E greu să scriu despre aceste două nuvele fără a dezavantaja unul dintre autori, pentru că au ales un mod inedit de a-și prezenta creațiile: cartea are două prime coperte, putem citi de la un capăt una dintre ele, iar de la celălalt – pe a doua. Mi-au făcut, de asemenea, onoarea de a le scrie câteva cuvinte de întâmpinare, ceea ce înseamnă că mi-au acordat încrederea de a citi în premieră manuscrisele și a-mi da cu părerea referitor la textele lor.
Cui se adresează cartea? Deopotrivă celor ce vor să se familiarizeze cu proiectele SF / fantasy ale celor doi, precum și celor ce le-au trecut deja numele pe lista autorilor români contemporani preferați.
„Când penele roșii vor plânge” e introducerea perfectă în Universul Frontierei, semnată de Lucian Dragoș Bogdan. Dacă în volumele deja publicate aveam de-a face cu călătorii inițiatice ale unor personaje solitare („Vraciul de pe norul interior”, „Ultimul flux”) sau ale unui grup alcătuit din reprezentanți unor rase diferite („Frontiera”), transferând implicațiile acțiunilor de la micro- la macro-cosmos, în povestea de față e surprins un singur individ, la asfințitul vieții, primind una dintre cele mai importante lecții.
Consiliul Tuturor Lumilor e în pericol, iar singura soluție pare să fie readucerea la viață a unei specii dispărute. Al Doilea Consul Păstor, un briss înaripat, pare să fie cel mai potrivit a se ocupa cu obținerea unori noi indivizi arloți. Face apel la una dintre rasele percepute atât ca unic organism cât și ca o civilizație, willonii. Natura acestora fiind pur informatică, trebuie să accepte structura bazată pe cele trei individualități (Protocolul, Euristicul și Raționalistul), precum și modul acestora de comunicare.
Odată ajuns pe planeta arlotă, suntem martorii unei dezbateri ample referitoare la motivul și moralitatea procesului de exploatare a ingineriei genetice pentru obținerea de noi indivizi, având ca scop salvarea unor alte civilizații. Pe de altă parte, brissul admiră măreția Citadelei Morților, unicul loc păstrat intact de pe astrul atins de sălbăticie. Se interesează de păsările tegalo, o specie răspândită pe acele meleaguri, și află legenda legaturii dintre o pasăre și un nou-născut. E fascinat de semnificația picăturilor uleioase secretate de penele roșii de pe gâturile înaripatelor, dar și de Turnul Ultimului Omagiu, unde se petrecuseră evenimente foarte ciudate.
Pornind o anchetă parțial genetică, parțial informatică, Al Doilea Consul descoperă, împreună cu misterioșii willoni, secretul rasei arlote, dar și cauzele care au dus la disparița acesteia. Deși avea o vârstă înaintată și fusese ales în funcția de consul pentru experiența și înțelepciunea sa, personajul principal are parte de propriile revelații, savurând până la final atmosfera magică din lumea nou descoperită.
Pentru cei ce au lecturat, deja, seria „Tenebre” („Cazul Laura” și „Labirintul”), reîntâlnirea cu Teodor Alex Anghel în „Ciudatul caz al umbrelor”, de Daniel Timariu, nu poate fi decât un prilej de bucurie. Și asta pentru că detectivul aparent plictisit, aparent iubitor doar de licori cu multe grade și personaje fantastice, are un farmec aparte. Te face să vrei să-l cerți, să-l aduci pe calea cea bună, dar și să-i oferi un loc la masa ta, să-l îmbii la povești. Dar cine poate garanta că noi, ceilalți, trăim așa cum trebuie și nu el, cel ce are ocazia de a călători în două lumi, una văzută, alta a tenebrelor? Cine garantează că într-o Timișoară paralelă nu există o tavernă unde sfătosul satir Otis pufăie la narghilea observând cu atenție tot ce se-ntâmplă pe cele două tărâmuri, gata să dea sfaturi sau lecții?
