelarii transparenţi ai lui Charlie în ochii albaştri decoloraţi. Se întrebă cum de îl putuse considera pe acest om prieten.

− Chestia asta e o treabă bună. Charlie trase încă un fum şi scutură ţigara cu vârfurile degetelor. O scoase dintre buze şi zise: Ar trebui să facem o cerere să mergem la depozit împreună. Să îţi iei una proaspătă. Îi făcu din ochi.

Odan îşi simţi trupul crispându-se.

− Eşti nebun.

Charlie ridică din umeri.

− Cum doreşti.

Se apropie de cele două fete şi mângâie braţul brunetei, apoi îi dădu părul după ureche. Mâna cuprinse unul din sâni.

Un nod în gât ucise răspunsul lui Odan; scutură doar din cap.

− Hai să mergem acasă, Jesmin.

Se îndepărtă de bărbat şi de însoţitoarele lui.

Vântul îi aduse la ureche vorbele depărtate ale lui Charlie:

− O să te răzgândeşti tu!

Odan vru să strige că mai degrabă s-ar lăsa înghiţit de solul gălbui decât să ia neînsufleţitul altuia. Nu strigă. Păşi apăsat în ciuda durerii din şold, refuzând să îl lase pe Charlie să observe cât de tare se chinuieşte. Merseră mai departe. Erau şi alţi bătrâni care se plimbau cu partenerii lor pe trotuarul lat. Odan le evită privirile. În schimb, îi venea să urle la ei toţi.

Trecu pe lângă prea multe curţi în care se aflau încă neînsufleţiţi legaţi în lanţuri. Majoritatea, copii şi femei. Odan refuză să accepte posibilitatea că vecinii lui îşi comandaseră câte un neînsufleţit din afara familiei. Aşa cum făcuse Charlie.

Temperatura părea să crească, sau cel puţin Odan aşa simţea. Tristeţea îi apăsa greu pieptul. Ar fi vrut să îi spună lui Jesmin să nu îşi facă griji, pentru că tot ceea ce e rău se va îndrepta de la sine. Însă nu se putea convinge nici măcar pe el însuşi de asta. Nevoia de a o îmbrăţişa şi de a o săruta chiar în acel moment îi invadă gândurile. Continuă să îşi târască picioarele de-a lungul trotuarului, apoi făcu dreapta pe pista cimentată.

În faţă, observă o navă de patru persoane care bloca întregul drum. Scutul exterior era negru ca cerneala. Lăzi de lemn erau aşezate lângă vehicul. Câţiva oameni în uniforme albastre descărcau mai multe cutii, fără îndoială umplute cu provizii pentru localnici. Chiar şi de la distanţă, observă tinereţea şi vigoarea lor, întărite de dorinţa de a arăta de ce sunt în stare.

La locul de aterizare, un om înalt se apropie de Odan. Trupul său musculos umplea uniforma, şi pete de transpiraţie îi marcau axilele. De cămaşă avea prins un ecuson auriu în formă de semilună, pe care era scris numele “Sim”. Odan recunoscu insigna companiei pe care o slujise şi el.

− Braţul tău, zise tânărul în timp ce îşi ştergea broboanele de sudoare de deasupra buzei de sus cu dosul palmei.

Odan observă arma neagră cu laser aflată în posesia ofiţerului. Slăbi lanţul lui Jesmin şi întinse braţul. Ofiţerul îi scană ceasul de la încheietura mâinii, cu palma lipită grijuliu de placa de metal. Privirea individului se mută spre brăţara de la propria încheietură.

− Domnule Theps. Tânărul îşi înălţă capul. Acest pasaj va mai fi blocat o vreme.

Îşi lăsă mâna să cadă de-a lungul corpului.

− Locuiesc de cealaltă parte a transportorului, zise Odan, şi aruncă o privire scurtă ceasului cu numărătoare inversă. Cinci minute şi douăzeci şi două de secunde.

