Nay, let us share thy thoughts, as thou dost ours!

Shakespeare

          Într-adevăr, Excelență, nu sunt decât doi. Dar sunt magi plini de putere, dacă au rezistat atâtor ispite pe cale. Iscoadele au receptat în mod eronat realitatea; ar trebui să inițiați o anchetă privind capacitățile lor. I-am văzut și eu din turnul de răsărit. Urcau pe povârniș servindu-se de toiege. Bolovanii prăvăliți de cutremure de sub ziduri treceau pur și simplu prin ei fără să-i strivească. Şi de aici am cunoscut câte ceva despre puterea lor grozavă. Vânturile le spulberau veșmintele, îi împingeau înapoi în abis, dar ei răzbeau prin vânt ca și cum nici n-ar fi fost. Am ordonat străjerilor să îi respingă cu uragane, dar nici uraganele nu au fost în stare să-i întoarcă din drum. Şi de aici am cunoscut că nu e vorba de profeți obișnuiți din cei se ivesc mereu la răsărit ca să predea lumii căința și smerenia, ci de profeți cu putere multă. Şi mi-am zis atunci că poate nu soseau din răsărit, ci din stele. Dar iscoadele mi-au arătat că, într-adevăr, pogorâseră din munții soarelui și, prin urmare, veniseră din răsărit. Erau profeți barbari. La început mi s-a părut că au înviat meduzele și că ele vin șovăitor către noi ca să ceară socoteală pentru dispariția oceanului. Așa urcau în depărtare, milimetru cu milimetru, din adâncuri. Așa creșteau ca niște fantome albe din pământ. Se îndreaptă către porțile cele mari. Ar trebui zăvorâte toate porțile orașului ca să nu regretăm mai târziu. Deocamdată nu știm nimic. Iscoadele n-au fost în stare să culeagă informații precise. Nu știm cât de puternici sunt magii, dar bănuim că puterea lor e foarte mare; nu știm în ce anume constă misiunea lor, dar presupunem că nu e vorba doar de propovăduirea căinței și smerenei; nu știm dacă aduc pacea sau războiul, nu știm cine i-a trimis, nu știm pentru care imperiu lucrează, nu știm dacă vor să ne răpească puterea sau dacă vor să ne răpească pământul și să-l împartă săracilor. Suntem vulnerabili. Am trimis roboții în misiune pe lună ca să nimicească răzvrătiții de la mina YH 33, și până la întoarcerea lor pot trece săptămâni întregi și până la întoarcerea lor s-ar putea să pierdem totul dacă nu acționăm cu fermitate…

        New Jerusalem-ul creștea semeț dincoace de orizont în ritmul pașilor noștri. Dincolo de ziduri se întindea o pădure de turnuri negre. Turnuri înalte de multe mile, un fel de zgârie-stele, alcătuind un peisaj spectaculos și înspăimântător totodată. Insecte bizare mișunau printre turnuri și Nathan mi-a revelat că erau mașini zburătoare, o banalitate, spunea el și se minuna că nu aflasem încă de existența lor. Nu văzusem și nu visasem niciodată așa ceva. Şi undeva, ascuns printre turnuri, palatul guvernatorului creștea în văzduh ca o carapace de broască țestoasă. Nathan știa că prin ochii de sticlă turcoaz ai palatului ne examinau alți ochi, mult mai vicleni, ai guvernatorului. Nathan cunoștea că guvernatorul era panicat de sosirea magilor de la răsărit, însă nu știa cum va acționa acela, dacă ne va permite să intrăm în oraș, dacă va dezlănțui iadul împotriva noastră. Deocamdată, eram liniștiți. Mergeam înainte cu încredere. Nu vedeam apărând de nicăieri roboții. Şi magul îmi mărturisea că nici măcar nu le simțea mirosul. Înțelegeam, deci, că roboții nu păzeau orașul.

          Zvonul despre sosirea magilor de la răsărit s-a răspândit cu iuțeala fulgerului în popor. Nu știu nici azi cum s-a aflat așa de repede de sosirea noastră în țara apusului. Dar neamurile așteptau de prea multă vreme un izbăvitor și, iată, acela venise. Şi încă nu un singur izbăvitor se ivise pe pământ, ci doi și era de așteptat să se ivească tot mai mulți o dată cu apropierea sfârșitului. Poporul era obișnuit: de fiecare dată când răsărea un mag de la răsărit, pe pământ se iveau ca ciupercile după ploaie o mulțime de profeți mincinoși care răspândeau orbire, tulburare și confuzie pretutindeni, în suflete, în trupuri, în locuințele oamenilor, în comunitate. Poporul era însetat de lumină, de povățuire, de dreptate; nimeni nu putea să-l salveze dacă nu îi lucrau mântuirea profeții de la răsărit. Omenirea ajunsese, în părțile apusului, captivă în mrejile libertății sale absolute de odinioară. Omenirea ajunsese, de asemenea, minoritară pe pământul ei. Sentința profetului Samuel se împlinise mult mai dramatic decât s-ar fi așteptat lumea întreagă. Într-adevăr, oamenii apusului ajunseseră minoritari pe pământul lor. După războaiele universale din epoca laptelui, omenirea devenise, pe neașteptate, fascinată de binefacerile progresului. S-a descoperit în scurt timp că munca putea fi realizată de roboți, iar aceștia au început să fie produși pe scară largă de industrie. Bărbații s-au dedicat atunci distracției. S-a descoperit că pe cale sintetică se putea produce și cantitatea precisă de copii necesară perpetuării speciei. Femeile au refuzat atunci să mai nască prunci. În felul acesta, omenirea se muta încet, dar sigur în cimitire, iar roboții acaparau tot mai mult teritoriu în dauna speciei umane. Mereu perfecționați de cei atotputernici, roboții și-au obținut, la un moment dat, independența și au refuzat să se mai supună omului. Erau singurii nemuritori autentici de pe planetă, iar viitorul planetei le aparținea. S-a declanșat în vremea aceea conflagrația din Deșertul Ugariților, teribila ciocnire dintre roboți și armatele părinților lor. Conflictul s-a soldat, după cum se știe, cu un acord de pace încheiat între cele două tabere. Atotputernicii și-au recunoscut înfrângerea, dar i-au forțat pe roboți să semneze acel document de o importanță crucială pentru viitorul universului ce prevedea obligativitatea declanșării unui război comun împotriva stelelor. Roboții au rămas stăpânii pământului și apoi și-au ajutat părinții să cucerească stelele, visul tuturor generațiilor umane de la Cain încoace. Şi după întoarcerea roboților din marea expediție stelară a început cea mai întunecată perioadă din istoria omului. Pământenii, scăpând de atotputernici, au crezut că se sfârșise definitiv cu suferințele lor și atunci au prădat proprietățile și și-au însușit ogoarele care, odinioară, fuseseră ogoarele părinților lor. Dar prin acordul de pace toate proprietățile atotputernicilor reveniseră roboților, iar aceștia s-au răzbunat cumplit. Apusul a devenit peste noapte un gigantic lagăr de muncă, tortură și reeducare. Niciodată în istorie n-au murit de foame mai multe miliarde de oameni ca în anii aceia. Cu cadavrele victimelor foamei roboții, noii stăpâni ai apusului, au zidit un nou continent. Pe pământ atotputernicii mai aveau un singur reprezentant, pe guvernator, dar acela n-a îndrăznit și nici n-a vrut să intervină în favoarea poporului, căci nu intra în atribuțiile sale guvernamentale să facă așa ceva și nici nu dorea să atragă asupra sa mânia roboților. De atunci trecuseră miliarde de ani, iar situația omenirii se agravase îngrozitor. Cea mai mare parte a oamenilor acceptase robia și plecase spre stele, primiseră condiția sclaviei pe planetele marilor împărați ai universului, tocmai pentru a scăpa, vremelnic, cel puțin, de tirania roboților. Mai exista, totuși, destul popor în apus și el ne aștepta de veacuri.

          Porțile uriașe s-au închis când coboram de pe colină. Pe ziduri au apărut ca din senin străjeri amenințându-ne cu niște arme ciudate numite puști de foc. Guvernatorul ducea mai departe, așadar, tradiția războiului laș. Nathan spunea că timp de patru mii de ani oamenii se luptaseră între ei relativ cinstit cu arme ce puneau în valoare demnitatea și măreția umană, bărbăția și vitejia omului: sabie, suliță, arc cu săgeți, buzdugan, pumnal, catapultă, berbec și așa mai departe. Dar într-o zi au descoperit armele de foc și, astfel, războiul a devenit peste noapte apanajul celor atotputernici, deținătorii marilor resurse, dispuși să investească sume exorbitante pe puști, praf de pușcă, tunuri, tancuri, dinamită, avioane de vânătoare, portavioane, crucișătoare, fregate, submarine nucleare, mine, grenade, rachete, bombe nucleare, antimaterie, industria găurilor negre, arme chimice, arme biologice, arme parapsihologice, scaune electrice, roboți, lagăre, spălarea creierelor, manipulare, limbaj dublu, spionaj pentru a domina lumea de la distanță ori chiar dintr-un birou. Nu mai aveai nevoie de calități morale deosebite pentru a câștiga duelul sau războiul. Până și cel mai pur și mai viteaz cavaler putea fi ucis mișelește de cel mai ticălos și mai fricos om de pe fața pământului. Până și pruncii care nu greșiseră niciodată în fața nimănui puteau fi uciși, după standardele noului război, și nimeni nu ridica nici o obiecție împotriva ororii. Liderii lumii care nu făcuseră în viață nimic, nimic în slujba binelui primeau premii pentru pace pentru încurajare și apoi ordonau lichidarea destul de incertului inamic, raderea țărilor de pe fața pământului, înfometarea continentelor, capturarea tuturor resurselor energetice, spionarea amicilor, otrăvirea planetei, invadarea universului ce le aparținea, firește, că doar divinitatea tocmai pentru ei, cu dedicație specială, crease totul. Pentru a pedepsi un împărat care te-a călcat cândva pe bombeu era suficient să te răzbuni pe el aruncând bombe nucleare peste orașele patriei sale și intrai în extaz de satisfacție că puteai să omori într-o jumătate de secundă trei sute de mii de oameni, deși oamenii aceia nu-ți greșiseră cu nimic și cel puțin două sute nouăzeci și patru de mii dintre ei nici măcar nu auziseră de tine. Democrațiile lumii se dădeau în vânt după drepturile omului, dar ele plăteau cu bani grei călăi pentru a tortura și a omorâ în închisori pe oamenii care greșeau omenește; în loc de iertare, oamenii primeau electricitate și moarte. Cu toate astea, constituțiile marilor democrații pronunțau numele lui Dumnezeu și militau pentru înmulțirea dreptății și păcii divine în lume, iar parlamentele își începeau ședințele de lucru abia după rostirea rugăciunii Tatăl nostru în care se vorbea foarte clar despre iertarea vinovaților și se condiționa primirea absolvirii de la Domnul prin prisma iertării greșelilor aproapelui. Marile democrații pledau pentru eradicarea imperialismului și cu toate că tocmai ele erau imperialismul însuși vedeau păcatul acela în ochii celor mai vulnerabile și mai nevinovate națiuni. Marile democrații pledau, de asemenea, pentru limitarea proliferării armelor de distrugere în masă, dar tocmai ele alocau bugete enorme pentru sporirea armamentului pe lume. Pentru marile democrații cea mai prețuită valoare era libertatea, însă tocmai ele își supravegheau cetățenii proprii ca pe cei mai hidoși criminali din istorie și tot apusul devenise o închisoare uriașă. Şi ca să aibă un argument solid pentru a supraveghea și a controla planeta, marile democrații au inventat conceptul profund filozofic de terorist. Marile democrații erau, în fond, cele mai ipocrite structuri politice ce se iviseră vreodată pe fața pământului. Prin urmare, guvernatorul perpetua frumoasa tradiție a armelor de foc. Nu era de mirare că reprezentantul atotputernicilor reușise să își conserve autoritatea în fața roboților. Căci roboții fuseseră programați, se pare, să nu înțeleagă focul și să se teamă de el, din acest handicap provenind, de altminteri, și marea lor frică de soare. Nathan nu s-a pierdut cu firea. A mers tot înainte spre poarta cea mare. Nu îl puteau opri pe marele Nathan niște porți de fier, căci, fiind aproape numai spirit, putea trece prin ele ca și cum nici n-ar fi fost. Şi-a adus aminte de mine, totuși, și s-a oprit puțin pe potecă pentru a medita ce și cum să facă. Pământescul meu complica lucrurile.

          Am observat abia în acea clipă ceea ce Nathan văzuse mult mai devreme.S-a apropiat de noi un fel de țest, un fel de carapace uriașă. Perfect camuflat printr-o cuvertură de culoarea pământului, țestul s-a ivit din senin, nu-l observasem până atunci. Pentru început m-au trecut fiorii, nepricepând mare lucru. M-a fulgerat gândul că putea fi vorba tot de o armă de foc, de o armă vicleană care se apropia cât mai mult de noi ca să ne distrugă complet, poate chiar de o mină. Însă m-a liniștit Nathan făcându-mi semn de pace cu mâna. Îi mirosea nu a dinamită, ci a om și încă a om cu suflet bun. Deodată, țestul s-a oprit chiar la picioarele magului. Cuvertura s-a ridicat încet și sub ea s-a ivit un adolescent negricios, cu părul numai inele și cu ochi minunați, albaștri. Sunt o călăuză, a zis. Pentru nimic în lume nu trebuie să intrați în capitală. Acolo vă așteaptă Excelența Sa cu foc și neant. Şi dacă aveți putere ca să triumfați în fața mâniei Excelenței Sale, atunci cu siguranță nu veți putea ajuta cu nimic poporul. Ultima dată când a sosit aici un profet barbar Excelența Sa, neputând să ucidă sufletul sfântului, s-a răzbunat pe oamenii simpli care ascultaseră predicile și începuseră să se căiască. Veniți, așadar, cu mine. Vă voi călăuzi. Vă voi însoți până în parohia noastră ca să ne învățați. Suntem o sectă, o comunitate micuță ce ascultă și împlinește cuvântul Domnului. Ne rugăm pe ascuns. În catacombe. Preoții noștri sunt arestați și apoi sunt trimiși ca robi la minele de pe Marte, dar noi nu încetăm rugăciunea. Eu însumi voi deveni, curând, preot. Veți putea, după aceea, să propovăduiți adevărul barbar prin sate și orașe. Poporul vă așteaptă de prea multă vreme. Poporul a flămânzit și a însetat după dreptate și acum a sosit vremea să se sature. Vă voi urma. Voi fi servitorul vostru. Dar acum urmați-mă, acum veniți după mine. Dacă nu veniți acum ca să ne învățați, curând vom pieri… Nathan l-a binecuvântat. Cuvertura a coborât înapoi peste țest și după aceea s-a îndepărtat în umbra zidurilor. Ne-am dus după călăuză. Trecând pe sub ziduri mă uitam la străjerii de sus. Gurile de foc ale puștilor descriau prin aer traseul urmat, lent, de noi. Când, mai târziu, am intrat într-un templu creștin și am văzut sfinții pictați pe ziduri, mi-am amintit de puștile străjerilor; ochii sfinților mă urmăreau pretutindeni asemenea gurilor de pușcă. Pe urmă călăuza s-a îndepărtat de ziduri și a început să coboare într-o vale. Pe acolo cursese odinioară un fluviu și încă se mai cunoștea câte ceva din măreția lui. Străjerii ne-au urmărit multă vreme, dar era limpede că uimirea lor nu mai cunoștea margini văzând cum ne îndepărtam de ziduri. Era clar, de asemenea, că din pricina camuflajului, călăuza nu era observată, așa că străjerii nu înțelegeau absolut nimic din gesturile largi făcute de Nathan. Căci Nathan, vorbind cu călăuza, vrăjea prin aer cu mâna, ca atunci când dialoga cu cineva. Nathan nu vorbea cu mine, căci eu tăceam, nu puneam întrebări, nu dădeam răspunsuri. Dar cu cine vorbea magul atunci? Pesemne, și-au spus străjerii, magul e nebun și, în condițiile astea, nu e de mirare că a răzbit până aici înfruntând atâtea primejdii.

