Călătoria

– Călătorii pentru Cardiff, poftiţi vă rog în vagoane! se auzi glasul impiegatului de mişcare.

Imediat după accea, locomotiva începu să pufăie zgomotos aburul ce se ridica în nori groşi spre cer. Domnul Carmichael plăti preţul ziarului pe care-l cumpărase, îşi ridică valiza şi păşi spre tren. Era o dimineaţă rece, cu o ceaţă densă, pătrunzătoare. Îşi verifică biletul şi văzu că avea locul 14 în cel de-al doilea vagon.

Făcându-şi cu greu loc printre călătorii care se aflau pe peron, reuşi să urce. Deschise uşa compartimentului, salutând respectuos. Verifică din nou biletul. Ajuns la locul său, îşi agăţă în cuier haina şi fularul, puse pălăria, apoi, înălţându-se pe vârfurile ghetelor, îşi depuse geanta în locul destinat bagajelor. În compartiment nu era prea cald, aşa că nu renunţă totuşi la fularul său.

Aşezându-se pe scaun, domnul Carmichael cuprinse cu privirea chipurile celorlalţi călători. Erau patru la număr. În stânga sa se afla un domn scund, cu mustaţă, îmbrăcat în costum şi care părea a fi profesor. Citea dintr-un manuscris şi îşi nota ideile pe foile unui caiet. În faţă se afla o doamnă în vârstă, foarte cochetă, cu un copil (nepotul său, probabil). Băieţelul era genul de copil răsfăţat, care nu acceptă nimic din ceea ce îi spun părinţii sau bunicii, în acest caz insistenţa femeii fiind probabil una din sursele comportamentului micuţului. Iar a patra persoană se afla tot pe bancheta din faţa sa, la geam – un bărbat în jur de treizeci de ani, purtând nişte haine ponosite şi o pereche de ochelari cu ramele tocite, având o privire pierdută. Pesemne că era bolnav sau i se întâmplase ceva anume, deoarece pe faţa lui se putea citi îngrijorarea.

Trenul porni. Avea de parcurs 20 de mile până la Cardiff, aproximativ 4 ore de mers. Privea pe fereastră cum luminile de pe peron rămâneau în urmă şi totul se învăluia uşor în ceaţă. Putea distinge totuşi nişte copaci răzleţi şi apoi nimic altceva decât un câmp întins înghiţit de întuneric.

Scoase din buzunarul de la piept ziarul ce-l cumpărase mai devreme şi îl deschise. Era ediţia de seară a Merthyr Express. Pe prima pagină stătea scris cu litere mari titlul conform căruia fusese inaugurată prima linie de cale ferată pe teritoriul continentului asiatic, în India, pe traseul Bombay-Thana, de către fosta companie Tayleur&Co., redenumită în anul 1847 Vulcan Foundry.

Doamna din faţa sa se aplecă înspre înainte şi-l întrebă:

– Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule, este de azi?

– Ziarul?

Femeia încuviinţă din cap, fixându-l cu privirea.

– Da, este Merthyr Express, îi zise şi îi arătă prima pagină.

– Ciudat, dar nu este trecut anul! Uitaţi-vă!

Într-adevăr, era trecută data de 17 aprilie, însă anul 1853 lipsea. O eroare de tipar pesemne, îşi spuse Carmichael. Cu vechile tiparniţe folosite pentru tipărirea ziarelor, acest lucru se întâmpla destul de frecvent.

– S-a inaugurat linia de tren în Asia!

– Da, tehnologia avansează! intră în discuţie profesorul. Lumea se schimbă!

Acesta avea în faţa sa schiţele unor maşinării ingenioase. Pe filele manuscrisului ce îi fusese arătat, Carmichael putea vedea o sumedenie de mecanisme ale unor utilaje ce păreau a fi ale unor maşini zburătoare. Toate erau reprezentate având alături calcule şi săgeţi care făceau trimitere către tot felul de comentarii scrise foarte mărunt.