Tânărul ofiţer îşi puse mâinile în şolduri.

− După cum vă spuneam, domnule, va trebui să ocoliţi. O să dureze ceva până când descărcăm proviziile pentru toţi cei din Zona Uscată. Nu ne putem mişca până nu terminăm.

Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.

Odan privi în ochii lui Sim pentru a căuta vreun semn de înţelegere, orice ar fi putut arăta că o fiinţă umană reală zace ascunsă înăuntrul ofiţerului. Îi susţinu acestuia privirea: o expresie goală, îngheţată în timp. Încerca oare bărbatul să îl intimideze?

Chipul lui Odan se lungi.

− Nu vom ajunge la timp. Nu puteţi face o excepţie? Vă rog?

Colţurile gurii lui Sim se lăsară în jos.

− Mi-ar plăcea să vă ajut, dar trebuie să urmez ordinele. Privi spre cer şi înapoi. Domnule Theps, poate că ar trebui să vă lăsaţi neînsufleţitul cu noi?

Odan făcu un pas înapoi.

− Trebuie să existe şi o altă cale. Privi agitat către un bătrân care se îndepărta şi apoi, din nou, spre ofiţer. Aveţi cumva nişte tranchilizante?

− Şi-a luat doza pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. Nici un alt drog nu va avea vreun efect asupra ei azi. Ştiţi bine asta.

Tânărul se uită la Odan de sus.

− Creaturile de genul ăsta sunt nişte monstruozităţi, zise el batjocoritor. Şi totuşi, ţineţi una ca pe un animal de companie. Oamenii ca dumneavoastră ne-au distrus societatea.

Simţămintele lui Odan se risipiră pe fondul cuvintelor omului, al vocilor îndepărtate şi al vântului ce abia adia. Totul era atât de ireal, se simţea de parcă visează. Furia i se adună în gâtlej. Cu câţiva ani în urmă, poate că l-ar fi doborât pe tânăr, înfrângându-i împotrivirea. Acum, îl dureau oasele şi încheieturile, şi era sătul de prea multe.

− Vi se scurge timpul, zise Sim.

Aşa este, gândi Odan. După o ultimă privire aruncată spre arma omului, se întoarse târându-şi picioarele pe drumul pe care venise. Făcu dreapta spre cel mai apropiat trotuar. Cel mai rapid traseu, spera.

Privi spre ceas. Două minute şi paisprezece secunde până când sedativul lui Jesmin avea să îşi piardă efectul.

La jumătatea străzii pustii ce se întindea paralel cu a lui, îşi forţă picioarele chinuite să meargă mai repede. Transpiraţia i se scurgea în şiroaie pe ceafă şi pe spate. „Nu te opri”, îşi spuse; drumul părea că se întinde la nesfârşit.

Încă o privire la ceas, un minut şi şase secunde.

La stânga, locul pe care îl numea acasă se îndepărta cu fiecare pas, în loc să se apropie. Jesmin rămăsese alături de el, liniştită şi drăgălaşă ca întotdeauna. Îi prinse grăbit mâna şi simţi atingerea ei rece. „Nu, nu se poate întâmpla asta”, mormăi el. Privi peste umăr şi îl văzu pe Sim cum îl privea de la distanţă, cu braţele încrucişate.

Ceasul îi arătă că mai erau treizeci şi trei de secunde până când soţia lui urma să redevină fiara însetată de sânge care era cu adevărat.

Genunchii îi ardeau, la fel ca şi plămânii. Îşi pierdu răsuflarea şi se opri în mijlocul drumului. Distanţa era mult prea mare, decise el, şi o întoarse pe Jesmin cu faţa către el.

− Eşti deosebită. Mereu ai fost. Niciodată n-am putut să înţeleg de ce ai ales un prost ca mine. Îşi privi picioarele un moment, apoi îşi ridică iar ochii către soţia sa.