          Mi s-a raportat, Excelență, că magii au evitat porțile soarelui. Mi s-a raportat, de asemenea, că unul dintre ei dă semne de demență. Ar fi un argument suficient, acesta, pentru a concluziona că numai nebunia i-a purtat pe barbari până aici. Dar eu propun să fim mai degrabă circumspecți. Acum se îndreaptă spre Muntele Testamentului. Nu-mi dau seama ce urmăresc, de fapt. E posibil ca îndepărtarea de ziduri să fie doar o strategie. S-ar putea să ne trezim cu ei în palat cândva, când se va face iarăși noapte. Iar dacă se îndreaptă spre sate, atunci va fi rătăcirea rătăcirii. Vor fi iarăși revolte. Va curge iarăși sânge. Ne vor fi iarăși amenințate familiile și avutul. Poporul atâta așteaptă, o scânteie care să-i arunce supunerea în aer. N-ar fi o măsură lipsită de înțelepciune să lansăm pe piață o nouă tranșă de profeți Alpha care să ne protejeze prin predicile lor. Altminteri, nu văd cum ne-am putea apăra, dacă sminteala magilor e doar o strategie vicleană…

          Mult timp după aceea, n-am mai văzut un asemenea peisaj. Şi doar ne aflam la zece mii de mile de Capadocia. Pădure nesfârșită de faleze de tuf vulcanic erodate de vânturi și transformate, de-a lungul vremii, în conuri, obiecte abstracte. Locul perfect în care te puteai îndrăgosti cu adevărat de geometrie. Peisaj sterp, ireal, decupat parcă de pe Amalthea. Maestrul șlefuitor se făcuse nevăzut și își lăsase diamantele necizelate. Autorul tufului vulcanic se zărea, undeva, la orizont: un vulcan stins; cu nouă veacuri în urmă, vulcanul furnizase materialul în care maestrul șlefuitor își experimentase cunoștințele de geometrie. Noi înșine devenisem parte a straniului peisaj. Ne pierdusem urma printre conuri, nu ne mai urmărea nimeni. Tobit, călăuza, își abandonase cuvertura și mergea firesc alături de noi. Îl priveam uimit, într-un fel, căci de multă vreme nu mai văzusem un om întreg în toată puterea cuvântului. Pe Nathan, cel aproapenumaispirit, nu puteam să-l așez în rândul oamenilor. Tobit povestea într-una, punându-ne la curent cu nenorocirile poporului: Trăiam ca peștii în ape liniștite, într-un iaz adânc, și pacea căminului era bunul nostru suprem. Viețuiam într-o inocență eternă. Nu ne preocupau decât iubirea, frumusețea, armonia, munca, perpetuarea speciei, succesiunea anotimpurilor, rânduiala calendaristică, hrana, contemplarea frumuseților din lac. Dar din înălțimi ne pândeau vulturii. Şi într-o zi, când s-au retras apele cele mari prin pricina secetei, vulturii ne-au zărit și s-au pogorât cu mânia asupra noastră. A fost măcel. Am pierit cu toții. Ne-am trezit, pe urmă, în captivitatea unor gușe. Din Edenul acvatic ne-am pomenit pe neașteptate într-un esofag. Când ne-am zbătut să ieșim, când ne-am străduit, pradă deznădejdii, să ne eliberăm despicând pliscul asasinului, o putere a întunericului ne-a atras spre abis. Şi după o cădere absurdă prin labirintul mațelor pline de duhoare ne-am trezit în stomac. Atunci a fost prea târziu. N-am mai fost în stare să ne apărăm. Am fost mistuiți lent. Ne-am contemplat singuri moartea. Am văzut cu ochii noștri cum moartea se hrănea, rupând atât de lacom, din trupurile noastre nefericite. Așa s-a întâmplat cu noi. În felul acesta, ne-am pierdut libertatea, pacea, odihna, demnitatea, nevinovăția, creativitatea, drepturile, credința, dragostea și, după puțină vreme, chiar și sufletele. Totul a început cu opțiunea noastră de a ne alege un lider. Aveam, deja, un lider în ceruri, dar noi am fost prea trufași ca să mai ținem cont de înțeleapta lui cârmuire. Ne-am atribuit, treptat, toate calitățile liderului din ceruri, i-am subminat autoritatea și apoi l-am alungat din inimile noastre. Ne-am spălat pe mâini. Nu mai aveam de nevoie de nimeni. Ce? Noi n-aveam rațiune? Ce? Noi nu gândeam? Ce? Noi nu știam? Ce? Noi nu ne pricepeam? Ce? Noi nu eram talentați?… Şi atunci, răzvrătindu-ne, am așezat pe tron un lider dintre noi, carne și sânge din noi. Repetasem, cumva, revolta diavolului. Dar nu ne-am temut nici o clipă de mânia Domnului. Ne-am spus că el e departe, că noi suntem aici, că nu ne poate pedepsi nimeni. Nu l-am mai recunoscut ca părinte. Nu el ne zidise, ci noi înșine ne creasem, prin voință liberă. Noi înșine, maimuțe urlătoare cândva, hotărâsem la un moment dat că vrem să fim oameni, că vrem să facem politică, că vrem să clădim o civilizație. Noi înșine coborâsem din copaci, căci ne săturasem de urlete, păduchi și banane, și ne apucasem de vânătoare și agricultură și am șezut pe urmă în peșteri, mult mai comode și mai încăpătoare decât crengile. Noi înșine, și nu Domnul, ne îndemnasem în zorii istoriei să clădim locuințe și să zidim sate și orașe. Noi înșine descoperisem și creasem totul. Ne-am ales un lider. Dar pentru că ne-am înmulțit pe pământ, ne-am ales curând alți lideri. Şi atunci s-a născut spița liderilor cu sânge violet, dumnezei de carne și sânge, și cu toții am fost mândri de dumnezeii noștri și am început să ne închinăm lor. Așa s-au scurs veacurile. Așa s-au răspândit neamurile pe fața pământului. Așa s-au înmulțit și dumnezeii. Continuam prin veacuri să ne închinăm dumnezeilor noștri și ne jertfeam viețile din dragoste pentru ei. Treptat, dumnezeii, deveniți atotputernici, au început, vai, să ne disprețuiască. Am hotărât atunci că disprețul îl meritam cu prisosință datorită nepriceperii noastre. Nu ne străduiam suficient pentru a ne sluji dumnezeii. Nu demonstram suficientă iubire. Şi pentru a ne elibera de păcat, ne-am apucat să jertfim mai mult. Ne-am jertfit viețile și sufletele și femeile și pruncii și țările pe altarele atotputernicilor. Dar disprețul lor devenea tot mai profund. Nu înțelegeam de ce. Făcusem totul pentru ei. Fundasem cetăți, regate, imperii pentru ei, ne lăsasem nevestele și fiicele violate de ei, muncisem din zorii istoriei pentru ei și tot pentru ei ne războisem cu dușmanii aceia care nouă, personal, nu ne făcuseră absolut nimic. Ca să obținem, totuși, iertarea, ne-am apucat atunci să-i facem nemuritori. Am creat un institut al eutanasiei; cu bucurie primeam moartea acolo, iar viața o dăruiam cu recunoștință atotputernicilor. S-a strâns, așa, o cantitate enormă de viață, de la donatorii iubitori de dumnezei. Atotputernicii și-au luat câte vieți au vrut. Şi tot a mai rămas o mulțime de viață. Şi atunci atotputernicii au împărțit poporului viața aceea. Şi poporul a devenit peste noapte nemuritor. N-a mai murit nimeni. Nu s-a mai îmbolnăvit nimeni. Însemna că poporul era numai bun de muncă. Şi atotputernicii a dat poporului de muncă. S-au deschis șantiere pe patru planete și mine de uraniu pe Neptun. Am primit sarcinile cu bucurie, căci niciodată nu-i iubisem mai mult pe atotputernicii ce ne făcuseră nemuritori. A fost o greșeală. Ne-am dat seama de eroare abia după o duzină de milenii de muncă silnică și teroare. Nu mai trăiam. Nu mai cream. Nu mai iubeam. Nu mai făceam copii. Nu mai știam ce însemna frumusețea. Nu mai înțelegeam poezia. Nu mai gândeam. Doar munceam. Munceam. Munceam. Munceam. Ajunsesem sclavii dragostei noastre. Am înțeles abia atunci că ne condamnasem singuri la sclavie eternă. Ce mai era de făcut? Ne-am revoltat. La început, timid. Am făcut greve. Am refuzat să mai intrăm în mine. Dar pentru că n-am obținut nimic prin greve și proteste, am hotărât disperați să ucidem. Pentru că nu mai cunoșteam prea bine arta crimei, ne-am antrenat luni întregi sugrumând șobolani în mine. Şi când au venit atotputernicii să inspecteze suferințele noastre am tăbărât pe ei în lagăre. Indignarea și mânia ne luaseră mințile. Uitasem că atotputernii, spre deosebire de șobolani, erau nemuritori ca și noi. I-am sugrumat, am prăvălit stânci peste ei, i-am aruncat în vulcani ca să-i mistuie lava și să-i mănânce neantul, i-am jupuit de vii, dar n-am rezolvat nimic. Dimpotrivă. S-a abătut nenorocirea asupra noastră. Căci a urmat invazia roboților. Şi roboții, de care noi nu știam nimic, ne-au stârpit. Pentru că nu puteau să ne ucidă, au adus somn greu peste noi și ne-au smuls, cu ghearele lor reci de iridiu, conștiința. Ne-au despărțit de fiice, de soții și de mame. Soțiile și iubitele noastre au fost exilate pe Venus. N-am mai știut ce e aceea femeie. N-am mai fost în stare să ne înmulțim. N-am mai fost în stare să facem dragoste. N-am mai știut ce e aceea frumusețe. Ni s-a stârpit sămânța. S-a trecut la producerea industrială a omului. Se produceau doar atâția oameni câți erau necesari pentru muncă. Şi, în orice caz, fără conștiință, întru totul ascultători și supuși, simple cifre. Restul erau doar umbre. Şi după o vreme umbrele au început să piară de pe fața pământului. Răsărise soarele prima dată după multă vreme și în lumina lui ne-am dat seama că atotputernicii își bătuseră joc de noi. Nu ne făcuseră cu adevărat nemuritori. Ne dăruiseră doar atâta viață câtă trebuia pentru zidirea imperiului stelar. Nu mai era nevoie de niște nenorociți ca noi. Așa s-a ivit marea moarte pe lume. În scurt timp au murit milioane de pământeni. Acolo unde îi apuca moartea, în minele de pe Iștar, pe mările de metan de pe Neptun, în mijlocul oceanelor de gheață de pe Miranda sau în uzinele de vitamine de pe Terra, se pulverizau pur și simplu în văzduh ca și cum nici n-ar fi fost. Disprețul atotputernicilor ajunsese la apogeu. Nu mai era nimic de făcut. Nu mergea cu revoltele. Ne-am resemnat. Ne-am dedicat trup și suflet supraviețuirii. Trebuia să rezistăm. Trebuia să răzbim. Sosirea profeților din răsăritul barbar erau ca niște guri de aer. Numai cuvintele profeților ne mai îmbărbătau. Ne-am întors cu fața spre răsărit. Am vrut să emigrăm într-acolo. Au fost câteva tentative de evadare din temniță. Dar roboții ne-au decimat în Pustiul Lacrimii și foarte puțini au ajuns în răsărit. Ne-am retras atunci, ca broasca-țestoasă, în carapace și carapacea a devenit semnul luptei noastre. Unii ne-am vârât în peșteri și catacombe, alții ne-am refugiat în duplicitate, mulți au eșuat în nebunie. Suntem disperați. Nu mai rezistăm singuri sub tirania roboților. Nu mai putem trăi fără soare. Să ne dea, barem, soarele înapoi. Dar până și răsăriturile și apusurile soarelui ni le-au răpit. Nu mai avem nimic. Suntem copiii nimănui. Şi Domnul nu mai vine.

          Dimpotrivă, Tobit. Domnul vine. Şi de data asta soarele-tată e înaintemergătorul lui. Cuvântul lui Nathan m-a mirat. Pe Tobit parcă l-au trecut fiorii și pe fața lui am citit un soi de bucurie amestecată cu neîncredere. Vroiam să cer lămuriri de la Nathan, dar nu mai era vreme de așa ceva. Din grote au început să curgă, în vale, către noi, o mulțime de oameni necăjiți. O clipă mi s-a părut că se apropiau fantome. Dar nu erau decât oameni. Şi încă oameni cu chipuri tragice, aproape numai oase și se vedea cu ochiul liber că hrana lor obișnuită se compunea doar din suferință, deznădejde și foarte multe lacrimi. Am văzut niște bătrâni cu turbane pe cap care plângeau. În urma lor, veneau femei și ele, la fel, plângeau. Am observat apoi că toți oamenii aceia lăcrimau. Plânsul era viața lor. Se nășteau plângând, trăiau plângând, mureau plângând. Destinul lor trăda un regret perpetuu. Eram convins, în acele momente, că suferința mea de o viață fusese o glumă nu foarte reușită, dar, totuși, o glumă. Ajunsesem în parohie. Oamenii ne-au înconjurat tăcuți. Bătrânii, cei dintâi, s-au apropiat de Nathan și i-au atins ochii. La fel au făcut cu ochii mei. Parcă nu le venea să creadă că mai există pe lume cineva fără lacrimi în ochi. În spate, femeile, copii și bărbații așteptau febril rezultatul examenului celor bătrâni. Şi deodată, patriarhul Matusalem, arhiereul ultimei cete a lui Hristos Iisus, s-a întors cu fața spre mulțime și ridicând mâinile la cer a strigat cu glas sugrumat de emoție: Profeți! Profeți! Cu adevărat, profeți!… Şi prin mulțime a bântuit îndată cutremurul. Urale și strigăte de neînțeles au umplut valea. Patriarhul, cel dintâi, și-a șters lacrimile cu pumnii și la fel au făcut și oamenii. Matusalem era fericit; profeții sosiseră în ziua în care el, păstorul ultimilor adepți ai creștinismului, aniversa un milion de ani de deznădejde.

          Ne-au invitat bucuroși în catacombe. Pregătiseră o cină pentru sărbătorirea magilor de la răsărit. Eu și Tobit am luat-o înainte. Pe marginea potecii au trecut în fugă copiii. Mă înduioșa inocența copiilor; eram fericit că sosirea lui Nathan ștersese lacrimile ochilor lor, că Nathan le putea oferi posibilitatea unei vieți mai bune. Magul și bătrânii conduși de Matusalem veneau după noi în ritmul lent al unui alt veac. Se discuta cu însuflețire în grupul bătrânilor. Poporul ne urma. Tobit ne-a călăuzit spre altarul din grota cea mare. Am coborât prin întuneric într-un fel de labirint. Şi după o călătorie amețitoare în zigzag prin beznă, călăuziți de vocea lui Tobit, am ajuns într-o navă, un soi de catedrală subterană, în care ardeau focuri mari. Pe pereți dansau lumini și umbre. În mijlocul navei o masă întinsă aștepta oaspeții. Flăcările au luminat o clipă chipurile servitorilor de pe margine. Matusalem ne-a îndemnat, vrăjind cu mâinile, să ne așezăm. Ni s-au arătat scaunele. Dar eu am protestat. Mă așezaseră la loc de cinste, asemenea lui Nathan. Am susținut cu umilință că nu eram vrednic de o asemenea onoare; eu nu eram profet, ci doar un simplu ucenic ce primise sarcina de a vedea și de a mărturisi totul. Nathan mi-a făcut semn. Dimpotrivă! Şi eu eram profet, căci Domnul mă alesese, prin Nathan, să propovăduiesc adevărul, să-i aduc pe oameni pe calea dreptății, să trag un semnal de alarmă, să trezesc lumea din somnul ei adânc. Cu umilință mi-am ocupat, deci, locul de onoare alături de bunul învățător. Era loc pentru toată lumea. Atunci am observat cu uimire splendorile de pe masă. Niciodată nu văzusem așa ceva. Berbeci fripți, miere de albine, turte de orez, ouă fierte, fidea cu lapte, fistic, măsline, plăcinte cu brânză, covrigi cu semințe de leandru, cupe de vin și preparate fel de fel cărora nu le cunoșteam nici gustul, nici numele. Nathan, surprins și el de belșugul acela, a întrebat despre provenința miracolelor de pe masă. Matusalem, oftând din toți rărunchii, a clătinat din cap și a zis: Cina asta vă așteptă, părinți sfinți ai răsăritului, de un milion de ani. Sunt un milion de toamne de când am întins masă pentru profeți. Roboții mi-au răpit fiul și soția și credincioșii și i-au dus undeva în stele. Am pierdut tot ce aveam pe lume. Atunci am început să strig către ceruri, să cer ajutor de la Domnul. Numai cerurile mai puteau să ne salveze. Din când în când, milostivul răsărit ne trimitea profeți, oameni sfinți, dar guvernatorul îi ucidea și nici măcar sufletele lor nu ajungeau printre noi ca să ne învețe, să ne călăuzească, să ne deschidă ochii. Dar eu niciodată nu mi-am pierdut speranța. Am jurat că nu vreau să mor până va veni profetul, chiar dacă ar trebui să înfrunt tirania roboților și o mie de ani. O mie de ani au trecut într-o clipă și profetul tot n-a apărut la orizont. Şi cât l-am așteptat! Atunci am înțeles că în fața Domnului o zi e ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca un milion de ani și un milion de ani sunt ca un miliard de ani și așa mai departe. Am înțeles că în fața Domnului timpul există și nu există. Şi am mai înțeles că va trebui să mă pregătesc mai bine să aștept nu o mie, ci un milion de ani sau chiar un miliard sau chiar, cine știe, mult mai mult. Am avut răbdare. Ne-am rugat. Am plâns. Dar de cină nu ne-am atins, deși mulți dintre noi n-au mâncat nimic niciodată… Nathan a declarat că el nu putea, fiind aproapenumaispirit, să mănânce, dar putea, bucuros, să bea vin. Atunci un servitor ivit din umbră i-a turnat vin roșu în cupă și magul, după ce a binecuvântat pe toată lumea, a băut. Şi cu toții ne-am bucurat. Şi în vreme ce poporul mânca prima și ultima cină, cina speranței, Nathan învăța pururi.