Pe fereastra trenului se zăreau deja lumini, semn că se apropiau de următoarea staţie, Abercanaid. Felinarele cu gaz din gară luminau difuz peronul pe care stăteau câţiva oameni. Trebuie să fi fost destul de răcoare afară, deoarece vedea aburii ce se înălţau în urma respiraţiei acestora. După aproximativ un minut, trenul se urni. Luminile erau din nou înghiţite de întuneric.

– Interesante schimbările acestea ale tehnologiei! reluă discuţia.

– Maşinile de calcul fac totuşi erori, îşi dădu cu părerea doamna.

– Credeţi?

Urmă o pauză scurtă, apoi aceasta continuă:

– Ar fi fost bine ca oamenii să folosească tot scrisul de mână, nu toate prostiile astea!

Profesorul nu o aprobă, apoi începu o discuţie aprinsă între cei doi, evident fiind pe părţi opuse ale baricadei în ceea ce privea subiectul. Carmichael nu se implică, ascultând totuşi ce spuneau aceştia. Din când în când încuviinţa sau, după caz, clătina din cap pentru a susţine ori a nega cele auzite.

La un moment dat se zăreau deplasându-se pe străzi câţiva oameni cu bicicletele. Aceste invenţii luaseră locul mersului pe jos şi îi purtau pe oameni mult mai rapid dintr-un loc în altul. Erau acum foarte răspândite modelele cu câte două locuri şi două rânduri de pedale, dar şi cele cu o roată imensă în faţă şi altele trei, mult mai mici, în spate, pentru menţinerea echilibrului. În cazul acestui model, pedalele erau dispuse în centrul roţii celei mari.

Carmichael reveni cu gândul la discuţia din compartiment atunci când se auzi zgomotul produs de imensul mecanism de degajare a aburului dispus pe locomotivă. Se făcu linişte şi reuşi să adoarmă pentru un timp. Când se trezi i se păruse că trecuseră doar câteva secunde. Privi în jurul său şi văzu cum profesorul şi doamna cu copilul se pregăteau să coboare din tren.

– Scuzaţi-mă, ce staţie este?

– Abercynon, primi răspunsul.

Îşi luă rămas bun, căci urma să-şi continue drumul doar alături de bărbatul misterios. Trenul nu pornise încă atunci când constată că profesorul îşi uitase manuscrisul pe etajera pentru bagaje. Îl văzu pe acesta pe peron şi îl strigă, dar nu se putea face auzit. Luă hârtiile şi se îndreptă cu paşi repezi spre ieşirea din vagon. Coborî pe peron şi încercă să-şi facă drum printre călători. Dar demersul lui fusese în zadar, deoarece profesorul se pierduse deja în mulţime. Reveni în tren exact în momentul când acesta se puse din nou în mişcare.

– Domnule, se adresă bărbatului de la fereastră, se pare că vom continua împreună drumul. Mergeţi la Cardiff?

– Da, la Cardiff… Acolo merg întotdeauna!

– Întotdeauna? întrebă mirat.

– Într-adevăr… Mi-am cheltuit toţi banii ce-i aveam pe aceste călătorii. Toţi!

Carmichael se uita circumspect la tovarăşul său de călătorie. Probabil că avea într-adevăr ceva probleme, gândi.

– Ştiţi, domnule, acolo sunt alte tărâmuri! Veţi vedea când vom ajunge la destinaţie!

– Unde anume? Nu înţeleg!

– Acolo, la capătul drumului. Unii cred că este doar gara unui oraş. Dar eu ştiu că nu-i doar atât! Şi să aveţi mare grijă de bilet!

– Care bilet?

– Biletul de călătorie.

– Dar de ce?

– Veţi şti la momentul oportun…

Discuţia continuă în aceeaşi notă de confuzie pentru Carmichael. Trecuseră deja de Glynoch şi de Coedpenmaen, iar acum trenul se îndrepta spre Pontypridd.

– Vreţi să spuneţi că la destinaţie se află toate câte mi-aţi prezentat? continuă mirat.

– Domnule, haideţi să luăm lucrurile aşa cum sunt ele, dar să vi le explic totuşi în alt mod! Ce vedeţi afară?

Privi pe fereastră şi răspunse:

– Nimic! Ce ar trebui să văd?

