Despre „Zeul apatiei”, prima parte a cărții: „București, 2058”, am scris aici: (https://gazetasf.galaxia42.ro/zeul-apatiei-de-roberto-r-grant/) . La vremea respectivă, citisem doar această parte, într-o ediție din 1998, a editurii Sedona, colecția Insolit. De la vremea apariției, universul acelui roman a fost îmbogățit cu un nou volum, „Visul lui Stephen King”, roman apărut pentru prima oară în 2002 și care a avut parte de câteva reeditări. Ultima dintre acestea, la editura Pavcon, în 2018, reunește cele două povești, care oricum vin una în completarea celeilalte, între aceleași coperte, sub titlul de „București, 2058”.

Am recitit prima parte a acestei cărți cu aceeași plăcere ca prima oară, ingeniozitatea cu care societatea României – transformată în Rominia – este zugrăvită structural și funcțional reușind să mă impresioneze chiar și la a doua lectură, personajele ajung chiar să câștige un pic de profunzime în plus ele însele la a doua parcurgere a textului, iar unele chichițe, inițial luate doar drept broderie stilistică, își găsesc sens funcțional.

Însă partea a doua, „Visul lui Stephen King”, nu numai că nu se ridică la nivelul celei anterioare, dar chiar scade impresia generală despre carte.

În primul rând, nu înțeleg de ce epilogul primei părți nu a fost mutat la finalul volumului. Așa cum este acum, partea a doua invalidează epilogul primei părți, creând astfel o fractură logică deranjantă. În al doilea rând, elementele de noutate pe care această a doua parte le aduce nu mi se par suficient de puternice încât să susțină un text de întinderea unui nou roman. Practic, societatea, personajele, cadrul și toate celelalte, elemente forte în prima parte, sunt deja pe rol, ele nu ne mai surprind, nu mai adaugă valoare, iar elementele de noutate nu au vigoare.

Din nou spun: „Zeul apatiei” este un roman chiar foarte bun, care surprinde prin profunzimea personajelor, ingeniozitatea ideii și a construcției cadrului, precum și prin acțiunea în sine. „Visul lui Stephen King”, în schimb, vine ca o porție nejustificat de mare de balast condimentat cu prea puține elemente interesante. Fiind o continuare a poveștii din prima carte, elementele de butaforie nu mai au puterea de a surprinde, iar personajele, mult diluate aici, nu mai au decât roluri figurative. Povestea a obosit, nu mai are ritm, miza e una statică, întreaga structură e susținută doar de capătul de pod al primei părți și de ideea destul de interesantă în esență a batmanilor, dar care idee nu poate susține întreaga construcție, cu imensele ei pasaje de relatare rece, de genul reportaj de televiziune povestit.

Pe mine personal, enorm de multele trimiteri la magie și la un plan nevăzut nu m-au atras deloc. Nu am găsit rolul multor elemente, cum ar fi: animalele-totem, fetele oferite ca jertfă batmanilor, crima din bar, pelerinajul grupului celor șapte în Casa Presei. La fel cum nu văd rostul potopului de detalii macabre care însoțesc crimele parapsihologice ale batmanilor. Iar abundența de paranteze interogative nu face decât să urâțească lectura și s-o îngreuneze.

Soluționarea conflictului e de un banal supărător, chiar neașteptat, cititorul ajungând să caute subînțelesuri care nu există.

Dar una peste alta, cartea merită citită! Pentru profunzimea primei părți și pentru faptul că dă o versiune foarte posibilă a viitorului țării noastre, versiune spre care, anormalul exod al românilor spre Europa occidentală pare că o validează.