        Şi după cină oamenii și-au exprimat dorința ca Nathan să rămână cu ei. Îl așteptaseră atâta vreme și nu doreau să plece prea curând. Şi Nathan a rămas două luni în mijlocul oamenilor ca să îi învețe. Iar eu am fost trimis, împreună cu Tobit și alți patru tineri, Ştefan, Ilie, Luca și Ioan, să vestesc în sate apropierea sfârșitului. Un mare învățător vine după noi, spuneam, și puterea lui e foarte mare. Nu trebuie, fraților, să vă mai temeți de nimeni. Veți fi salvați doar dacă vă salvați singuri. Va fi război pe pământ. Învățătorul nostru va pogorî foc din cer și va mistui răutățile lumii. Profitați de absența roboților și străduiți-vă, oameni buni, să trăiți. Nu vă mai supuneți atotputernicilor. Nu ei sunt dumnezeii. Pe dumnezeii adevărați căutați-i în răsărit, în cer și în inimile voastre. Rugați-vă. Treziți-vă, nu mai dormiți atâta! Revoltați-vă! Fiți revoluționari. De data asta nu veți mai fi singuri. Învățătorul Nathan vă va călăuzi, vă va arăta calea cea adevărată, se va pune în fruntea oastei voastre și va lupta împreună cu voi. Până când veți mai suporta tirania? Până la sfârșit? Dar sfârșitul este aproape. Priviți soarele. Sigur că nu-l mai vedeți, căci el e supărat și rănit de voi toți și plânge de mila voastră în răsărit. Chemați-l cu lacrimi fierbinți! Pocăiți-vă, curăți-ți-vă inimile. Sunteți oameni. De ce vă supuneți roboților? De ce nu vă supuneți, atunci, și pietrelor? Ce diferență este între un robot și o piatră? Nu sunt tot obiecte? Dar voi sunteți ființe umane dotate cu rațiune. Gândiți. Meditați. Mirați-vă. Puneți-vă întrebări. Destul cu plânsul! Nu vedeți, oare? Plânsul vostru e sterp, n-ați reușit să umpleți cu el nici o mare, nici măcar un lac, nici măcar o baltă, nici măcar un pahar. Deschideți-vă inimile și permiteți Domnului să intre în voi și să vă sfințească. Ieșiți din iad și căutați-vă raiul!… Şi satele ne ieșeau înainte și se mirau profund de vestea cea bună. Nu toți credeau. Cei mai mulți ne priveau neîncrezători. Însă în fiecare inimă lăsam o întrebare. Pe fiecare ogor aruncam câte o sămânță ce încolțea mai devreme sau mai târziu. Bântuiam satele și propovăduiam vestea cea bună și aproape că nu mai aveam timp să văd locuri și oameni. Străbăteam un peisaj abstract compus din mizerie, suferință și resemnare. Nu vedeam decât chipuri descompuse de dureri, ochi care văzuseră numai oroare, urechi care auziseră pururi vorbe grele, palme bătătorite de muncă, trupuri surpate de boli lăuntrice, inteligențe atrofiate de viața foarte grea, genii ratate care ar fi putut schimba lumea în bine dacă ar fi trăit într-o lume normală, fetișcane care nu cunoșteau dragostea, copii handicapați de lipsa jocului. Puneam mult suflet în propovăduirea adevărului și a trezirii și la fel făceau și tinerii mei tovarăși. Era o bucurie. Lumea se trezea.

        Noi, Excelența Sa și miniștrii, vă informăm despre ultimele evoluții de pe pământ. După o sută de ani de singurătate, iată-ne din nou vizitați de profeți veniți din răsărit. Sunt doi. Iar puterea lor este foarte mare. Nimeni nu le poate sta în cale. Nimic nu le este cu neputință. Credința lor e la fel de devastatoare precum o sută de mii de obuze cu iperită. Poporul trece de partea lor din pricina minunilor și a predicilor ce îndeamnă la revoltă. Neamurile fierb. Până și în capitală s-au infiltrat elemente dușmane ce uneltesc contra ordinii mondiale. Trebuie să luăm măsuri ferme. Dar, singuri, ce putem face oare? Veniți, deci, cât mai degrabă, să ne protejați. Coborâți din stele, invadați pământul și restabiliți pacea. Vaca pe care am muls-o până ieri, azi își îndreaptă cu mânie coarnele împotriva noastră. Salvați-ne. Altfel, în scurt timp vom pierde totul, iar pământul se va transforma pentru toți dintr-un vis frumos într-un coșmar.

          Isprava de pe urmă a lui Nathan avu darul de a atrage atenția stelelor. Împărații și-au văzut oceanele răpite și transportate de o forță nemaivăzută spre colțul galaxiei unde se afla pământul. O forță necunoscută, dar înfricoșătoare aruncase o pietricică pe pământ și undele căderii pietrei măturau galaxia. Undele treceau prin stele, măturau totul în cale, și era ca și cum fiorii ar fi zguduit trupul cerului. Era limpede pentru ochii înțelegători ai universului că undele acelea căutau ceva. Constelațiile dansau, în valuri, ca niște picături de grăsime în farfuria cu supă. Niște antilope impala păreau stelele; antilope care, simțind cum fulgera pe dedesubt pitonul, îndată se apucau, înnebunite de spaimă, să facă salturi de nouă metri peste iarbă. Undele treceau mai departe spre marginile galaxiei și nu găseau nimic. Şi după un milion de ani-lumină parcurși cu viteza voinței lui Nathan, o parte din unde au ieșit din Galea Lactee și s-au îndreptat spre Andromeda; restul undelor a continuat scanarea galaxiei-mamă, dar n-a găsit nici urmă de ocean, ci numai împărați și sclavi pierduți în stele. Şi după puțin timp undele ce evadaseră în supernoaptea cosmică au detectat ceva ciudat în Micul Nor al lui Magellan. Ei, bine, da, împărații chiar acolo ascunseseră oceanul. Şi atunci pe cerul planetei Enoh 44 s-a putut vedea un chip de bătrân învăluit într-o lumină orbitoare și roboții ce păzeau de atâta vreme oceanul au privit spre cerurile violet, dar n-au înțeles nimic. Nu cunoșteau roboții ce însemna miracolul. Au declanșat atacul împotriva chipului de pe cer, au încercat să dezintegreze chipul zi și noapte bombardându-l cu gravitație zero, au desfăcut capacele găurilor negre, au vrut să fugă de pe insulă. Dar unde să mai fugă? Atotputernicii le-au distrus odinioară navele ca să nu poată fugi, i-au abandonat pe planeta-ocean ca să păzească în eternitate oceanul. Nu aveau cum să fugă. Fugeau pe insulă în toate părțile și urlau și căutau o vizuină în care să se ascundă. De oceanul pe care îl păzeau de atâta vreme le era frică. Din ochii lui Nathan au coborât flăcări și toți roboții au fost nimiciți. Şi după aceea chipul însuși s-a prefăcut în stea fierbinte și îndată oceanul a început să fiarbă. S-au ridicat vaporii de apă spre ceruri, s-au alcătuit nori, s-a umplut spațiul cosmic de nori gigantici, Micul Nor al lui Magellan a devenit dintr-o dată de patru ori mai mic în comparație cu norul-ocean. Şi norul-ocean s-a îndreptat spre Calea Lactee ca un spirit pur și în fruntea lui călătorea steaua în formă de chip de om. De la balcoanele palatelor împărații au putut vedea în serile din stelele lor pata aceea de lumină aparentă de pe bolta cerească, lumină ce nu era nici ploaie de stele, nici semnul morții vreunei supernove, nici solie de pace din partea împăraților din constelațiile vecine, nici invazie extraterestră. Împărații și-au chemat astronomii și numai așa au aflat că pata de lumină de pe cer era o declarație de război din partea unui împărat necunoscut ivit din pliurile cele mai întunecate ale universului. Trebuia, deci, să se pregătească de război. Urma, fără doar și poate, prima invazie mai serioasă din ultimii cinci milioane de ani. Mareșalii s-au înființat în sala tronului și au primit ordine. Se instituia starea de urgență. Trebuia adunată armata. Trebuia să fie aduși roboții din stele. Inclusiv roboții din Magellan, căci la ce bun un ocean dacă vom pierde imperiul?! Au țâșnit navele spre stele. Au fost adunați roboții. Dar navele plecate spre Magellan întârziau nepermis de mult. Mareșalii din misiunea magellanică au fost condamnați la moarte în contumacie. Pata de lumină traversa cerurile în direcția soarelui. Împărații n-au mai priceput nimic. Roboții așteptau nerăbdători invazia din ceruri, dar bolta cerească rămânea liniștită ca în fiecare noapte. Şi într-o dimineață au sosit navele din Magellan. Mareșalii au fost arestați și duși la locul de execuție. Li s-a dat voie, totuși, să vorbească. Niciodată împărații nu văzuseră mai multă groază în ochii unor condamnați la moarte. Nu moartea ne înspăimântă, au zis mareșalii, căci ea este dăruită de Majestatea Voastră din dragoste părintească față de popor; ne cutremură adevărul care zace în noi. Ni s-a răpit oceanul, Majestate!… Nu pot eu, cronicar nepriceput și neputincios, să descriu ceea ce au simțit în acele clipe împărații. Se aflau, pentru prima dată în nesfârșita lor viață, față în față cu o forță necunoscută care le inspira teamă. Ei răpiseră oceanul în timpul misiunii Omega și fusese nevoie de unsprezece trilioane de nave pentru evacuarea oceanului spre stele. Cheltuiseră enorm pentru dislocarea oceanului de pe pământ și pentru transportarea lui într-un loc sigur de care să nu mai știe nimeni. Şi iată, cineva, o forță necunoscută și cu adevărat atotputernică, îi umilise atât de mult furându-le oceanul într-o clipă, fără a avea nevoie de averi cheltuite sau de trilioane de nave pentru transport. Priveau, deci, împărații, de pe balcoane, în supernopțile stelare, la pata ce se pierea tot mai mult, de la o clipă la alta, în adâncul bolții înstelate. S-au strâns împărații la un congres ca să discute, ca să găsească o soluție salvatoare. Au căzut cu toții de acord că trebuia făcut ceva, că nu se putea sta cu mâinile în sân. Dar ce anume trebuia făcut nu știa nimeni. Atunci sfetnicul Conchistadorului din Perseus le-a luminat mințile sugerând ideea unei invazii a pământului și mai ales răpirea cu totul și cu totul a pământului însuși, pentru a se evita pe viitor noi cheltuieli și noi complicații politice cu aducerea oceanului înapoi. Pământenii puteau fi exilați în totalitate în stele, dacă nu reușea misiunea de stârpire definitivă a lor, că doar pământul era al împăraților și nu al viermilor. Împărații au căzut de acord. Era nevoie de o acțiune fermă. Pământul însuși trebuia smuls din ghearele pământenilor și din îmbrățișarea soarelui. Guvernatorul oare ce făcea, acolo, pe pământ? De ce nu își îndeplinea datoria? De ce nu proceda cu fermitate la cârmuirea planetei în interesul împăraților? Oare guvernatorul consideră că a fost numit guvernator pentru că este el buricul universului? Oare guvernatorul nu știe că pentru noi e doar o fereastră către pământ? Nu știe, oare, că nouă nu ne sunt de folos din el decât creierul, ochii și timpanele? Ce-i cu apucăturile acelea de împărat? Oare chiar nu ne iubește, ereticul? Ar trebui să i se ia tronul…

