Blestemul sarazinilor

          „Eram adâncit în rugăciune, când am simţit ceva – ca un vânt cald, care a făcut flăcările lumânărilor să crească nefiresc. Mi-am ridicat fruntea şi l-am văzut: un potir sclipind orbitor, aşezat chiar în mijlocul altarului. Ieri nu fusese acolo. Paznicul încuia biserica în urma mea, iar azi-dimineaţă intrasem primul, ca-ntotdeauna… Vasul părea din aur masiv, cu încrustaţii florale de o fineţe uluitoare, motive îngemănate, ce se desfăceau şi se întrepătrundeau iarăşi, la nesfârşit. O ofrandă anonimă lăsată noaptea de un intrus care nu venise să fure, ci să doneze?

          M-am ridicat, apropiindu-mă încet. Cu fiecare pas strălucirea po­ti­rului pălea şi, în loc să se limpezească, devenea difuză, se subţia, se topea în văzduh. Când am întins mâna, n-am întâlnit nimic“.

          Zguduit de strania viziune, pastorul Josef Thälmann din oraşul Brandenburg (Germania) i-a împărtăşit-o singurului om care putea să-l ajute.

          Ernst Scheider fusese – aproape patru decenii – pastor al ace­leiaşi biserici. A primit relatarea succesorului său cu interes, însă fără uimire.

          „În atâţia ani, mie nu mi s-a arătat vreodată. Eşti norocos – ori poate că nu…“

          Bătrânul ascultase, de-a lungul anilor, confesiunile unor enoriaşi care susţineau că ar fi văzut potirul – întotdeauna singuri şi doar pentru câteva clipe.

          „Oamenii sunt încredinţaţi că apariţia lui anunţă nenorociri. O su­perstiţie, poate, dar mai veche decât zidurile acestea“.

          Pornind de la faptul că încrustaţiile de pe potir (aşa cum le descriau martorii) erau evident arabe, Ernst Scheider cercetase enciclopedii, cronici medievale, stu­diase mii de desene, reproduceri, gravuri. Şi, după ani, truda i-a fost răsplătită: a găsit o descriere a potirului, care figura printre prăzile de război ale celei de-a treia Cruciade.

          „Restul este istorie“.

          Josef Thälmann a aflat-o de la bătrânul său mentor, aşa cum apărea în biblioteci – şi totuşi altfel. Totul începuse cu opt sute de ani în urmă, în Orientul Mijlociu.

          După dezastrul armatelor creştine de la Hittin (1187), Ierusalimul căzuse în stăpânirea lui Saladin, puternicul sultan al Egiptului şi Siriei. În 1189, trei suverani au hotărât să răzbune înfrângerea: Frederic I Barbarossa – împăratul Germaniei, Richard I Inimă de Leu – regele Angliei şi Filip al II-lea August – regele Franţei.

          Cruciada a început cu câteva succese: în anul 1191 Richard I cucereşte Insula Cipru, apoi îl învinge pe Saladin în bătălia de la Arsuf. La 13 iulie, creştinii intră în cetatea Accra, care devine capitala Regatului Ierusalim. Însă Oraşul Sfânt n-a putut fi eliberat. Saladin nu îşi epuizase resursele, între Richard şi Filip s-au ivit neînţelegeri transformate repede într-un con­­flict deschis – toate ducând, în final, la eşecul cruciadei.

          Supravieţuitorii s-au întors în Europa şi, şase ani mai târziu (1198), Ordinul Teutonic, întemeiat la Accra, a început să-şi afirme existenţa. În filele „Cronicii din Brandenburg“, aparţinând ordinului, Ernst a găsit ce istoria omisese: destinul lui Ulrich von Hutten, unul dintre puţinii cruciaţi germani participanţi la campanie (armatele lui Frederic s-au retras după moartea împăratului, înecat în Fluviul Selef din Cilicia în 1190). Cronica este scrisă de un călugăr-cavaler care a luptat alături de von Hutten şi îşi amintea astfel asediul Accrei:

          „… Mulţi creştini pierit-au în acele zile, însă şi mai mulţi sara­zini. Caii călcau peste leşuri şi muribunzii ce chemau o izbăvire târzie… Toţi eram acoperiţi de sânge şi fiecare aveam măcar o rană. Dar când Ulrich von Hutten a ieşit din moscheea în flăcări ţinând în mâini «Potirul Mântuirii», am ştiut că jertfele nu fu­seseră zadarnice şi un strigăt de biruinţă a izbucnit din toate piepturile“.