– Eu văd maşini care parcurg văzduhul cu viteze neomeneşti. Văd şi oameni costumaţi ciudat, plimbându-se pe străzi. Mai zăresc şi tot felul de construcţii cu forme care ies în evidenţă şi colorează peisajul. Nu vedeţi? Iată, acolo, acel furnal prin care iese un abur verde! Este clorofilă fiartă!

Carmichael privea mirat, dar şi cu milă, spre cel din faţa sa. Nu putea vedea nimic din ceea ce acesta îi prezenta atât de frenetic. Şi nici nu-l putea înţelege.

Se aflau acum în Treforest. Imediat după ce locomotiva începuse să pufăie zgomotos, anunţând plecarea, îşi făcu apariţia controlorul.

– Bună seara, Mike! i se adresă bărbatului.

– Respecte! primi răspunsul prompt.

– Doar dus?

– Ca de obicei! Poate îmi surâde şansa de data asta.

– Biletul dumneavoastră? i se adresă controlorul lui Carmichael.

– Poftim!

Controlorul primi biletul şi îl studie îndelung. În cele din urmă i se adresă:

– Să aveţi mare grijă de el!

Carmichael nu înţelese de ce i se tot repeta acest sfat şi de ce biletul era aşa de important, dar nu insistă cu întrebările, deoarece o stare de somnolenţă puternică puse stăpânire pe el după plecarea controlorului. Aşeză fularul pe etajeră, împături biletul, îl vârî în buzunar şi se reaşeză pe scaun. Afară se zărea doar aburul gros ce îl lăsa în urmă locomotiva trenului.

Adormi, iar după un timp se trezi. Uitându-se în jurul său, nu văzu pe nimeni. Bărbatul misterios dispăruse. Luă foile manuscrisului ce-l păstrase după plecarea profesorului şi începu să le studieze. Complicatele legături dintre mecanismele maşinăriilor ilustrate pe hârtii îl provocară să citească trimiterile spre comentariile scrise mărunt.

Află astfel că erau schiţele unor mijloace de deplasare prin aer cu ajutorul forţei aburului aflat sub presiune. Fără să vrea, ridică brusc privirea spre locul ocupat nu demult de bărbatul misterios, dar atenţia îi fu atrasă de priveliştea de dincolo de fereastră: maşini care parcurg văzduhul cu viteze neomeneşti, oameni costumaţi ciudat plimbându-se pe străzi şi tot felul de construcţii cu forme care ies în evidenţă şi colorează peisajul.

– Să am un déjà vu? îşi zise. Nu putea fi adevărat!

Privi pentru o clipă spre uşa compartimentului aflată în partea opusă ferestrei, apoi din nou priveliştea de afară. Zărea, prin aburul dens, un furnal prin care ieşea ceva verde! Când îşi aruncă din nou privirea pe foile manuscrisului aflat pe genunchii săi, devenise evident un lucru: ceea ce vedea afară era transpunerea în practică a conţinutului acestor bucăţi de hârtie! Citi comentariul pentru acel mecanism sub formă de furnal: dispozitiv de degajare a aburului în procesul desfăşurat de fierberea clorofilei aflate în stare pură.
Apoi se auzi zgomotul locomotivei care anunţa ajungerea în staţia Blackweir…

Domnul Carmichael tresări. Pesemne că dormise din nou. Deci nu era adevărat! Ideile sale erau în siguranţă, deşi imaginaţia sa era bogată şi poate o lua razna uneori. Dar se bucura că nu-şi pierduse minţile. Constată că bărbatul misterios se afla la locul lui, privind pe fereastră. O stare de agitaţie pusese stăpânire pe toată fiinţa sa. Plecau totuşi din staţia Blackweir!

– Se pare că vom ajunge curând!

– Aşa-i! încuviinţă Carmichael, iar până la finalul călătoriei nu mai schimbară nicio vorbă.