          Se străduia de câteva ceasuri să înțeleagă cuvântul vacă menționat de Excelența Sa în epistolă. În universul minții lui electronice nu exista acel cuvânt ciudat. Făcea parte din ultima generație de roboți și era cel mai impunător prin complexitate și fermitate. Guvernatorul îl rânduise general și lider peste roboți pentru că îi apreciase foarte mult calitățile. La prima vedere, Leviathan era om în carne și oase. Inteligența lui depășea cu mult media inteligenței confraților. Dar era o creatură făcută și nu născută. Era suficient să îl zgârii un pic pe braț cu briceagul și să constați netezimea uimitoare a brațului de iridiu. Îl zidise inginerul Naum în uzinele de pe Marea Moartă; Naum pusese mult suflet în confecționarea unui robot nemaivăzut, în zidirea celui mai desăvârșit robot din istorie. A fost numit Adam, dar la trezirea bruscă din somnul neantului robotul a protestat, căci numele primit era incompatibil cu natura sa, doar nu era făcut din țărână sau din vegetație moartă, așa că singur s-a botezat Leviathan, după numele unei creaturi marine din vechime, pentru că intrase în lume pe o mare. Totuși, Leviathan avea un cusur. Pentru că în timpul procesului de zidire inginerul Naum cădea adesea pradă crizelor de silicoză, ce i-au adus curând moartea atât de timpurie, și nu se mai putea concentra foarte bine au apărut unele erori în timpul transferului de date, așa încât multe cuvinte din Dicționarul Galactic n-au mai ajuns în creierul electronic al robotului. Din acest motiv, orice cuvânt necunoscut îi provoca un adevărat blocaj. Iar cuvântul vacă era unul dintre acele cuvinte enigmatice care îi dădeau întregul sistem electronic peste cap, fiind nevoie de un restart pentru continuarea lecturii și a raționamentului. Ochii i se făcură roșii din pricina cuvântului necunoscut, apoi se stinseră pentru câteva clipe. Înfipt în mijlocul craterului, Leviathan dădea ultimele ordine sclavilor când a primt epistola. Lungul șir al minerilor se întorcea în mină după vitaminizarea de prânz și promiteau în cor că vor fi ascultători, că nu se vor mai răzvrăti, că nu vor mai înceta lucrul, că îi vor iubi mai mult pe împărați. Deodată, ochii lui Leviathan s-au aprins iarăși. A privit în jur, a evaluat situația, și-a adus aminte. Din epistola primită direct în creier de la Excelența Sa pricepuse că au intervenit schimbări radicale pe pământ. De ce natură erau acele schimbări nu prea se înțelegea, epistola nu părea foarte explicită în această privință. Era limpede, însă, că Excelența Sa avea nevoie de intervenția neîntârziată a roboților, de ajutorul lor. Ca o concluzie, Leviathan și-a spus că trebuia să plece a doua zi acasă. Şi atunci s-a întors cu fața spre pământ. În soarele roșu se vedea aceeași pată neagră, același bulgăre de rocă uscată, aceeași minge turtită de presiunea unor forțe nevăzute. În gura minei s-au auzit atunci un fel de vaiere, un fel de strigăte guturale ale unor oameni care nu mai strigaseră niciodată. Leviathan s-a întors surprins către ei. N-a avut timp să se mire, nici să întrebe ce li s-a întâmplat. În depărtare, s-au auzit alte strigăte. Confrații roboți coborau în crater pe povârnișul alunecos, prăvălindu-se unii pe roca friabilă, și goneau încoace cu brațele ridicate spre cer. Leviathan se afla iarăși în încurcătură, căci în memorie nu identifica acel cuvânt pronunțat nu doar de sclavi, ci și de confrați: Norul! Norul!… Şi în vreme ce, pentru a evita un nou restart, Leviathan s-a apucat să mediteze la handicapul lingvistic de care suferea, confrații s-au apropiat cu repeziciune. Abia atunci i-a trecut prin minte generalului să privească cerul în direcția arătată de toți. De uimire l-au fulgerat vreo șase șiruri de scurtcircuite. A văzut cum trei sferturi din bolta cerească fusese acoperită de o gigantică pată albă. În apa invizibilă a universului cineva turnase câteva picături de cerneală orbitoare și cerneala, dizolvându-se armonios și penetrând fiecare punct al spațiului, tindea să transforme apa într-un alt lichid de o puritate infinită. Cineva mutase un roi de stele la doi pași de lună. Era o cruzime. Cineva își propusese să ucidă roboții cu acea frumusețe insuportabilă. În jur strigătele de uimire nu mai încetau. În gura minei se iveau tot mai mulți sclavi scoși din labirinturi de evenimentul minunat de pe cer. Leviathan încremenise cu ochii spre cer. În mintea lui se dădea o bătălie între uragane informaționale extrem de contradictorii. Nu înțelegea absolut nimic. Habar n-avea de divinitate și de lucrările ei, așa încât nu avea cum să atribuie evenimentul ceresc unor forțe supranaturale. Îl bântuia, totuși, ideea cum că împărații se războiau, poate, între ei și provocaseră explozii stelare tocmai pentru a se nimici reciproc. Colonelul Finees a scos un nou strigăt de uimire și a arătat cu degetul chipul de om ce se ivise în fruntea norului orbitor. Norul, călăuzit pururi de chipul omului, a identificat, printre miliarde și miliarde de astre, pământul și s-a îndreptat într-acolo. A fost un fel de bombardament asupra pământului, a fost un potop cum nu se mai văzuse niciodată, a fost o ploaie uriașă care a umplut bazinele uscate și a înviat pâraiele și râurile și fluviile și mările și lacurile și cocotierii și peștii și elefanții și lumea toată. A fost ca o înviere subită a splendorii de altădată. Pictorul își adusese aminte de tabloul scorojit de suferință, de timp și de nefericire și dăduse iarăși culoare și viață planetei albastre. A fost o restaurare a unicității pământului. S-a făcut dreptate. Pământul era iarăși unic în felul său, unic în tot universul, singurul punct din univers care deținea viața. În univers se făcuse atâta vreme comerț cu viața, dar toată viața comercializată în stele își avea originea pe pământ. Împărații și roboții au cercetat universul până la marginile lui, așa credeau ei, căci în realitate ei cercetau pururi același centru etern, și n-au găsit viață, n-au descoperit nici măcar un firișor de viață pe care să-l poți măsura în nanometri. Pe neașteptate, bolovanul acela sterp din proximitatea soarelui a devenit iarăși făptură vie. Nu mai erau oaze de normalitate doar în răsăritul barbar, ci întreaga planetă devenise o imensă oază. Se reinventase paradisul. Roboții puteau să vadă, prin telescoapele mentale, fragmente dintr-un trecut îndepărtat, peisaje din vechime așa cum mai văzuseră doar în copilărie. Dar pentru că întreaga copilărie fusese, din punctul lor de vedere, o permanentă umilință, o necontenită supunere în fața omului, roboții s-au mâniat foarte tare. Pentru nimic în lume nu trebuia ca omul să redevină stăpânul pământului. Pentru nimic în lume nu puteau permite ca planeta pe care n-o primiseră moștenire, ci o câștigaseră prin război de la atotputernici să le fie răpită de sclavi. Leviathan n-a mai suportat ofensa aceea nemaivăzută și a poruncit confraților să nu lase urme. A nu lăsa urme, însemna, în limbajul robotic, a nimici sclavii. Şi roboții au început să tragă în sclavii ce ședeau la gura minei, i-au aneantizat cu tunurile brațelor lor, apoi au coborât în adâncuri și au nimicit trupuri și suflete. Şi la fel au fost nimiciți minerii din celelalte cratere. Nimicirea sclavilor nu era, totuși, o măsură care să potolească setea de răzbunare a generalului. S-a hotărât, atunci, întoarcerea grabnică pe pământ și declanșarea războiului total împotriva speciei umane.

          În pereții de granit ai falezei se dezintegrau valuri imense și pulberi de stropi fini ajungeau, aduși de vânt, până pe obrajii magului. Barba bogată devenise un fel de fuior de lână din care curgeau picături de apă sărată. Dar Nathan aproape că nu băga de seamă ceea ce îi făcea oceanul. Ochii lui exprimau fericire și bunătate. Doar oceanul nu își bătea joc, ci doar se juca, așa, în legea lui, precum se joacă nepoțelul cu barba bunicului. Într-adevăr, oceanul vuia. Aproape că nimeni nu mai auzea cuvintele înțelepte pronunțate de mag, dar toată lumea se bucura. Un fel de exaltare cuprinsese mulțimea ce venise din toate părțile să primească povățuire întru dreptate. Nathan ședea pe scările de beton ce duceau, în zigzag, în încăperea de sus a farului și pururi învăța poporul. Nimeni nu-și mai amintea dacă farul funcționase vreodată, mulți nu știau nici măcar care era rostul unei asemenea construcții. La îndemnul bunului învățător, eu, Tobit și Ioan aprinsesem focul în încăperea de sus și pusesem în funcțiune sistemul de oglinzi care trimitea lumina, în noapte, până în cealaltă parte a oceanului. Căci noaptea venise. Pentru prima dată după atâta amar de vreme haloul de lumină din jurul planetei se dizolvase și apusenii aveau din nou șansa să admire uluitoarea pajiște cerească în care vedeai o paletă coloristică atât de diversă încât, de emoție, îți dădeau lacrimile. Nu știam pentru cine făceam lumină în far, nu știam pe cine călăuzeam pe ocean, dar împlineam cuvântul lui Nathan cu multă bucurie. Mugea oceanul sub far. Şi din mulțime, de asemenea, urca spre ceruri un fel de muget surd în care se amestecau uimirea și extazul. Sub clar de lună vedeam cu toții balene făcând salturi magnifice peste valuri și din nările acelor creaturi ale mării țâșneau mici uragane compuse din bule de aer și apă. Nici acum nu știu de unde au apărut pescărușii; i-am auzit, deodată, în noapte și numai Nathan, zâmbind, ne-a explicat ce erau aceia: Pescari ca și mine, îngeri ai mării, păsări, semnul binecuvântării pământului… Tobit, acel copil neastâmpărat și frumos, la un moment dat, mi-a smuls un strigăt de spaimă. L-am văzut cum dispare brusc de lângă mine. Strângeam un șurub la sistemul oglinzilor când, cerând cleștele, am constatat uimit că eram singur. L-am văzut doar cu coada ochiului cum se năpustea spre neant pe platforma deschisă spre mare. Am alergat într-acolo. L-am văzut cum se prăbușea cu o viteză fantastică spre valuri. L-am strigat pe Nathan. Dar magul, de jos, m-a privit cu aceeași pace care-l domina totdeauna și mi-a făcut semn să fiu calm. Tobit a străpuns valurile cu mâinile și s-a scufundat în adâncuri. O clipă sfâșiat, oceanul s-a închis înapoi cu un pleoscăit. Pe copil îl înghițise oceanul. Nu mai înțelegeam nimic. Era o sinucidere? Copilul acela minunat își luase viața? Din pricina mea? Îl supărasem, oare, cu ceva? Sau frumusețea readusă din stele pe pământ îi luase mințile?… Nu știam. Deodată, Tobit a ieșit la suprafața valurilor. Râdea. Nu mi-a venit să cred. De ce râdea? Oare chiar își pierduse mințile? Nu, nu-și pierduse mințile. M-a strigat: Sari și tu! La început, din pricina vuietului valurilor, n-am înțeles ce îmi cerea. Pe urmă, când am priceput că era o invitație de a sări în abis instinctiv m-am dat câțiva pași înapoi de pe marginea platformei. Tremuram. Îmi era frică. Mi-am amintit de canal, de prăbușirea în neant, de moartea ce mă aștepta pe fundul fluviului. Atunci am auzit un strigăt care m-a înfricoșat și mai mult. Ei, bine, chiar mulțimea, milionul acela de oameni mă îndemna: Sari, sari, sari! Şi o femeie a strigat, într-un moment de relativă liniște: Dacă ți-e frică de ocean, ești un profet mincinos, atunci și tu cobori din stirpea blestemată a roboților!… Cuvântul acela m-a indignat atât de mult, încât, înfruntându-mi frica cumplită, m-am năpustit înainte și am sărit. Trei, patru secunde mi s-a părut că pic în eternitate din vârful universului infinit până pe fundul lui. N-am văzut nimic în timpul căderii, n-am observat decât lumina lunii pline care, deși alungase întunericul de deasupra oceanului, sădise moartea în mine. Cădeam de o veșnicie. Am atins apa cu călcâiele și o clipă am avut senzația că mă zdrobesc de un ocean de beton. Apoi am despicat valul și m-am scufundat în adâncuri. M-am trezit într-un univers lichid mult mai adânc și mai misterios decât fluviul de la răsărit. În abis era întuneric și câteva clipe m-am zbătut ca peștele în mreaja pescarului ca să regăsesc drumul spre suprafață. Dar nu mai vedeam nici o lumină. O mână m-a atins pe frunte. L-am văzut pe Tobit. Copilul era atât de fericit, încât ochii lui străluceau ca niște stele și călăuzindu-mă după lumina aceea minunată m-am îndreptat spre suprafață. Când am scos capul din valuri ca să respir aerul nostru cel de toate zilele, am auzit urale; sus, pe marginea falezei, oameni aplaudau. Am fost fericit. M-am lecuit de teamă îndată. Chiar a început să-mi placă oceanul. Şi împreună cu nebunul de Tobit am înotat până în zori. Ne-am aventurat chiar până în mijlocul balenelor. Dar când o orcă ne-a privit cu interes, ca pe niște alimente bune foarte, l-am îndemnat pe Tobit să facem cale întoarsă. Şi în vreme ce ne cocoțam pe faleza abruptă spre far, am auzit acel urlet de groază. Oamenii urlau, căci ochii lor vedeau ceva cumplit.

          Cerul era spuzit de stele. Probabil niciodată nu se văzuseră de pe pământ atât de multe stele. Părea că un geograf minunat desfășurase complet harta cerească în fața pământenilor ca să le arate că nu ei erau buricul universului, că nu ei zidiseră totul, că ei nu aveau nici un drept să-și aroge drepturi de atotputernici, că istoria pe care singuri și-o construiseră fusese o eroare, că trebuia să-și regăsească sensul originar, că erau obligați sărmanii să se întoarcă cu fața spre binele suprem dacă mai doreau, cumva, să dăinuiască. Oamenii se bucurau pentru prima dată de privilegiul de a vedea prin proprii ochi, deveniți subit ochi-telescoape, la fel ca ochii roboților, universul ca pe un pridvor al raiului și nu ca pe un banal decor pe cerul nopții. Dar oare ce erau cele două lumini albastre ce se roteau în cer venind încoace dinspre lună? Oare ce erau acele lumini albastre care se dezintegrau, așa, și se multiplicau de la o clipă la alta devenind tot mai multe și mai multe? Oare ce era acea ploaie de stele? Oare amețeam noi din pricina cerului care se învârtea infinit în frumusețe deasupra noastră? Oare ne pierdusem cu toții mințile? Nu. Lecția lui Tobit demonstra faptul că nu îți pierzi mințile cu una, cu două. Şi atunci? Atunci, ce era acel straniu vârtej, acea ciudată spirală de lumină, acea Cale Lactee în miniatură ce se îndrepta către noi? Deodată, Nathan, coborând privirea dintre stele, a grăit acel cuvânt ce a înfiorat pe toată lumea: A sosit vremea, fraților!… Care vreme? Care vreme? S-au auzit murmure în mulțime. Vine, oare, Domnul? Nathan a oftat: Domnul nu vine, fraților, așa, cu nava spațială… Am înțeles, astfel, cu toții despre ce era vorba, de fapt. Se întorceau roboții de pe lună. Pur și simplu. Urma războiul, fără doar și poate. Într-un minut pulberea de lumină a crescut atât de mult, s-a apropiat de noi până într-atât încât cu toții am putut vedea cu ochiul liber, și ochii noștri deveniseră din nou omenești din pricina spaimei, imensa flotă spațială ce ne invada planeta albastră. Navele au trecut peste noi și după puține clipe s-au oprit undeva în Câmpiile Libertății, la miazăzi de capitală. Numărul navelor era nesfârșit; nimeni dintre noi, în afară de Nathan, nu avea atâta înțelepciune și știință ca să le poată număra pe toate. Dar dacă numărul navelor era atât de mare, oare cât de mulți și, mai ales, cât de puternici puteau fi roboții? Numai Nathan cunoștea răspunsul. În aceste condiții, nu era de mirare că milionul de oameni venit de pretutindeni după povățuire întru dreptate era străbătut de un cutremur ce nu anunța nimic bun. Tobit mi-a șoptit la ureche sau a vorbit singur, nu știu: Poporul a trăit o eternitate sub teroare; e normal să se teamă, dar s-ar putea ca în curând, din cauza terorii istorice, să nu mai vezi pe nimeni lângă far și asta fără ca roboții să miște un deget…