          Cruciaţii speraseră – fie şi pentru o clipă – că poti­rul era chiar Sfântul Graal, niciodată găsit de cavalerii occidentali, care îl căutau încă din vremea Regelui Arthur.

          „… Trecusem pustiuri de ape şi nisip, istovindu-ne fără cruţare, iar iataganele ne sfârtecaseră adânc. Însă nimic nu ne-a clătinat râvna şi am luat înapoi ce fu­sese al creştinătăţii“.

          Dar prăzile erau prea sărace şi, întors într-o Europă care îşi uitase deja eroii, cavalerul Ulrich von Hutten a vândut tot ce agonisise pentru un ultim vis: biserica de piatră care avea să adăpostească „Potirul Mântuirii“.

          „… Şi n-a fost zi să nu vină fără sabie, fără armură şi desculţ, ple­cându-se cu umilinţă înaintea potirului aşezat pe altar, în sfântul lăcaş înălţat anume ca să cuprindă slava lui şi uimirea celor sosiţi să-l vadă… Însă în dimineaţa aceea, fratele nostru a păşit înă­un­tru cu în­călţările-i de fier, ţinând în mână sabia ce retezase atâtea capete de sarazini. Şi toţi s-au cutre­murat, dar nimeni nu a cutezat să-i stea împotrivă, căci aprigă îi era mânia, adâncă şi neagră durerea“.

          Ulrich von Hutten a izbit de mai multe ori potirul de aur, până ce l-a prefăcut într-o masă informă, apoi s-a năpustit în şa, ducându-se să-l îngroape dincolo de hotarele domeniului… Deşi privit cu groază, gestul nu a fost contestat de vasali – înţelept sau dement, un nobil rămânea stăpânul absolut al feudei sale, unde voinţa lui era lege.

          Înnebunise cu adevărat von Hutten? Moartea tinerei sale soţii – doborâtă de o boală necunoscută medicilor vremii – n-a fost decât ultima şi cea mai traumatizantă din şirul nenorocirilor care îl lovi­seră de la întoarcerea din cruciadă.

          Recolte distruse de secetă, fântâni secate, vite ră­mase sterpe, ţă­rani ce fugeau de pe domeniul sărăcit… Şase ani „negri“ de când potirul smuls sarazinilor strălucea în lumina lumânărilor. Şase ani în care ca­valerul se întreba, tot mai des, dacă preţiosul trofeu adus cu atâtea sacrificii de peste mări, venerat cu evlavie în biserica din Brandenburg, era o relicvă sfântă sau un blestem…

          Ulrich a murit două luni mai târziu, la o vânătoare. Istoria neamului von Hutten nu se opreşte însă aici. Un urmaş al lui Ulrich a luptat în 1410 la Grünwald (Tannenberg), unde teutonii au fost în­frânţi de arma­tele poloneze şi lituaniene, sprijinite de contingente din Rusia, Cehia, Moldova şi de tătari. Un alt Ulrich von Hutten, umanist, poet şi războinic, avea să cadă şi el victimă „blestemului sarazinilor“: impre­sionat de ideile lui Martin Luther, a condus re­volta ritter-ilor (mica no­bilime germană) împotriva Papalităţii şi a Împăratului Carol Quintul, începută în 1520 şi zdrobită de impe­riali şi marii principi în 1523. Exilat în Zürich (Confederaţia Cantoanelor Helvetice) a murit fără să vadă schimbările radicale din ţara sa: în 1525, Marele Maestru al Ordinului Teuton, Albert de Brandenburg, îl desfiinţează, transformând Prusia în­tr-un ducat secular şi protestant.

