
Arte marțiale = tehnici de luptă și sporturi (judo, karate etc.) originare din Japonia și China.
Aceasta e definiția din dicționar, aplicabilă timpurilor noastre. Dar dacă am vizita alte planete și am aduce de acolo arme noi și tehnici de luptă? Dacă am reuși să nu ne supunem corpul și mintea luptelor, ci să creăm videoplasme? Ei bine, atunci definiția nu s-ar mai aplica. Acel cod al onoarei ascuns în spatele ei ar fi ușor încălcat.
Ce sunt videoplasmele? Sunt luptători virtuali, ce iau forma aspirantului la un titlu de Maestru sau a Maestrului însuși. Doar forma? Aparent, nu. Se pare că trec prin subconștientul personajelor și, odată cu trecerea timpului și îmbunătățirea tehnicii, iau și minte și suflet. Videoplasmele pot constitui clone temporare ale unui individ, cu reacții total diferite de ale acestuia. Când lucrurile sunt împinse prea departe, transferul de conștiință e atât de profund încât realul și virtualul se confundă.
Am fost mai aproape de cea de-a doua parte a povestirii. Recunosc că am o slăbiciune pentru jadul verde, iar comparația dintre piatra semiprețioasă și culoarea lichidului din cești mi-a înmuiat inima. Ceremonia ceaiului și confruntarea din timpul ei apropie mai mult acțiunea de teritoriile de unde provin artele marțiale. Un Maestru se poate dedubla și poate intra în trupul șoimului trimis spre recunoaștere și atac.
Trecând de originea și istoria lor, artele marțiale moderne ar putea însemna lupta omului cu sine însuși, videoplasmele nefiind decât fațete ale aceluiași individ – ascunse de dogme, legi, ori conștiință.
Ce a adus nou: dedublarea trecând de pragul fizic. Cine e Maestrul: cel ce învinge în lupte prin orice mijloace, sau cel ce demască luptătorii incorecți? Cât de mare e sacrificiul, pe plan personal, pentru un aspirant la titlu?
Cu ce am rămas: “În fața mea, singura lumină mai vine din interiorul unei cești albastre de ceai, pe fundul căreia văd florile albe de prun scuturându-se în vântul rece al iernii, apoi geamul pe care sunt pictate este spart de enorme motociclete Paziwa, o singură lumină albă care mă cheamă, o singură speranță: poate că nici el nu era ORIGINALUL! Poate că era tot o videoplasmă, iar cel mai adevărat dintre noi încă mai gustă nesfârșita pace de jad a ceaiului, peste care poate începe orice.”



11 comments
Assassin says:
oct. 1, 2014
Am citit-o de mai mult de 5 ori de-a lungul timpului. Cred că e una din povestirile care m-a învăţat cât de importante sunt cuvintele de la final.
teo matei says:
oct. 1, 2014
Cartile de acest gen, aparent timide dar pline de miez, au sansa sa creeze un impact mai mare decat volume impresionante cu coperti lucioase.
Sagy, says:
oct. 1, 2014
Legat de arte martiale, o viziune diferită la care ader…
http://www.george-damian.ro/cand-si-cum-au-disparut-artele-martiale-romanesti-5351.html
teo matei says:
oct. 1, 2014
(y) cu ce am rămas: „Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Lucian-Dragoş Bogdan says:
oct. 1, 2014
Mi-a rămas în memorie peste ani, la fel ca şi excepţionala adaptare în benzi desenate. O capodoperă literară românească.
teo matei says:
oct. 1, 2014
o să cer și benzile 🙂
John Dobro says:
oct. 1, 2014
Cred ca ai sa gasesti prima banda desenata si povestea ei, pe topicul de autor al unui site nu tocmai ortodox:
http://romania-inedit.3xforum.ro/post/484706/1/Alexandru_UNGUREANU/
Florin Purluca says:
oct. 3, 2014
Unde gasesc povestirea? Superba linia de final 🙂
John Dobro says:
oct. 3, 2014
La mine pe blog in pagina 3-„Un fel de carti…” sau in link-ul de mai sus.
Stima!