Se aflau acum în Cardiff. Încă de la primul pas făcut pe peronul gării, Carmichael remarcase ploaia ce se adăuga atmosferei încărcate produse de ceaţa deasă prin care se strecurau cu rapiditate oamenii. Se uita absent la aceştia. Nu-l încerca absolut nicio senzaţie în mod deosebit, ci doar o stare de oboseală copleşitoare.
Mergând spre clădirea gării pentru a afla câteva informaţii utile, privirea îi fusese atrasă de clădirile înalte pe care se înălţau spre cerul întunecat coşuri de cărămidă roşie. Carosabilul pavat cu macadam şi felinarele cu gaz întregeau atmosfera apăsătoare ce lua uneori nuanţe de macabru.

În jurul lui zărea lumea care forma un furnicar imens şi din care se remarca din când în când câte un vânzător ambulant de ziare deplasându-se pe un fel de bicicletă cu sistem de propulsie pneumatic, câte un individ cel puţin bizar care studia scoarţa copacilor dispuşi pe marginea drumului şi mulţi alţii.

Ajuns în cele din urmă la clădirea care adăpostea gara din Cardiff, un bărbat îmbrăcat ca pentru a susţine o reprezentaţie la circ îi ceru biletul.

– Biletul meu?

– Da, vă rog! Prezentaţi biletul!

Domnul Carmichael căută fără succes biletul de tren în buzunarele hainei, apoi în geantă. Se întreba de ce i se cerea acest bilet chiar şi după ce coborâse din tren, deoarece acest lucru nu i se mai întâmplase vreodată. Se uită la bărbatul din faţa sa şi văzu că acesta era foarte serios şi preocupat de munca sa, deci nu putea fi fost vorba de vreo neînţelegere sau vreo farsă.

– Vă rog să ieşiţi din rând!

– Dar…

– Îmi pare rău, nu puteţi trece fără bilet! i se adresă individul.

Nevoit să se întoarcă pe peronul gării, Carmichael avu parte de o altă surpriză – trenul cu care venise se făcuse nevăzut, locul acestuia fiind luat de unul sub forma unui tramvai tras de cai. Era cam bizar ca în anul 1853 să mai existe tramvaie trase de cai! De asemenea, remarcase că ceaţa devenise foarte groasă, împiedicând foarte mult vizibilitatea.

Îşi cumpără bilet spre Merthyr-Tydfil şi urcă, după care, în depărtare, dincolo de clădirea gării, îl zări pe bărbatul misterios cu care călătorise. Acesta îl salută cu mâna dusă spre pălărie. Părea fericit. În spatele lui se vedeau înălţându-se clădiri cu forme ciudate, furnale din care ieşea abur verde şi o mulţime de dispozitive sub diverse forme cu ajutorul cărora oamenii se deplasau.

Trenul plecă. Nu după mult timp, controlorul apăru pentru a verifica biletele. Înălţându-şi privirea, domnul Carmichael constată că era acelaşi din trenul spre Cardiff.

– Biletul dumneavoastră?

– Imediat! Îl aveam pe aici, pe undeva? spuse Carmichael, căutându-l în buzunar.

– Vedeţi aici, pe ziar!

Într-adevăr, biletul era lipit pe Merthyr Express, ce-l avea în buzunarul de la piept. Îl desprinse şi îl dădu controlorului. După care, făcându-se comod în scaunul pe care îl ocupa, deschise ziarul şi citi: prima linie de tramvai cu cai a fost dată în folosinţă.

Uimit, îşi îndreptă privirea spre caseta de titlu a ziarului şi căută data, care de data aceasta era completă: 17 aprilie 1794…

Era o lume nouă, însă una care trebuia să reuşească să o descifreze pe cea veche pentru a o depăşi. Domnul Carmichael era convins de acest lucru. Dar acum nu avea timp pentru reflecţii.

Trebuia să se întoarcă cât mai curând la Cardiff!

Cătălin Cofaru s-a născut pe 1 noiembrie 1978 în municipiul Câmpina, judeţul Prahova. A debutat cu povestirea Fortăreaţa în revista Nautilus. A publicat proză scurtă în revistele Nautilus, Gazeta SF şi Helion online, precum şi pe site-ul Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Din luna iunie 2011 este membru al AtelierKult. A obţinut menţine pentru povestirea Următorul trecut la concursul de proză scurtă Helion 2010.