          În tot acest timp, biserica ctitorită de cavalerul cruciat a conti­nuat să existe, fiind refăcută de câteva ori, iar în 1470 reconstruită din te­melii. Apariţiile „Potirului Mântuirii“ au început însă după 1525, când ultimul von Hutten se stinsese din viaţă, iar lăcaşul devenise protestant!

          Potirul din Brandenburg nu este singurul obiect care – animat parcă de o voinţă proprie – refuză să dispară în uitare. Astfel, un preţios manuscris chinez din secolul al VII-lea a fost ars de două ori într-un răstimp de trei decenii!

          În anul 641, căsătoria unei prinţese chineze din dinastia T’ang cu suveranul Tibetului a pecetluit o alianţă benefică, deschizând o perioadă de prosperitate care, din păcate, n-avea să dureze. Zestrea miresei conţinea şi un cod de legi numit „Calea T’ang“, scris chiar de prinţesă, a cărei frumuseţe nu era, se pare, singura ei calitate… În dece­niile ce au urmat, imperiul T’ang a atins maxima expansiune, cucerind statele coreene Paekche (663) şi Koguryô (668) şi anexând nord-estul Peninsulei Indochina (697).

          Manuscrisul cărţii „Calea T’ang“ a fost incinerat public în 690, când Împărăteasa Wu a ocupat tronul. Noua suverană nu s-a mulţumit să distrugă singurul exemplar al codului de legi şi să impună noi orânduieli în imperiu, ci a schimbat şi numele dinastiei în Chou.

          Manuscrisul (cel original, după mărturia contemporanilor) a rea­părut miraculos în 713, când Împă­ra­tul Hsüan-tsung a reinstaurat dinastia T’ang, pentru a fi ars, a doua oară, în 720 (dar nu înainte de copierea sa pe ascuns de către cărturarul Li-Lin-fu, în cele şase vo­lume cunoscute astăzi drept „Codul Imperiului T’ang“).

          Un potir arab, un manuscris chinez. Două obiecte distruse de oa­meni revin intacte în timp – în apariţii imateriale sau de scurtă durată.

          Sabia de samurai aflată într-o colecţie particulară din Kyoto (Japonia) poate fi însă privită, atinsă şi admirată în voie. Proprie­tarul ei, Sensho Tanemura, este convins că arma i-a aparţinut lui Nitta Yoshisada, o figură istorică proeminentă a Japoniei medievale.

          Sabia a fost făurită în 1281, anul în care a doua invazie mongolă în Japonia a eşuat datorită rezis­ten­ţei samurailor şi unui taifun („Vântul divin“) ce a distrus flota invadatorilor.

          O jumătate de secol mai târziu, Împăratul Daigo al II-lea îşi consolida puterea în bătălii şi asedii ne­sfâr­şite. Sabia s-ar fi aflat pe atunci în posesia seniorului Nitta Yoshisada, cel care a cucerit cetatea Kamakura (mai 1333). Izbânda sa nu a adus partidei imperiale decât un scurt răgaz: în 1336, trupele viitorului shogun Takauji (din fami­lia Ashikaga) au ocupat Kyoto, iar Daigo al II-lea s-a refugiat în sudul ţării. Împăratul „Curţii din Sud“ şi urmaşii săi aveau să poarte cu uzurpatorii din cla­nul Ashikaga un război civil ce va dura până în anul 1392.

          Rănit grav în luptă, Yoshisada a fost luat prizonier, nu înainte de a-şi rupe sabia, pentru ca umilinţa înfrângerii să n-o întineze…

          O poveste frumoasă despre datorie şi onoare, cum sunt atâtea în trecutul Japoniei. Dar dacă sabia stră­veche fusese ruptă, cea din co­lecţia actuală nu are nici o ciobitură. Cum să fie una şi ace­eaşi?