Expresia feţei lui Jesmin se schimbă brusc. Muşchii din jurul ochilor ei se crispară, ridurile reapărură. Buzele i se ridicară, lăsând să se vadă dinţii stricaţi. Îşi smuci gâtul.

Simţi cum mâna ei o strânge pe a lui. Când un scrâşnet groaznic îi ajunse la urechi, îşi eliberă speriat mâna.

– Oh, Dumnezeule, nu!

Timpul nu mai era de partea lui. Se dădu înapoi.

− Te rog, iubita mea, nu face asta!

Ştia că durerea din piept venea de la inima lui sfâşiată.

Jesmin îl fixă cu ochi dilataţi, ca de gheaţă. Umerii i se ridicară şi se înclinară înainte. Se pregătea să atace, iar el putea vedea asta prea bine în atitudinea ei.

Trupul îi cedă şi închise ochii înlăcrimaţi. Nu-i mai păsa că membrele îi tremurau şi că era gata să se prăbuşească. Soţia lui îl va lua în braţe, aşa cum obişnuia să o facă pe vremuri. Lacrimile îi şiroiau nestingherite pe obraji. În mintea lui, Odan deja îi simţea îmbrăţişarea caldă, parfumul de flori din părul ei şi şoaptele alinătoare, menite doar urechilor sale.

Un răget sfâşietor se înălţă în vânt. Strânse pleoapele şi pumnii mai tare.

Liniştea amiezii se cutremură în explozia unei raze laser. Gândurile sale zburară spre ofiţerul cu arma, şi nu avu nici o îndoială că Sim profitase de ocazie pentru a i-o împuşca pe Jesmin.

Clipind des, privi cum trupul soţiei sale e azvârlit înapoi. Jesmin se rostogoli de pe drum şi se prăvăli în nisipurile tăcute ce scăldau marginile trotuarului. Mâna lui zvâcni după a ei, dar era prea târziu. Pământul îi cuprinse fulgerător trupul. Jesmin nu se împotrivi mărilor morţii. Dar se uită către el. Alarma ceasului său sună ascuţit. Îl smulse de la încheietură şi îl aruncă în nisipurile mişcătoare.

− Pentru mine, vei fi întotdeauna frumoasă, şoptiră buzele lui Odan.

Valuri de nisip galben colcăiau în jurul trupului lui Jesmin, trăgând-o tot mai în adânc la fiecare mişcare. Odan crezu că vede o schimbare în ochii ei, chiar în momentul în care capul îi era înghiţit de materia gălbuie. Poate că nu era decât în mintea lui, dar o mare uşurare îl învălui când înţelese că şi sfârşitul lui era la fel de aproape.

Tania F. Walsh trăieşte împreună cu soţul ei în Sydney, Australia şi este fiica scriitorului, jurnalistului şi promotorului român Ioan Miclău (fondator al Bibliotecii “Mihai Eminescu” din Australia, distins de către ARP cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc 2006). Specialistă în marketing şi contabilitate, scrie poezie, povestiri şi romane în diverse genuri, dar în mod special dark fantasy şi horror (GRR Martin este printre autorii ei preferaţi). Nu bea şi nu fumează, iubeşte tot ce ţine de horror, inclusiv parodiile horror inteligente. Are mai multe povestiri publicate în e-zine, cum ar fi Fair Game în Suspense Magazine şi neobişnuita, impresionanta abordare a genului “zombie” din Tales Of The Zombie WarOf Flesh And Tranquilizers, a cărei versiune românească o puteţi citi în premieră în Gazeta SF. În 2007, a publicat la Amira Press nuvela Little Kunoichi, iar în 2009, Mystic Moon Press îi publică Ominous Night. În momentul de faţă, se pregăteşte să publice un roman urban fantasy intitulat Cloaked In Fur, pe care îl consideră a fi deosebit de interesant prin modalitatea cu totul nouă de prezentare a mitului vârcolacilor.