          În sala tronului Excelența Sa se străduia, chip de om fiind, să nu se piardă cu firea în fața ochilor duri și incandescenți ai lui Leviathan. Se străduia, mai mult, să se justifice. Ar fi dat totul, în afară de tron, numai ca să nu fi ajuns niciodată într-o situație atât de jenantă și, în același timp, disperată. Ştia foarte bine că destinul lui depindea în gradul cel mai înalt de evoluția păcii de pe pământul ce îi fusese încredințat de atotputernici pentru a-l cârmui vremelnic. Ei, bine, da, vremelnic și nu veșnic, așa cum își dorea în tainițele inimii sale. Nu avea nici o putere reală. Nu era decât o unealtă a împăraților. Se simțea folosit și ura sentimentul acela izvorât din realitate, dar numai așa își putea menține dregătoria ce îi procura, totuși, satisfacții peste satisfacții. Ştia, de asemenea, că, spre deosebire de împărați, el era cel mai vulnerabil în fața roboților. Căci roboții abia dacă îl puteau tolera. Roboții îl respectau nițel din pricina artei cu care stăpânea arta focului, dar în rest îl urau de moarte și căutau de veacuri o ocazie ca să îl suprime. Se afla, deci, pe muchie de cuțit. Trebuia să dea dovadă de diplomație. Trebuia să îi determine pe roboți să facă curățenie, fără ca el să fie tras, cumva, la răspundere din pricina ultimelor evenimente. Trebuia să fie viclean. Leviathan, abia sosit, ceruse explicații și se vedea de pe Sirius că clocotea de mânie. Ce se întâmpla cu pământul? Cine adusese oceanul înapoi? De unde veneau magii aceia? Cum a putut permite Excelența Sa să se întâmple toate?… Excelența Sa a pocnit din degete, semn că traversa un moment de mare tensiune nervoasă. După plecarea domniilor voastre spre lună, a spus, pacea a domnit pe pământ și nici măcar uraganele de la miazăzi nu ne-au mai tulburat liniștea. Asta nu înseamnă, totuși, că am slăbit vreo clipă securitatea de stat. Dimpotrivă, tocmai pentru că am rămas fără sprijinul domniilor voastre am poruncit intensificarea efortului de apărare a statului. Din acest motiv, am trimis iscoade la frontierele de răsărit, la miazăzi și la miazăzi; la apus n-am mai trimis iscoade, căci apusul, nu trebuie să vă explic eu asta, ne aparține. Şi trimiterea iscoadelor se numără printre cele mai înțelepte măsuri pe care le-am luat vreodată. Căci în răsărit au detectat prezențe străine și îndată s-au năpustit într-acolo. Au descoperit barbari venind încoace din răsărit. Din nefericire, stimate general, nu au reușit să facă o evaluare corectă a situației din pricina, și nu vreau să aduc vreo critică oricât de neînsemnată practicilor militare ale domniilor voastre, gazului sarin pe care l-ați pulverizat spre frontiera de la răsărit; defectându-se, iscoadele au înregistrat informații contradictorii, în foarte mică măsură demne de încredere. Alte iscoade nu am avut la dispoziție, căci pe celelalte le-ați luat domniile voastre în misiune. Am activat atunci, ca o măsură suplimentară de protecție, sistemul de ispite din Pustiul Lacrimii. Am pus în fața barbarilor bălți și lacuri de otravă, dar nu am reușit, din păcate, să îi nimicesc în felul acesta. M-am gândit că, o dată ajunși pe fundul uscat al oceanului, îi va cuprinde, cumva, descurajarea și vor muri de nefericire. Dar nici așa nu i-am răpus. Şi după un răstimp au fost zăriți de străjeri ivindu-se din abis. Am poruncit îndată să se închidă porțile orașului. Am poruncit, de asemenea, să se urgenteze procesul de fabricare a focului. Intenționam, firește, să-i întâmpin cu foc, să-i fac cenușă și pulbere. Nici azi nu am primit un raport complet privind motivul pentru care magii au evitat cetatea și și-au continuat drumul spre apus. Am primit un raport cum că unul dintre magi ar fi suferit de nebunie, așa că, dând crezare raportului, am considerat că barbarii erau inofensivi și nu meritau prea multă atenție. A fost o eroare grosolană din partea mea, recunosc. Şi datorită nechibzuinței mele curând am scăpat situația de sub control. Magii s-au dovedit, pe neașteptate, niște dușmani redutabili. S-au apucat pe neașteptate să amăgească poporul cu practici magice și vorbe mari. Unul e maestru în vrăjitorie, iar celălalt e un orator cu un uriaș debit verbal și amândoi tulbură poporul. Şi-au recrutat ucenici. Şi-au făcut adepți. Îndeamnă poporul la răzvrătire împotriva domniilor voastre, în primul rând. Se adună de ceva vreme la far. Sute de mii de sclavi fug din lagăre și se alătură sectei. La început, poporul a primit predica magilor cu circumspecție. Dar magii le-au înlăturat prudența și i-au captivat definitiv aducându-le oceanul înapoi. Căci nu poate omul să viețuiască decent fără ocean… Leviathan asculta atent raportul Excelenței Sale și mânia parcă i se mai domolise. Auzind raportul acela despre puterea cea mare a magilor parcă s-a clătinat un pic încrederea în el. Cine erau magii aceia? Nu erau, oare, oameni? De unde veniseră? Chestiunea cu descinderea magilor din răsărit i se părea o copilărie. Ce stea îi trimisese pe pământ ca să destabilizeze ordinea mondială? Erau, cumva, ingineri? De nimeni și de nimic nu se temeau roboții în univers. Abia focul le inspira nițel neîncredere; nu le era cu adevărat frică de foc, dar îl evitau, pentru că nu reușeau să îl înțeleagă. Erau în stare să se ia la trântă cu găurile negre, erau destul de neînfricați încât să se dueleze cu pulsarii, erau suficient de nebuni încât să se războiască cu stelele. Dar inginerii, părinții care îi zidiseră odinioară, le inspirau o groază aș zice de natură aproape mistică. Iar dacă magii erau cu adevărat ingineri, atunci… Excelența Sa, fiind un psiholog foarte fin, a sesizat îndată îndoiala robotului, așa că a aruncat piatra în baltă: Desigur, numai Majestățile Lor ne mai pot salva. Că doar pământul e, în principiu, al lor și… În Leviathan s-a declanșat subit o violentă combustie nucleară și în filamentele ochilor lui a fulgerat din nou mânia: Pentru nimic în lume! Pământul e al nostru! L-am câștigat prin război și nu ni-l mai poate răpi nimeni. Acum și nu mâine voi da ordinul de atac. Vom nimici poporul și pe magi, îi vom face praf și pulbere și le vom risipi praful în stele. Îi vom nimici, dacă trebuie, și pe împărați. Visez cu ochii deschiși de milioane de ani să stârpesc sămânța omului din univers. Omul nu știe decât să se răzvrătească. Omul încurcă. Omul nu se supune. Omul trebuie să piară!…

          Ușile uzinei s-au deschis fără zgomot. Şi din imensa hală au ieșit în lume zece profeți Alpha. O specie intermediară, ceva între om și robot. În zori. I-a întâmpinat, în curtea uzinei, un bizar cer în flăcări la răsărit. Au înțeles că lupta începuse deja, că misiunea trebuia îndeplinită cât mai bine și cât mai curând, că nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării. Răsărea soarele-tată încă o dată, eveniment care îi avantaja, clar, pe barbari. Trebuia, deci, acționat cu fermitate pentru limitarea predicii barbarilor, pentru eradicarea completă a adevărului răspândit în popor de aceiași barbari. Nu mai era vreme de stat. Profeții, cinci Nathani și tot atâția Iairi, s-au împărțit în cinci grupe de câte doi și apoi au plecat în lume, calea lor mincinoasă având formă de stea. S-au apucat să predice în sate și orașe provocând mare confuzie în popor prin învățăturile lor eretice. Prin minciună, propagandă și manipulare au discreditat, astfel, legenda cea bună a magilor sosiți din răsăritul barbar. Curând și-au atins scopul, căci oamenii, simțindu-se victimele unei batjocuri de neînțeles, n-au mai dorit nici măcar să audă de profeți și s-au întors furioși în lagărele lor. După noapte urma iarăși noaptea. Răsărise, în loc de soare, din nou, resemnarea.

          Nathan devenea, de la o clipă la alta, din ce în ce mai măreț. Sute de ceasuri în șir ședea pe treptele farului și învăța poporul și din trupul lui nu se mai mișcau decât mâinile, de parcă ar fi fost un cocor bătrân ce își uitase zborul, și pleoapele, astfel încât aveai impresia că se petrifica, ți se părea bunăoară că îți vorbește un bloc de marmură. Învăța pururi poporul lecția libertății. Nu era cinstit ca oamenii să se supună unor obiecte. Era sub demnitatea umană ca să te supui unor mașinării fără creier, fără inimă, fără sânge, fără nimic. Atunci de ce nu vă supuneți și desenelor pe care le fac copilașii pe ziduri? Oare desenele nu sunt și ele creațiile voastre? Atunci de ce nu vă înfricoșați de cuvintele pe care le pronunțați cu gurile voastre? Oare cuvintele nu sunt tot creațiile voastre? Au putere roboții? De unde știți ce este adevărata putere? Nu există armament mai devastator decât gustul libertății. Nu există bombă mai înfricoșătoare decât dragostea. Ştiu pe cineva în fața căruia explodează stelele când își îndreaptă privirea iubitoare asupra lor. Nu există armă chimică care să doboare mai multă răutate decât credința pură. Ştiu iarăși pe cineva în fața căruia iadul se dezumflă ca un balon înțepat când cheamă cu glasul inimii sale numele Domnului. Nu există nici o sabie cu un tăiș mai ascuțit decât luciditatea. Fiți, dar, lucizi. Nu vă mai lăsați gândiți de alții. Ucideți! Ei, bine, da, vă îndemn să ucideți! Ucideți diavolul din voi; purificați locul în care a stat, ocrotit atâta vreme de inima voastră, blestematul blestemaților. Cultivați-vă sufletul; nu-l mai lăsați în paragină, căci mâine s-ar putea să vă fie luat, sărmanilor, și dat la altul care, cu bucurie mare, să îl muncească. Înarmați-vă până în dinți cu argumente și luați-vă ca pavăză discernământul. Meditați la condiția voastră de sclavi. Oare Domnul v-a creat sclavi? Oare ați uitat că Domnul v-a făcut oameni liberi? Ați zis că vă pogorâți din maimuțe. Dar, oare, maimuțele nu au fost libere? Jungla întreagă e și azi a lor. De unde, atunci, atâta supunere în fața unor cutii de tablă legate între ele cu șuruburi? Cum a fost posibil, copii, să vă lăsați pradă produsului imaginației voastre? Atunci de ce n-ați devenit sclavii visului? Sau sclavii iubirii. Sau sclavii luxului. Sau sclavii splendorilor fel de fel. Sau sclavii aurului. Sau sclavii banului. Sau sclavii frumuseții? Cum ați nimerit, printre șapte milioane de bălți, tocmai în puț? Nu vreau să vă mustru. Nu vreau să vă cert. Ştiu că vă doare. Ştiu că ați da totul numai ca să vă regăsiți libertatea. Dar pentru așa ceva e deja cam târziu. Vine sfârșitul curând și vă surprinde cu coșurile goale: n-ați adunat nimic!… Puteți însă să vă împăcați cu voi înșivă, cu soarele și cu cerurile. Nu trebuie decât să vă întoarceți la normalitate. Nu trebuie decât să redeveniți oameni. Că dacă vine Domnul acum, pe pământ, nu prea are cu cine să discute. Puțini ați mai rămas cu adevărat oameni. V-ați lăudat cândva că ați evoluat, din brute devenind, astfel, făpturi desăvârșite, dar acum oare ce văd? De pe treapta desăvârșirii mult trâmbițate sunteți în cădere liberă și, dacă nu vă treziți, încă mai aveți mult de căzut în abis și e posibil ca niciodată să nu mai ajungeți pe fundul abisului… Mai cu seamă cuvântul acesta din urmă, la fel ca multe alte cuvinte, li s-a părut destul de aspru oamenilor. Mulți priveau în ei înșiși și își observau vidul lăuntric și se căiau, dar la fel de mulți considerau că magul pur și simplu își bătea joc de ei făcându-i brute, răpindu-le orice șansă de mântuire. Faptul că mulți răstălmăceau cu voie sau fără de voie mesajul lui Nathan își avea originea într-un fenomen care căpătase proporții îngrijorătoare. În milionul de oameni venit de pretutindeni ca să-l asculte pe Nathan se infiltraseră instigatori. Nu știam câți erau, de unde veneau; dar când Ioan a capturat unul, am constatat cu toții fanatismul cu care instigatorul acela ne dorea moartea. Probabil că instigatorii erau victimele predicii acelor proroci Alpha despre care auzisem, deja, că se apucaseră, chipurile în numele nostru, să umple la loc iadul cu suflete și cinstite obraze.

          Delir. Delir. Altminteri nu-l pot numi. Poporul începuse să murmure. Se scindase poporul în două facțiuni antagonice: Facțiunea de Răsărit și Facțiunea de Apus. Şi doar Nathan pusese atât de mult suflet în evitarea oricăror conflicte, fie ele și de natură pur politică. Profitând de absența profetului și de plecarea mea în recunoaștere pe mare (ceva, ceva se petrecea acolo), oamenii s-au luat la harță pe tema dreptății lui Nathan. Cei otrăviți de instigatori susțineau sus și tare că Nathan era literalmente un șarlatan nenorocit care batjocorea poporul; le răspundeau, cu aceeași virulență, adepții magului. Bietul Matusalem (după cum mi-a relatat Luca mai târziu) trecea de la om la om, de la facțiune la facțiune, îndemnând la calm și agitând cârja arhierească deasupra capului în semn de pace; dar aproape nimeni nu-l mai lua în seamă. Arhiereul se prăbușea văzând cu ochii. De când magul servise cina în subterană, unchiașul își pierdea vitalitatea, picătură cu picătură, pe cale; de câteva ceasuri începuse chiar să îi curgă pe nas nu sânge, ci sufletul însuși și era de mirare cât de mare fusese sufletul său dacă îi ieșise deja pe nări abur cât să se formeze un nor și încă mai continua să iasă. De la ultima liturghie pe care o săvârșise Matusalem trecuse un milion de ani și deși tare ar fi vrut să repete zi de zi slujba mântuitoare nu mai era posibil, căci, în urma nenorocirilor din familie, își pierduse partea aceea din memorie unde se afla rugăciunea epiclezei; de cărți de slujbă care să îl ajute cumva nu mai putea fi vorba, căci ele fuseseră aruncate de multă vreme în mare, împreună cu toate cărțile lumii, pentru îngrășarea balenelor. Tobit, copil de nădejde, dar copil, se străduia, în felul lui, să dea o mână de ajutor bătrânului, însă pe el nu-l asculta nimeni. În epoca aceea de sfârșit de lume, copiii beneficiau de același tratament din partea celor mari precum aerul: extrem de utili, dar ignorați cu desăvârșire. Şi bietul unchiaș Matusalem rămânea tot singur între potrivnici. Nici o deosebire între Matusalem și farul de pe faleză. Şi patriarhul, la fel ca farul, răspândea lumină peste un ocean furios. Dar oceanul ignora cu desăvârșire lumina și continua să urle apocaliptic în întuneric. Degeaba striga unchiașul, și glasul său parcă era timp scurs, în chip de nisip, în clepsidră, degeaba îndemna la calm, degeaba pronunța cuvântul armonie. Nu se făcea auzit. Cântecul de leagăn era bruiat violent de simfonia morții. Şi deodată ochii unchiașului s-au umplut iarăși de lacrimi. Un junghi l-a săgetat în coșul pieptului, dar când a vrut, bietul, să-și verifice pulsul inimii cu palma, mâna nu l-a mai ascultat; nu l-au mai ascultat nici picioarele. S-a prăbușit în mijlocul oamenilor. Şi oamenii încă urlau. Nu l-au văzut prăbușit, acolo, în mijlocul lor. Dacă l-ar fi văzut, probabil că nu le-ar fi păsat. Duhul dragostei fugise dintre oameni ca o pasăre și își făcuse cuib în mijlocul oceanului. Când a descoperit trupul topit de bătrânețe și de jale, prăbușit printre picioare (și nu știai prea bine dacă erau picioare de oameni sau pădure de bețe sau picioare de fiare), Tobit a plâns mult și a acoperit ochii ficși și plânși cu pleoapele acelea atât de obosite. Şi-a zis, așa, oftând, Tobit: Dacă magii au venit tocmai din răsăritul barbar ca să-și dea viața pentru unii ca noi, înseamnă că și eu…, înseamnă că și eu…