          Sensho Tanemura a cerut o expertiză metalografică. Rezultatul? Sabia era intactă… cu excepţia unei por­ţiuni transversale, aflată chiar la mijlocul lamei, unde structura metalului di­fe­rea de restul! Însă bu­căţile nu fuseseră sudate prin vreun procedeu cunoscut în trecut sau accesibil teh­no­logiei actuale. Microstructural, cele două zone pă­reau să fi migrat una în cealaltă, realizând o contopire perfect omogenă, vizibilă doar la microscopul electronic.

          O sabie ce s-a reîntregit în timp – într-o Japonie a miraculosului şi legendei… Sau încă un secret al fai­moasei metalurgii japoneze – ajunsă la apogeu în se­colele X-XIV –, care s-a pierdut fără ca ştiinţa mo­dernă să-i bănuiască măcar existenţa?

          Întâmplat în pragmaticul secol XX, „miracolul“ din piaţa centrală a oraşului Nymburk (Cehia) a fost confirmat însă de cel puţin o sută de persoane.

          Miezul zilei de 21 august 1968, când invazia so­vietică punea capăt „Primăverii de la Praga“ a fost anunţat de douăsprezece bătăi ale orologiului din ve­chiul turn al primăriei. Oamenii s-au oprit să le as­culte, privind cu o uimire tăcută cum se mişcau limbile ruginite ale ceasului. Abia după un sfert de oră au în­cremenit din nou – aşa cum stătuseră în ultimii ani.

          „Mecanismul nu era înţepenit sau defect, ci… lipsea“, a scris Milan Masaryk, ziarist la un săptămânal local şi martor al evenimentului. Cu cincisprezece ani îna­inte, interiorul ceasului fusese demontat, scos şi de­po­zitat la subsol. Dar cum procedeul de restaurare s-a dovedit complicat şi costisitor, reparaţia s-a amânat… un deceniu şi jumătate.

          „A fost ca şi cum ar fi bătut inima oraşului îndoliat“, spunea unul dintre locuitorii aflaţi în piaţă în acel sfert de oră neverosimil, când orologiul a prins glas, sfidând timpul şi vitregiile istoriei. Scepticii au considerat că nu putea fi vorba decât de o halucinaţie colectivă, declanşată de tensiunea insuportabilă a mo­mentului. Alţii au şoptit că fusese unul din multiplele acte de rezistenţă pasivă în faţa ocupanţilor, prin care cehii îşi manifestau deschis dorinţa de a-şi decide singuri soarta…

          De ce anumite obiecte se întorc peste veacuri? Să fie doar apariţii întâmplătoare, aşa cum un val din o mie ajunge mai departe pe plajă? Şi ce „mecanism“ declanşează incredibilul – dimensiunile insonda­bile ale timpului sau capacităţi încă neexplorate din na­tura umană?

          Un singur lucru este cert: trăim într-un univers al cauzalităţii. Există o motivaţie a fiecărei acţiuni, o finalitate spre care tinde orice eveniment – chiar dacă ea rămâne, uneori, dincolo de orizontul de percepţie al logicii…

          Foto 1: Ulrich von Hutten (1488-1523), poet şi războinic, ultimul din familia care-şi dobândise faima şi blestemul în Cruciade. Detaliu dintr-o gravură germană din 1520 (arhivele Comisiei Humboldt).

          Foto 2: Cele două tentative de invazie mongole din secolul al XIII-lea (noiembrie 1274 şi iunie 1281) au eşuat lamentabil pe coastele golfului Hakata (Insula Kyosho), în primul rând din cauza rezistenţei eroice a samurailor japonezi, dar şi datorită faimoaselor kamikadze („Vânturi divine“). Pictură japoneză de la începutul secolului trecut (arhiva LeDuc-Fabrier).

          Foto 3: Armură de samurai din Epoca Muromachi (cartier din Kyoto, unde era reşedinţa shogunilor din clanul Ashikaga, care au condus Japonia între 1338 şi 1573). Arhiva LeDuc-Fabrier.

          Foto 4: Samurai din secolul al XIII-lea. Detaliu dintr-un desen color din secolul al XIX-lea (arhiva LeDuc-Fabrier).