Întrezărind posibilitatea unui caz nou, Alex apelează la ajutorul vârcolacului Virág ce face pe taximetristul, pentru a-l plimba prin oraș. Nu trebuie decât să găsească o fată văzută în apropierea unor cumplite scene de luptă, în ajutorul căreia au sărit doi potențiali clienți, fără să știe unul de celălalt, ambii convinși că făcuseră niște victime omenești. Alături de el e credinciosul Qiqirn, câinele ce înțelege graiul tuturor creaturilor și are propriul leac împotriva vrăjilor asupra stăpânului său.
Suntem plimbați, din nou, pe străzile Timișoarei, atât pe cele reale cât și pe cele nevăzute, ce uneori se suprapun peste lumea noastră, alteori nu. Indiferent de perspectiva oferită de autor, imaginile sunt descrise de un om ce-și iubește semenii, legendele.
Dacă m-a prins ceva la poveștile luI Daniel, aceasta e intervenția vrăjitoarelor, niște ființe curioase și neastâmpărate. Dacă toate personajele de legendă din seria lui poartă nume conform locurilor de unde se trag, ei bine, vrăjitoarele au toate nume românești. Mai puțin Crystal Dezordine, dar despre ea am aflat că e mai tânără și mai umblată prin lume. De altfel, detectivul se simte atras de ființa ce posedă puteri miraculoase, apelând la ajutorul acesteia de câte ori se află în impas Ne reîntâlnim cu Aspra Vârtelnița și Elza Poisonfever, dar și cu Penbels, fiica de goblin.
Iar ancheta lui Alex Anghel se pare că trebuie să se finalizeze cu găsirea Samcăi, ființa ce otrăvea aerul orașului și înnebunea timișorenii. Își pune la bătaie flerul, inteligența, farmecul personal și rezolvă misterul, spre bucuria și surprinderea unora dintre prietenii săi.
Ce au adus nou: Lucian dozează într-un mod echilibrat analiza psihologică, descrierile amănunțite, raționamentele și speculațiile științifice, reușind să creeze o altă poveste lipsită de personaje umane, însă cu reprezentanți ai unor rase extrem de diferite care, păstrând principiile Universului Frontierei, depășesc conflictele armate, caută soluții de supraviețuire, de progres, prin dialog și realizarea de alianțe benefice tuturor.
Daniel combină într-un mod foarte original ancheta tipică romanelor noir, cu investigatori de ocazie sau de nevoie, cu ritmul mai domol al descrierilor de locuri sau personaje, presară fraze ce nasc un umor involuntar, creează un detectiv când intempestiv când autoironic, toate acestea pentru a desăvârși încă o legendă urbană.
Cu ce am rămas: „Nu te gândi la mine. Pentru tine, am fost doar o ploaie de vară ce te-a stropit în căderea ei nebună. Ea a trecut, tu mergi mai departe. Bucură-te de viață, căci va veni ziua când penele roșii vor plânge. Și se va-ntâmpla atât de repede, încât nici nu-ți vei da seama cum, din stăpânul lumii, te vei trezi că ai pierdut tot. Și nu-ți va mai rămâne decât să speri că, poate, vei avea ocazia să fii o ploaie de vară în calea unui ishigu.” (Lucian Dragoș Bogdan)
„Cunosc demonii și felul lor mișelesc de a se înfățișa oamenilor. Dar, așa cum îmi tot repetase Otis până ajunsesem să-l cred, demonii, precum dracii, sunt proști. Dacă ar fi deștepți, îmi spunea bătrânul satir, ar sta lângă tronul Tatălui, pentru că ei au fost făcuți spre slava Lui. Dar ei și-a pierdut mințile după fetele omului, răsculându-se împotriva Celui Drept. Au prins a cârti nemulțumiți că trebuie să-l slujească pe om. Proștii, proștii! Așa-mi zicea Otis, după care adăuga: așadar fii politicos, vorbește-le așa cum cred ei că li se cuvine. Cu glas moale, tremurat. Fă-i să se simtă importanți, aristocrații Lumii Tenebrelor și a întregului Pământ. Nu te costă nimic, dacă nu uiți că ești mai deștept ca ei.” (Daniel Timariu)