          Stând pe tron, în toată splendoarea puterii sale, Excelența Sa avu parte de o mare surpriză pe care nu prea știa cum s-o interpreteze. Nu știa Excelența Sa, totuși o personalitate neîntrecută în evaluarea ființelor umane, ce să creadă despre acel bătrânel care se apropia pe sub candelabre. Se așteptase la cu totul altceva. Deși iscoadele și străjerii îi relataseră despre un bătrân ca toți bătrânii și despre un tânăr ca toți tinerii, el nu prea dăduse crezare spuselor lor. Nu era posibil ca un oarecine să fie autorul unor fapte atât de uimitoare. Era în stare să parieze chiar și pe tron că magii veniți de la răsărit nu puteau fi decât un soi de dragoni. Doar nu era prima dată când s-ar fi aflat față în față cu niște dragoni cu capacități metamorfotice și mimetice. Se împlineau curând șase sute optzeci și trei de ani de când îi capturase pe profeții Aminadab și Ahaz care, închiși în temniță, se transformaseră peste noapte în monștri. Se așteptase, deci, ca de pe culoarul gri să se ivească un robot cu stele în loc de ochi, cu brațele numai mitraliere, cu două bombe lungi în loc de picioare și cu glas de unde radio de neînțeles. Şi când colo, ce să vezi? Un bătrân, bărbat frumos, impunător, radiind de lumină, dar, în sfârșit, un bătrân ca toți unchiașii de pe lume răsărise în pragul sălii tronului. Bătrânul refuzase categoric să fie însoțit de roboți. Căci el însuși era nu doar labirintul, ci și lumina. El era nu doar ușa, ci și cheia spre inima lucrurilor. El cunoștea aproape totul și nu avea nevoie de serviciile unui morman antropomorf de siliciu și iridiu. În vasta sală a tronului era liniște desăvârșită și numai pașii ușori ca niște fulgi de zăpadă ai magului înfiorau cât de cât tăcerea. Prin cupola de sticlă se vedea, grandioasă și pesemne completă, harta cerului; nu te puteai bizui pe simțurile proprii ca să pricepi dacă era vorba de o hartă reală sau ireală sau pur și simplu de o reprezentare artistică a cerului realizată de zugravii de la palat. Nathan, cel ce știa aproape totul, a clătinat, totuși, nemulțumit din cap arătând cu degetul către un colț imperceptibil al hărții. Ei, bine, ce scandal, lipseau șase cățeluși din constelația Câinii de vânătoare!… Domnul nu ar fi omis niciodată așa ceva; absența acelor stele punea în pericol echilibrul ceresc și constituia un grav atac împotriva perfectei armonii a universului. De două ori surprins, de prea multa umanitate a bătrânului și de prea multa știință a lui, Excelența Sa a coborât de pe tron. Ştiința bătrânului mag îl umilise și parcă retezase ceva, ceva din marea-i trufie. Pe de altă parte, Nathan însuși avea parte de o surpriză și nici el nu știa cum să o interpreteze. Întâi s-a bucurat, dar numai ca să se întristeze profund în clipa următoare. În Excelența Sa l-a recunoscut pe Efraim, acel teribil prieten din tinerețe. Era numai chipul, nu și omul însuși. În fond, Excelența Sa nu era decât o clonă nenorocită a prietenului de demult, a XXXIX-a clonă și numele ei era, în fond, chiar acel număr. Nimic din vitalitatea extraordinară a lui Efraim. Nici un semn că acel bărbat din fața tronului, total ruinat de viclenie și de ură, era Efraim. Căci Efraim mustea de viață ca un butoi plin, când alerga pe poteci sau călărea prin stepă pur și simplu împroșca cu stropi de viață pretutindeni și pretutindeni, pe urmele lui, creștea viață. De aceea îl iubise Nathan ca pe un frate mai mare. De aceea suferise atât de mult pierderea lui. Căci, într-adevăr, fusese o pierdere și încă o pierdere dintre cele mai tragice. Mergeau, în seara aceea, pe drumul ce duce de la Buhara spre fortăreața Qulsari; după o iute furtună de nisip (n-a fost furtună de nisip, ci numai trecerea diavolului), drumul s-a scufundat în abis și ei, deși copii ai deșertului, s-au rătăcit; Nathan a propus, atunci, să meargă mereu spre apus, căci el niciodată nu mersese împotriva soarelui, dar Efraim s-a opus; s-au certat, acolo, în mijlocul pustietății și la apusul soarelui s-au despărțit plângând de deznădejde, unul, de ciudă, celălalt; Nathan a mers tot înainte către apus, iar Efraim s-a aventurat printre dune împotriva soarelui; și deodată s-a despicat deșertul și din neant a țâșnit spre lună pasărea întunericului care l-a răpit pe Efraim culegându-l cu ghearele din nisipul fierbinte; și Nathan a plâns mult pierderea fratelui său și în locul în care a plâns mult s-a zidit atunci, din lacrimile lui, Marea Sărată Aral. Ar fi vrut atât de mult să-și îmbrățișeze prietenul de demult, dar în trupul Excelenței Sale nu mai regăsea absolut nimic din sufletul lui Efraim. Şi dacă nu are suflet, de ce să îmbrățișezi cu dragoste o piatră…

          Ştiu că depinzi de superiori… Nu am superiori, a întrerupt Excelența Sa. Ştiu că reprezinți aici, pe pământ, pe împărați și că actele tale depind, în cea mai mare măsură, de ordinele lor. Nu primesc ordine, a intervenit iar Excelența Sa. De aceea, nu vin aici în calitate de dușman al tău. Personal, nu am nimic cu tine. Cunosc pe cineva de șase mii de ori mai ticălos decât tine, așa că nu te condamn pentru tirania cu care stăpânești poporul. Nu sunt judecător, nu sunt eu în măsură să te judec pe tine. Vei da socoteală, poate, dacă a mai rămas ceva uman în tine, desigur, la marea judecată ce se apropie. Dar vin astăzi aici, înaintea ta, ca să-ți propun o alianță. Vino de partea oamenilor. Vino alături de popor. Nu mai sluji roboții și împărații. Îți atrag atenția, magule, încă o dată și, nădăjduiesc, pentru ultima dată, că eu nu slujesc pe nimeni, a punctat ferm Excelența Sa. Vino alături de popor. De ajuns cu suferințele omului; de ajuns cu tirania care i-a atrofiat chiar și ultima firimitură de demnitate ce rămăsese în el. De mii și mii de ani, nici nu le mai știu numărul, omul a devenit sclavul imaginației sale. A produs roboți. Pentru ce? Ca să-l stăpânească și să-l distrugă. A inventat violența. Pentru ce? Ca să culeagă, la vremea recoltei, mai multă violență. A produs la scară industrială coșmaruri. Pentru ce? Ca să îi facă viața un iad. A făcut pact cu diavolul. Pentru ce? Ca să devină și el diavol, deși i se oferise șansa să devină Hristos. Omul și-a făcut-o cu mâna lui. Opțiunile lui au fost întotdeauna greșite; întotdeauna opțiunile omului au dat fiori îngerilor și au zguduit iadul de plăcere. Ce este iadul, ce sunt îngerii, s-a mirat Excelența Sa. Vino alături de noi. Nu sta pe margine. Ce folos vei avea dacă roboții vor distruge întreaga specie umană și, după puțină vreme, vei pieri și tu, vor pieri și ei și pământul însuși se va scufunda în anarhia morții eterne. Deci, nu mai aștepta. Să facem acest pact. Un milion de oameni așteaptă pe malul oceanului. Depinde de tine dacă va fi pace, dacă va fi un măcel. Depinde de tine dacă oceanul care, după potop, abia și-a regăsit limpezimea va fi peste câteva ceasuri un ocean de sânge sau o sursă nesfârșită de speranță. Deții secretul focului de care se tem roboții. Tu însuți ești urât atât de roboți, cât și de împărați, așa că, venind alături de noi, nu vei pierde nimic, ci, dimpotrivă, vei câștiga totul. Îți vom da tronul pământului, al întregii planete, îți vom da stăpânirea asupra răsăritului și apusului. Îți vom oferi totul, chiar și viețile noastre și te vom iubi. Hai, să salvăm omul. Să mântuim pământul. Să salvăm soarele. Nu disprețui omul, nu-l judeca, nu-l trata ca pe un sclav. Dar chiar și sclavul are demnitate. Omul se căiește. Trebuie să îl ajutăm pe sărman să se ridice din puțul în care, orb și neajutorat și păcătos, a sărit de unul singur. A luat decizii greșite, într-adevăr. Dar noi, cei ce mai aveam un rest de putere în inimile noastre, nu trebuie să permitem ca prăbușirea omului să continue în halul acesta. Alătură-te luptei noastre,… Efraim!… Ce nume e acesta, s-a mirat Excelența Sa. Pe chipul de piatră nu vedeai nici o emoție, nici cea mai mică dâră de vibrație lăuntrică, nici un semn că l-a convins, cumva, pătimașul cuvânt al lui Nathan. Doar numele acela l-a preocupat, parcă aducându-i aminte de ceva pierdut în zorii timpului. Atât și nimic mai mult. Nathan atunci a insistat: Ai grijă de poporul acesta pe care ți l-au încredințat stelele spre păstorire! Vino cu noi! Îți vom da, precum am spus, totul… Chiar și nemurirea, a întrebat Excelența Sa. Ce să faci cu nemurirea? Nici galaxiile nu sunt veșnice, până și stelelor le vine vremea să moară, iar tu vrei să fii nemuritor? Mă faci să plâng… Eu, fără nemurire, nu pot, a șuierat Excelența Sa și apoi a făcut semnul știut doar de cei ascunși. S-au ivit din neant, din alt timp, din alt loc al universului patru făpturi bizare, numai picioare filiforme și ochi, ca niște păianjeni fluizi, și l-au înhățat de brațe pe bătrân. Nu a opus nici o rezistență la început. Nu prea putea să înțeleagă. Vorbise degeaba cu un nebun. Şi nici pe Efraim nu îl reîntâlnise. Trebuia să lupte singur. Şi deodată, devenind îngrozitor de trist, în timp ce brațele verzi îl târau spre ușile cele mari, a mai privit o clipă înapoi (Excelența Sa, împietrit pe tron, devenise, parcă, zeul absurd al unei lumi absurde) și îndată s-a făcut nevăzut.

          Ştefan vâslea. Eu mă miram. Nu te-ai fi așteptat niciodată să zacă atâta forță în brațele acelea numai piele și os, în trupul acela în care de patru veacuri aproape nu mai intrase nici mâncare, nici apă. Barca sălta din val în val, ne înălțam până la nori și apoi ne prăbușeam în neant, iar mișcarea aceea halucinatorie mă determina, din când în când, să vărs și mațele din mine. Oceanul era nesfârșit, firește, doar era ocean real și nu de jucărie. Țărmul îl zăream doar când ne ridicau valurile patruzeci, cincizeci de metri în văzduh. Pe sub barcă a fulgerat la un moment dat un pește mare, poate un rechin, poate altceva, iar trecerea lui neașteptată m-a înfiorat, căci am avut impresia că trecuse pe dedesubt un diavol, acea creatură de care Nathan mă sfătuise categoric să mă feresc toată viața. Deasupra noastră era un alt ocean. De când răsărise soarele-tată, cerul căpătase o culoare minunată, Ştefan îi zicea turcoaz și senin de mai. Dar nu de oceanele infinite în splendoare mă miram și nici de forța surprinzătoare a copilului. Reflectam profund la fenomenul pe care îl descoperisem în larg. Un vârtej uriaș, cam cât un crater de vulcan, apăruse în larg, un vârtej care, după ce îl zărisem tocmai din far, mă contrariase foarte tare. Nathan nu a vrut sau n-a putut deloc să-mi explice despre ce era vorba. Așa că, profitând de absența bătrânului, m-am aventurat pe ocean împreună cu băiatul acela curajos ce-și zidise singur o barcă. Am văzut, așadar, un vârtej incredibil. Apa se rotea cu încetinitorul, nu știu cum să mă exprim mai bine, părea că în locul acela domnea un alt timp, că în părticica aceea de ocean timpul funcționa după legile necunoscute de pe planeta Enoh 44. Şi în timp ce meditam la vârtejul acela un val ne-a săltat brusc până la înălțimi amețitoare. Şi am început iarăși să vărs. Eram vânăt la față, susținea Ştefan, așa că trebuia să ne întoarcem la țărm. Dar până la țărm mai era destul de vâslit. Am privit atunci spre țărm. O ceață neagră pogorâse deasupra țărmului. Atât am apucat, o clipă, să observ. Barca s-a scufundat imediat în abisul fără fund. Urlam, și eu și Ştefan, deși nu ne era teamă. Pur și simplu urla adrenalina în noi și noi țipam laolaltă cu ea. Şi iarăși ne-a săltat un val spre ceruri. Ca și cum oceanul ar fi avut mii de brațe ce jucau ping-pong cu noi. Şi iar am privit către țărm. Şi atunci am observat mai bine. Nu era ceață, nu erau nori, ci nave care levitau în văzduh. Zona farului fusese încercuită de nave. Roboții, așadar, o luaseră în serios, nu se jucau. Spaima ne-a luat mințile. Ştefan a început, ca un copil, să plângă. Eu vărsam tot din mine și bolboroseam rugăciuni și blesteme și încurajări și rugăminți. Chemam numele Domnului. Îl strigam pe Nathan mereu cu fața către apă, de parcă m-aș fi așteptat ca Nathan, salvatorul, să țâșnească dintr-o clipă în alta, din ocean. Ne-a reperat o navă și într-o clipă a fost deasupra bărcii. Ştefan s-a aruncat în valuri. Dar eu tocmai îmi vărsam ficații și splina. Nu am avut cum să mă apăr. Peste mine s-a aruncat o plasă bizară de energie; m-au capturat ca pe un somon și apoi m-au târât peste crestele sărate ale valurilor spre faleză. Izbindu-mă de valurile devenite pe neașteptate extrem de dure, veritabile stânci de plumb, mi-am pierdut cunoștința și n-am mai știut nimic.

          Am coborât mutilat din eternitate. Am deschis ochii. În genunchi, alături de mine, însuși Nathan mă contempla. Cum pătrunsese în temnița aceea cu ziduri invincibile și uși ferecate cu neant îmi era imposibil să pricep. Destul cu visatul, a zis; mai trebuie să și trăiești nițel! S-a ridicat în picioare și trupul lui de lumină a alungat întunericul îndată. Întinzându-mi mâna, m-a ajutat să mă ridic dintre paie. Devenisem, după atâtea ceasuri de inconștiență, aproape numai materie, aproape că mă unisem cu pământul. Mă puseseră în lanțuri din pricina temerii că mă voi transforma în dragon, iar lanțurile îmi săpaseră în mâini și picioare șanțuri adânci din care se prelingea sânge. Abia când mi-am observat rănile ele au început să doară. Nathan m-a luat atunci de mână și împreună am trecut prin ziduri. Şi după câteva clipe m-am pomenit în plină libertate. Mergeam pe faleză spre farul care, din pricina invaziei roboților, aproape că nu se mai zărea. Nathan, după năravul lui ciudat, dispăruse din nou. Alături de mine călătoreau, pe ocean, cormoranii.

          De data asta, nu m-a mai reperat nici o navă. Nathan sădise în mine o binecuvântare ce mă făcea nevăzut în fața teribililor ochi ai roboților. M-am pierdut în mulțime. Auzeam în stânga și în dreapta șoapte triste, vedeam pretutindeni chipuri mutilate de spaimă. Milionul de pelerini devenise captiv în cercul de netrecut al roboților. Un zid de neant închidea mulțimea într-un lagăr fără ieșire. Disperatul care, ieșindu-și cu totul din minți, se năpustea în zidul de energie instantaneu se făcea nevăzut trupește și sufletește pierind absolut nu doar din lumea aceasta, ci și din memoria rudelor și cunoscuților. Şi totuși, eu, cu binecuvântarea magului, străpunsesem zidul; mă puteam numi, în acele clipe, un privilegiat al destinului. Am ajuns, înotând printre oameni extraordinar de triști, la far. Nathan, firește, stătea pe trepte și întărea poporul; parcă nici o clipă nu plecase din mijlocul oamenilor. Pesemne cu adevărat nici nu plecase vreodată de pe trepte, căci altminteri, îmi spuneam, roboții ar fi dezlănțuit iadul încă de la sosire. Căci roboții de nimic nu se temeau mai mult decât de foc, iar Nathan era foc fâlfâitor. Şi de departe, farul însuși pălea în fața lui Nathan; profetul era, în fond, adevăratul far ce călăuzea sufletele și întărea inimile. Deodată, oceanul a vorbit. Sau, mai degrabă, a urlat, dar era ca și cum ar fi spus ceva. Vârtejul din larg s-a înălțat spre ceruri ca un vulcan și a devenit foarte repede picior de uragan. Un fuior enorm de fum sau de apă sau de aburi cu aceleași culori uimitoare ca curcubeul venea încoace spre țărm. Roboții au întors navele cu botul spre larg. Şi navele se clătinau în văzduh parcă nedumerite. Roboții, sigur șocați, nu reacționau în nici un fel, nu declanșau atacul cu neant împotriva uraganului. În înălțimi, fuiorul cel straniu a explodat și cerurile s-au umplut de miliarde de fluturi. Strigătele de uimire ale poporului acopereau mugetul oceanului. Eu încremenisem, așa, cu gura căscată, cu ochii holbați. Numai Nathan, frumos și atemporal, ședea pe treptele în zigzag și învăța pururi.

          Niciodată nu văzusem atâta splendoare. Niciodată, de asemenea, nu văzusem atâta furie a frumuseții. Cerul devenise un imens curcubeu. Eram zguduit de un amestec ciudat de admirație și spaimă. Nu înțelegeam absolut nimic. Nu puteam să-mi explic cum oare a fost posibil ca niște fluturi să țâșnească din ocean. Vârtejul acela să fi fost, cu adevărat, o poartă fantastică spre un tărâm la fel de fantastic? Vârtejul acela să fi fost, cu adevărat, o rămășiță a planetei Enoh 44? Sau în locul acela, sub ape, se scufundase, odinioară, paradisul? Nimeni n-ar fi putut, în acele clipe, să mă lămurească. Nathan învăța pururi, perfectă statuie de marmură, parcă fără să bage în seamă evenimentele exterioare; și când învăța, nu aveai cum să-i pui nici o întrebare, căci el deja răspundea la toate întrebările, însă era foarte, foarte dificil să-l urmărești; predica lui era, în cea mai mare parte, lipsită de cuvinte și numai cei curați cu inima și cei înțelepți și cei neîntinați de patimi puteau să o priceapă. Pe cer fluturii desenau un nou vârtej hipnotizându-ne pe toți. Din nave, roboții urmăreau desenul făcut de fluturi pe cer și nu înțelegeau nici ei absolut nimic. Era prima dată în istorie când oamenii și roboții identificau un punct comun, dar un punct comun care nu-i unea nicidecum, ci îi deosebea și mai mult, căci neînțelegerea noastră era dublată de admirație, iar neînțelegerea lor era dublată de mânie. Frumusețea roiului de fluturi pentru roboți nu însemna nimic bun, numai forța roiului părea să îi interesa în cel mai înalt grad. Dar pentru că frumusețea le era, dimpotrivă, insuportabilă, roboții s-au pus în mișcare. Din nava ce levita deasupra farului a țâșnit o undă de neant care a aneantizat instantaneu o mie de fluturi. O mie de fluturi din patru sute de mii de miliarde nu însemna nimic. Totuși, fluturii, simțindu-se amenințați, au decis să riposteze. Piciorul uraganului s-a îndoit spre faleză. A fost ca și cum s-ar fi prăbușit Turnul Babel. A fost ca și cum s-ar fi rupt cerurile și un ocean s-ar fi prăbușit pe planetă. Eu însumi, laolaltă cu poporul, am urlat de spaimă. Roiul s-a năpustit atunci spre nave. Vedeam roboții cum, în navele lor de sticlă, încremeniseră cu ochi mari în așteptarea inevitabilului. S-au depus miliarde de fluturi pe nave și navele au început să se clatine în văzduh ca niște leagăne, ca niște bețivani suprarealiști. Nu-mi venea să cred cum făpturile acelea atât de micuțe puteau să împingă navele spre larg, cum reușeau să facă față rafalelor de neant. Şi deodată, sub greutatea fluturilor, navele s-au prăbușit una câte una în ocean. Ţi se părea că un stol de cormorani se năpustea în valuri după somon. Roboții apăreau câteva clipe la suprafața apei, mimau parcă un strigăt de ajutor, apoi se scufundau pentru totdeauna în adâncurile albastre.

          Dimpotrivă, poporul chiar avea chip și nu o mască, așa cum crezusem până atunci. Ba chiar era compus dintr-o uimitoare diversitate de chipuri, fel de fel, care mai de care mai neobișnuit și unic în felul său. Până atunci mi se păruse că poporul era compus dintr-un singur trup prevăzut cu glasuri și timpane, că nu aveam în față un milion de oameni, ci un om cu un milion de identități. Deci, descopeream oamenii și uitam poporul. Vedeam atât de multe chipuri, atât de mulți ochi, niciodată n-am văzut mai mulți ochi ca în clipele acelea, atât de multe trupuri chinuite de boli, atât de multe obraze chinuite de suferințe morale. Vedeam bătrâni, copii, femei, bărbați în floarea vârstei, fetișcane, adolescenți. Toți veniseră în căutarea libertății, toți doreau să se împărtășească din înțelepciunea profetului. Dar dacă sufletele erau deja sătule, trupurilor li se făcuse foame. Şi atunci, la îndemnul lui Nathan, eu și băieții am cules de pe valuri fluturii uciși în timpul bătăliei și apoi i-am împărțit flămânzilor. Niciodată n-am fost mai fericit ca în ceasul acela. Împărțeam fluturi mai ales copiilor, căci ei erau cei mai flămânzi. Şi ochișorii pruncilor râdeau și inima noastră se veselea odată cu ei. Şi în vreme ce oamenii își potoleau foamea, Tobit a strigat ceva. Pentru că n-am înțeles ce vroia să spună, mi-am continuat drumul prin mulțime împărțind fluturi din coș în stânga și în dreapta. Nu am mai avut timp să înaintez prea mult pe culoar, nu am mai avut timp să golesc coșul. Deodată două milioane de mâini s-au ridicat în aer și un milion de glasuri au strigat. Am privit și eu cerul. La început n-am văzut nimic deosebit. Curcubeul de fluturi se învârtea liniștit pe cer. Un bărbat mi-a arătat cu degetul un punct deasupra orizontului, la miazăzi. Ce era, oare, acel punct? A trebuit să mă frec cu pumnul la ochi ca să văd mai bine. Şi atunci m-au străbătut fiorii. Nu mai era nici o îndoială: soseau împărații. Sărbătorisem, deci, victoria mult prea devreme. Nu câștigasem decât o bătălie dintr-o lungă serie. În fond, războiul nici nu începuse cu adevărat. Şi apoi, nu fusese lupta noastră, ci a bieților fluturi; era victoria lor. Crezusem cu toții că s-a isprăvit, că izbăvirea sosise, că nu mai era nevoie de sânge vărsat, că copertele cărții se vor închide fără zgomot. Dar ne înșelasem. Soseau împărații care intenționau să distrugă lumea și, prin venirea lor, în bună parte o distruseseră deja.

          Punctul a explodat și s-a transformat curând într-o splendidă ploaie de stele. Însă nu era loc de admirație, ci de cutremur. Până și fluturii păreau agitați, până și ei cunoșteau câte ceva din adevărata barbarie a împăraților. Căci, într-adevăr, ei erau. Nu mai era nici o îndoială. Veneau din stele și pentru întâia dată în viață, datorită lor, începeai să blestemi stelele. În jur, oamenii erau străbătuți de uragane, nu mai știau încotro s-o apuce, unde să se ascundă. Nu era om care să nu invidieze profund insectele ce se ascundeau așa de iute în crăpăturile pământului. Pentru prima dată îl vedeam agitat pe Nathan; trecea de la un om la altul, împărțea încurajări și îndemnuri în toate părțile. Pentru prima dată mi se părea că Marele Nathan era, în fond, o făptură ca noi toți făcută din sânge și oase și carne și mizerii; dar ochii îi pâlpâiau, din pricina credinței, incredibil de puri ca niște stele albastre.

          Din balconul de sticlă, Excelența Sa privea peisajul războiului. Pe chipul lui nu vedeai nici cea mai mică urmă de regret sau teamă, nici un sentiment. Nimic nu părea să-l tulbure. Şi atunci te întrebai pe bună dreptate: de ce stă Excelența Sa în balconul de sticlă și privește evenimentul din exterior care, aparent, nu îi spune nimic… Într-adevăr, întâmplările din exterior aveau darul de a tulbura până și pietrele și se putea înțelege, din această perspectivă, că Excelența Sa era infinit mai insensibil decât pietrele. Şi cu toate acestea, flăcările ce ardeau lumea se cocoțau pe zidurile capitalei și era așteptată curând o invazie a focului nimicitor dincoace de porți. Pentru prima dată Excelența Sa avea posibilitatea să își înțeleagă cu adevărat destinul. Pentru atotputernici el nu fusese decât o unealtă, un simplu servitor, un supraveghetor al pământului și, iată, îi venise și lui rândul să piară laolaltă cu oamenii pe care îi cârmuise atâtea veacuri. Şi împărații încă nu îl răsplătiseră cu nemurirea așa cum i-au promis cândva… Era un măcel. În văzduhul imperiului fulgera în lumină sabia morții. Niciodată nu fusese văzduhul atât de aglomerat, niciodată nu se văzuse un roi de insecte la fel de mare ca roiul de nave ce pogorâse din stele. Niciodată focul nu stârpise mai multă viață pe pământ decât în acele ceasuri. Nu mai aveai un culoar liber în văzduh pe unde să arunci o piatră, căci văzduhul tot era numai flăcări. Vântul însuși nu mai putea să răzbească printre flăcări. Împărații puneau în practică teribilul plan al lui Leviathan de stârpire a speciei umane. Poporul în întregime trebuia să piară și împreună cu el trebuia să piară și oceanul și frumusețea și aerul și tot ceea ce mai putea ține în viață răzvrătirea. Pământul începuse tot să ardă. Oceanul se evapora ca și cum lava din adâncurile planetei l-ar fi dat în clocot. Cerul însuși ardea; și era de mirare să vezi cum cerul senin, care nu era altceva decât o carte imensă, ardea filă cu filă, iar pe fiecare colț îndoit de flăcări puteai citi, câteva clipe, rânduri-rânduri dintr-o poveste fără sfârșit. Soarele-tată mocnea ca un tăciune pe moarte. Oamenii mișunau pe pământ ca furnicile oarbe, neștiind încotro s-o apuce, unde să se ascundă, cum să moară mai repede și să scape, astfel, de focul împăraților. Nu știa, poate, Excelența Sa, în acele clipe, dacă împărații ardeau cu foc doar apusul sau întreaga planetă. I se raportase ceva vag despre o serie de măsuri luate în ultima vreme de barbari numite, cu un cuvânt destul de ambiguu, anti-război. I se spusese, iar el nu dăduse crezare informației, că barbarii, prin anti-războiul lor, nu mai pot să moară decât atunci când vor ei, că nimeni nu le mai poate lua viața, că nimeni nu le mai dictează cum să trăiască și când să moară, că nimeni nu îi mai poate izgoni din paradisul lor. Dar, obiectase Excelența Sa, ipocrit, ce să facă omul simplu față în față cu împărații, nu are de ales și trebuie să îngenuncheze, ce să facă pământeanul în fața focului nimicitor al împăraților?! În lipsa informațiilor clare, interogația rămăsese fără răspuns.

          Şi pentru întâia oară mi-am dat seama cu adevărat că Nathan nu era un zeu, nu era o divinitate coborâtă pe pământ, ci un simplu profet, un om dintre oameni ales de ceruri pentru a urla împotriva falsității, împotriva minciunii și împotriva rătăcirii. Nu îl puteai bănui de frică, însă era limpede că traversa un moment de slăbiciune. Focul nimicea roiul de fluturi, îngerașii-curcubeu, iar Nathan suferea îngrozitor văzând măcelul. Cu toate că pe cale mi se păruse un mag în toată puterea cuvântului, un magician în stare să crape planeta în două cu palmele ca să arunce o privire înăuntru sau să introducă sistemul de iluminat public în inima iadului, în fond, învățătorul nu era decât un bătrân ce ardea de flacăra credinței, iar lumina aceea lăuntrică se revărsa din el către semeni ca și cum ar fi fost vorba nu de un om, ci de o stea. Încetul cu încetul mi se lua ceața de pe ochi și îl vedeam mai clar. Dar în loc să mă dezamăgească noua perspectivă total umană a învățătorului, ea m-a impresionat și mai mult. Căci am înțeles că nu magicienii sau împărații împărtășesc lumină lumii, ci stelele simple. Şi Nathan chiar era o asemenea stea. Pretutindeni, unde l-am însoțit, el a învățat pururi. N-a scos nici o clipă sabia, n-a pogorât foc din ceruri, n-a iscat cataclisme cumplite în imperiile stelare ale împăraților, deși, datorită credinței, putea să facă toate acestea și încă multe altele. Făcea toate minunile numai prin credință. Nathan, însă, ca un autentic servitor al Domnului, n-a scos sabia, ci a deschis gura și n-a tăiat în stânga și în dreapta, ci a învățat pretutindeni. Pe mine, deci, nu m-a dezamăgit. Am început să îl iubesc și mai mult, așa cum el însuși mă iubea. Mă lămurisem de multă vreme că Nathan nu era Chiașu-unchiașu, ci acel etern înțelept din care și bunicul și mulți, mulți alți bunici făceau parte. Dar îl iubeam ca pe Chiașu-unchiașu. Numai poporul nu l-a înțeles. Căci milionul de oameni adunat la far aștepta ca Nathan să cheme legiunile de îngeri din cer ca să îi nimicească pe împărați. Atâta doar că învățătorul declanșase un alt război împotriva împăraților și a roboților lor, un război lipsit de violență, într-un cuvânt: anti-războiul. Când ridica mâinile în semn de pace, din ele țâșnea ca o pânză de lumină protectoare ce împiedica focul împăraților să pogoare peste oameni. Când își desfăcea brațele ca o pasăre vrând parcă să-și ia zborul spre înălțimi toți cei răniți se lecuiau ca prin farmec. Nici o durere nu-i mai putea atinge pe bieții pelerini, nici o scânteie nu-i mai tulbura. Şi oamenilor nu le-a plăcut deloc acel joc. Ei vroiau sânge, mureau de dorința de a-i sugruma pe împărați și de a le acapara averile și imperiile. Degeaba îi învăța pururi Nathan despre căință; ei vroiau să vadă numai sânge. Sub faleză vuiau valurile oceanului; ei vroiau să mugească un ocean de sânge. Şi curând au început grupuri, grupuri să îl părăsească. Mi-era milă de bătrânul învățător văzându-l cum alerga de la un grup la altul, de la om la om, cum îi învăța pururi să nu renunțe la luptă, să-și păstreze credința. Dar nici eu nu înțelegeam acel cuvânt ciudat, acel îndemn de a rămâne în preajma farului pentru a-l aștepta acolo, până la sfârșitul veacurilor, pe Domnul. Îndemnul la rugăciune nu mai convingea pe nimeni, cu toate că oamenii vedeau clar că numai puterea rugăciunii și a credinței îi mai apăra, prin Nathan, de focul împăraților.

          Pe cupola sălii tronului vedeai explozii și nașteri de stele. O lume nouă lua locul altor lumi foarte vechi. Era un semn, iar Excelența Sa, neîntrecut cititor în stele, înțelegea mesajul foarte bine. Avea în față pe Atotputernici și dacă îi avea în fața lui pe Atotputernici parcă nu mai cuteza să stea pe tronul ce nu li se cuvenea, de drept, decât lor. Veniseră nu doar să-i ceară socoteală pentru proasta administrare a afacerilor pământești, dar și să îi ia viața pe care tot de la ei o primise. Erau nu doar atotputernici, ci și măreți. Nici nu cuteza parcă să îi privească în față, pentru că erau orbitori. Nici cronicarul nu a putut vreodată să-i privească în față, așa că nu poate depune mărturie despre înfățișarea lor. Şi cu toate acestea, împărații erau oameni ca noi. Numai puterea nemărginită și norocul îi propulsase pe culmile gloriei. Legendele lor erau, deja, strivitoare. Stăpâneau galaxii fără număr, trăiau ani fără număr, luau cele mai importante decizii pentru viitorul universului, trimiteau moartea să secere în toate zările știute și neștiute și dețineau de foarte multă vreme secretul vieții. Excelența Sa știa toate astea mai bine decât oricine. Însă el, cutezătorul și vicleanul, nu se temea. Aștepta deocamdată. Împărații nu vorbeau, căci li se părea nevrednic de un suveran cuvântul; doar porunceau din simplele semne ale gândului; era suficient să pronunțe, în gând, Să explodeze steaua Mebs și gândul se împlinea în aceeași clipă, în aceeași clipă vedeai cum astrul Mebs se făcea una cu neantul. Dar, în ciuda puterii lor nemăsurate, încă erau oameni și, prin urmare, încă mai aveau suflete. Iar Excelența Sa era decis: iată, venise clipa să le culeagă sufletele. Nu mai puteau oamenii să se joace de-a omul cu el. Chiar și atotștiutorii împărați uitaseră de pactul făcut odinioară cu Excelența Sa. Nu fusese un pact politic, ci un pact pe viață și pe moarte, între om și diavol, căci, într-adevăr, Excelența Sa… Primise, într-adevăr, pământul spre administrare și sub guvernarea lui lumea se scufundase în haos. Nu se temea de nici o făptură posesoare de suflet; numai roboții, acele ciudate viețuitoare scornite de mintea smintită a omului, îi inspirau o teamă nelămurită. Şi oare Atotputernicii de la cine primiseră atâta putere, cum obținuseră atât de multă glorie? Îi privea fără să-i privească, nu pentru că i-ar fi fost cu neputință, ci pentru că nu considera necesar să admire niște trofee atât de hidoase ca sufletele împăraților. Pentru Excelența Sa împărații, la fel ca toată lumea, contau doar pe jumătate, numai sufletele lor îl interesau. Din pricina invaziei atotputernicilor sala tronului devenise neîncăpătoare. Sosiseră toți. Şi într-un gând i-au cerut să moară ca să-și plătească, astfel, păcatele, să-și asume politica deficitară de administrare a pământului. Şi deodată Excelența Sa a început să râdă. Niciodată nu fusese văzut râzând sau măcar zâmbind. Însă deja avea un argument foarte bun să se veselească. Așteptase milioane de ani clipa asta. Nu fusese în stare să răzbească până în stele ca să culeagă sufletele împăraților; puritatea stelelor îl ținuse departe. În acele clipe, totuși, împărații erau în mrejele lui. Se săturase de pescuit suflete de oameni simpli. El însuși mimase prea multă vreme inocența și smerenia. Venise momentul să pescuiască peștișorul de aur. Şi în timp ce împărații își repetau cu obstinație gândul-poruncă ușile s-au închis pe neașteptate. Împărații au privit uimiți în jur; niciodată nu cunoscuseră teama. Tremurau de uimire mai mult. Nu înțelegeau ce se petrece. Au căzut pradă confuziei. De ce oare gândurile lor nu mai nimiceau? De ce oare poruncile lor nu se mai transformau în fulgere și flăcări? De ce oare Excelența Sa nu îngenunchea în fața lor?… Subit s-au stins candelabrele. S-au stins, rând pe rând, și stelele de pe bolta-cupolă. Împărații, uimiți, înotau în beznă. Nu mai era nici o ieșire spre lumină. Atunci s-a petrecut ceva înfricoșător cu măreții suverani ai cerului: au căzut rapit în umanitate, au redevenit oameni cu spaime și neliniști, cu îndoieli și nesiguranță, și în ochii lor s-ar fi putut vedea, în lumină, lacrimi. Dar cel mai îngrozitor moment a fost acela în care i-a invadat părerea de rău, un sentiment pustiitor, cel mai mare chin posibil, sentimentul irosirii totale, al lipsei dragostei, al singurătății. Şi părerea de rău ce îi mistuia era literalmente infinită. Râdea Excelența Sa, râdea și bătea bucuros din palme. Împărații își regăsiseră părerea de rău, Excelența Sa își regăsise iadul.

          Simțeam că, o dată cu trecerea timpului, mă dizolvam. Mă despicam, fir cu fir, în mii și mii de părți. La fel ca frunzele, la fel ca poveștile. La fel ca acestă poveste. Mă diluam. Nu mai știam cine sunt, ce vreau, către ce punct mă îndrept. După răpirea la cer a lui Nathan rămăsesem gol lăuntric încă o dată, aproape că levitam la zece centimetri de pământ din pricina vidului din mine. Mă simțeam părăsit. Îmi era imposibil să mă apuc de scris, îmi era incredibil de greu să mă adun și să pun în ordine amintirile despre bunul învățător. Am fost tulburat multă vreme de răpirea învățătorului. L-au luat de lângă mine tocmai în momentul în care mă învăța cum să mânuiesc rugăciunea ca pe o sabie împotriva potrivnicilor. Nu i-am văzut de prima dată. La început mi s-a părut că erau niște fluturi ce scăpaseră de foc prin cine știe ce miracol, apoi mi-am zis că poate erau porumbei sau pescăruși sau altceva cu aripi. La îngeri nu mi-a trecut prin minte să mă gândesc. S-au pogorât prin focul împăraților la ceasul cel mai greu al luptei noastre. Rămăsesem o mână de oameni, eu și Nathan și ucenicii, și încă rezistam atacurilor venite din toate părțile. Eram încercuiți de moarte. Dar la un moment dat Nathan a strigat la ucenici să plece și ei. Poporul ne abandonase de multă vreme și își regăsise cu bucurie starea de sclavie, adăpostul în lagăre, moartea și somnul rațiunii. Iar ucenicii, intimidați de forța împăraților și de îmbrățișarea dulce a morții, și-au luat tălpășița rând pe rând. Pe mine m-a îndemnat să intru în far și așa am făcut. M-a închis apoi cu un lacăt pe dinafară. Şi când am privit în jur, am văzut că pătrunsesem în casa pe care o dorisem, în vise, o viață întreagă. Iar pe pat dormea Eva mea. A fost o explozie de fericire de nedescris. Era să leșin de atâta extaz. Şi atunci m-am întors către Nathan ca să-i mulțumesc. Dar, iată, el nu mai era în fața ușii de sticlă. După câteva clipe de năuceală, l-am văzut îndepărtându-se lent în văzduh, susținut de brațe de doi îngeri de un alb orbitor. Am vrut să-l strig, dar mi-am adus aminte de Eva, n-am vrut s-o trezesc. L-am urmărit pe învățător mult timp, cu lacrimi în ochi, până când s-a topit și a devenit un simplu punct orbitor la orizont și apoi s-a scufundat în neant. Deja mi se rupea inima de dor. Şi după aceea am plâns. Mă simțeam pustiit. Numai Eva m-a ajutat să traversez cu bine pustiul lăuntric în care mă împotmolisem. Am regăsit-o pe Eva, atunci, la fel de minunată ca odinioară. Şi iarăși am plâns mult. Căci toată suferința despărțirii de ea a erupt dintr-o dată din abisul sufletului și m-a doborât la pământ. Niciodată nu ne-am iubit mai mult decât în acele ceasuri, mai mult decât în acei ani. Așa au trecut ani după ani, așa au trecut veacurile. Cu dragoste și nostalgie am viețuit în toată vremea. Am fost trist și fericit. Am plâns și am râs. Am adunat, cu ajutorul Evei, toate firimiturile amintirilor și într-o zi m-am apucat de scris povestea ultimului răcnet al răsăritului barbar. Şi în timp de scriam, pe umeri simțeam mâinile catifelate ale Evei, pe ceafă simțeam respirația ei fierbinte, în timpane îmi răsunau șoaptele ei de dragoste. Şi, în momentele de confuzie sau de oboseală, când amintirile nu mai erau destul de limpezi sau creierul nu mai putea să gândească, îmi ridicam privirile obosite spre astrul nostru cel de toate zilele. Şi iarăși îmi aminteam pururi cu dor de semnele făcute de Nathan, de toate învățăturile lui minunate, de toate semnalele de alarmă trase de el. Căci soarele-tată se topea galopant; moartea secera pe undeva prin apropiere și îl amenința și pe el cu secerișul. Îmi spuneam, atunci, că soarele-tată, în fond, e oglinda destinului nostru; nu mai avem nici noi prea mult răgaz, ne topim și noi puțin câte puțin…

          Într-o noapte a explodat soarele. După șase mii de ani de la șederea printre noi a profeților iată că profețiile se împliniseră. Dar lumea uitase de toate profețiile, nu mai ținea minte nici numele profeților, nici faptele minunate, nici sensul ivirii lor pe lume. Civilizația decăzuse mult, apoi se ridicase iarăși, pătrunsese într-o epocă sumbră dominată de sânge și cenușă și spre vremurile din urmă devenise din nou prizoniera progresului infinit. După domnia măreață a împăraților s-a trecut treptat la domnia tiranilor și apoi la tirania poporului. Oamenii își clădeau sate și orașe, zideau și distrugeau națiuni, înfăptuiau culturi, se înmulțeau și stăpâneau nu doar pământul, ci și apele și cerul și stelele. O vreme s-a crezut că roboții vor stăpâni lumea, dar într-o zi s-a aflat că energia lor regenerabilă și, în consecință, eternă era, în fond, o iluzie, și mirarea omului a fost foarte mare când a aflat că a rămâne prizonierul roboților, produsul imaginației sale sălbatice până la urmă, ar fi fost cea mai mare eroare din istoria sa. Răzvrătirea omului împotriva roboților a fost, atunci, cumplită. Toată ura acumulată în inimi mii și mii de veacuri a erupt cu violență și a nimicit nu doar roboții, ci și tot ceea ce înfăptuiseră aceia până atunci. Şi după ce oamenii s-au eliberat de sub tirania roboților, și-au regăsit, încet, încet, dezmeticindu-se dureros ca după un coșmar, stilul tradițional de viață și vechile credințe, vechile valori și creativitatea. Rațiunea s-a pus în mișcare din nou. Niciodată nu s-a gândit pe pământ mai mult și mai lacom decât în ceasul acela al dezrobirii. Poporul a redescoperit cu surprindere minunea de a trăi liber, de a gândi cu creierul propriu, de a se conduce pe sine după liberul arbitru, de a reflecta la ceea ce se petrecea în jurul său, de a medita la destinul propriu și de a-și zidi singur viitorul. Pe neașteptate împărații au rămas fără tronuri; nimeni nu mai dorea să se supună lor. Căci dacă oamenii nu îl mai acceptau pe Domnul și îl alungaseră de pe tronul ceresc, nu mai vroiau să audă nici de cei ce îi subminaseră tronul aici, pe pământ. Nu mai exista supunere, nici ascultare, nici încredere. Au dat libertatea din mână pe nebunia de pe gard. Au dat realitatea din mână pe ficțiunea de pe gard. În scurt timp s-a făcut tranziția de la tiranie la anarhie. Redescoperirea gândurilor și a meditației n-a folosit la nimic bun. În loc să zidească un viitor mai bun, în loc să curețe mizeria trecutului și să clădească un destin decent, în loc să se întoarcă la rugăciune, poezie și frumusețe s-au năpustit ca nebunii în brațele dezmățului. Şi s-a văzut atunci că principalul motiv ce determină smintirea minților e traiul bun. Deci, o dată cu rațiunea, când omul a descoperit că a rămas singura creatură inteligentă din univers, s-a reîntors și trufia. A descoperit că, de vreme ce nu mai avea rivali în cosmos, universul întreg îi aparținea. Că era literalmente împăratul împăraților. Că avea putere eternă. Că nimeni nu îl putea îngenunchea cu adevărat. Că putea să nimicească și să dea viață. Că stelele erau oițele lui și el păstorul lor. Că totul i se cuvenea. Că totul îi era permis. S-a răzvrătit împotriva divinității pe care nu o văzuse nici o clipă apărând în timpul robiei, la ceasul cel mai dificil al umanității. Şi-a spus că Domnul nu poate îngădui răul și că, dacă el îngăduie răutatea pe lume, atunci nu este o divinitate demnă de adorație sau persoană demnă de încredere. Şi totuși, Domnul vorbise pre limba omului prin profeți. Şi totuși, Domnul dezvăluia zi de zi, noapte de noapte câte ceva din iubirea sa foarte mare pentru întreaga creație. Cerbii, veverițele, pinii, vulturii, căluțul de mare, copilașii, sfinții, munții, pâraiele, stelele și toate vietățile inocente înțelegeau totul, numai pământeanul împământenit de atâta pământ era surd și orb și insensibil și refuza dialogul cu cerurile. Marele război de eliberare din robie fusese condus de profeții trimiși de Domnul din răsărit, dar oamenii uitau pururi realitatea. Aproape nimeni nu își mai punea problema sfârșitului iminent. Şi cu toate astea soarele dădea semne de epuizare. Din pricina bolii lui nu mai exista pe pământ nici o rânduială. Ziua nu mai era zi, ci mai mult noapte, în timp ce noaptea devenise o zi aproape fără sfârșit. În locul soarelui măreț din vremurile străvechi și a gigantului roșu din evul întunecat, pe cer pâlpâia un soare pitic și alb și neputincios, dar violent, care, deși îl adorai, căci te fascina, îți inspira multă, multă teamă. Din când în când, la intervale neregulate, piticul alb lansa în spațiu formidabile cantități de energie ce măturau totul în cale și mărturiseau despre deznădejdea cea mare a astrului nostru cel de toate zilele. Imposibil să mai suporte marea indiferență a lumii, imposibil să mai îndure atâta trufie, atâta mizerie.

          Anotimpurile şi generaţile se succedau cu repeziciune, toţi mureau, toţi se nășteau, extratereştrii așteptați nu mai veneau, nefericirea nu ne mai părăsea. Oamenii se înmulţeau aiuritor ca păduchii, mişunau cu miliardele în sus şi-n jos, nu mai aveai unde pune un deget de mulţimea nemăsurată a lor. Lumea devenise tot mai străină, tot mai decăzută şi rea. Pe planetă erau optsprezece miliarde de suflete, dar în acea mare de omenire fiecare suflet se sufoca de singurătate. Moartea nu ştia sărmana cum să-şi mai scoată cămaşa, era deprimată, să-i plângi de milă, nu alta. În fiecare minut pe pământ se nășteau un miliard de suflete, iar Moartea nu putea secera mai mult de jumătate de miliard de trupuri. Avea nevoie de întăriri, de forţe proaspete, dar de unde, biata, să le ia?! Eram singurul om de pe faţa pământului care-şi sfâşia veşmântul şi-şi smulgea unghiile şi-şi zgâria faţa până la sânge şi se îmbrăca cu cenuşă şi sac de mila Morţii. Aş fi vrut să ajut Moartea şi nu puteam s-o ajut decât prin biete rugăciuni mult prea lipsite de smerenie. Din fericire, oamenii rezolvau o mare parte din problemă declanşând războaie, răscoale şi revoluţii, inventând molime şi răspândind evanghelia crimei pe lume. Industria morţii era una dintre cele mai înfloritoare sectoare ale economiei, statele lumii aflându-se într-o acerbă competiţie pentru supremaţia mondială. Cadavrele nu mai încăpeau în pământuri şi erau aruncate de-a valma de către tancurile mortuare în mările şi oceanele lumii, ba chiar şi pe orbită. Şi-n scurt timp de pe fundul oceanelor creșteau munţi de cadavre care deveneau insule, colonii, prefecturi, state şi în cele din urmă colosale continente. Şi-n scurt timp norii cei cântaţi de poeţi şi de compozitori de-a lungul istoriei literare au fost înlocuiţi de nori de cadavre întunecând faţa pământului…

          Dar iată că în noaptea aceea profețiile s-au împlinit. Iair XXIV (se numea așa pentru că primise în dar, din ceruri, prin mijlocirea lui Nathan, a douăzeci și patra viață pentru a nu se lăsa ispitit de clonare și a-și pierde, astfel, sufletul) își regăsise liniștea în cămin, alături de soție și de fetița pe care femeia o purta de opt luni în pântece. Plecase de la școală mai amărât decât oricând. Elevii parcă înnebuniseră. Nu mai era ascultat de nimeni, nu mai avea autoritate, nu mai avea chef de nimic. Dezvoltase, în plus, niște relații foarte încordate cu superiorii și colegii. Directorul îi reproșa pururi dezmățul de la ore și bunătatea, iar colegii își băteau joc de el pentru că ducea un stil de viață tradițional și, în consecință, părea un prost. Traversa, de asemenea, o depresie profundă din care nu mai reușea să iasă. Tristețea aceea avea o origine necunoscută. Eva XXIV punea tristețea bărbatului pe seama activității halucinatorii a soarelui și opinia ei se apropia cel mai mult de adevăr. Iair XXIV participa în întregime, trup și suflet, la suferința soarelui. Iubise astrul o viață întreagă, iar în tinerețe scrisese un lung poem și chiar o rugăciune în cinstea lui. De altminteri, pe Eva XXIV o întâlnise în timpul pelerinajului făcut în stațiunea Beta de pe soare, iar fetița fusese concepută tot acolo în urma celei mai fierbinți iubiri posibile. Şi iată că în noaptea aceea, când, insomniac, profesorul asculta scâncetele fetiței din pântecele frumoasei adormite și visa cu ochii deschiși la fericirea vieții de familie, prin tavanul de sticlă a văzut o ploaie de meteori urmată de o altă ploaie, înfricoșătoare, de fulgere imense ce au luminat, ca și cum ar fi fost ziuă, nu doar pământul, ci și oceanul. I s-a părut întâi că, ațipind cu ochii deschiși, picase în mijlocul unui coșmar. Atunci s-au auzit acele tunete ce au răscolit văzduhul. Clocoteau cerurile. Ce se petrecea, oare? Nu era vis, ci realitate. Femeia se trezi și, la vederea focului din ceruri, se lipi mută de spaimă de brațul bărbatului. Lumina orbitoare invadă, ca un laser, până și pântecele Evei XXIV, căci îndată fetița, acolo, începu să plângă. Şi drama omenirii se întâmpla atât, atât de simplu… O puteai zugrăvi în câteva cuvinte.

          Unde era ziuă pe pământ totul a fost aneantizat într-o clipă. S-au șters instantaneu din memoria lumii miliarde de oameni, cine știe câte gânduri, câte biblioteci, s-au dizolvat în neant viața și moartea, vinovăția și inocența, singurătatea și somnul, persoana și celălalt. Zgomotul însuși a făcut victime. Ceasuri fără sfârșit au clocotit cerurile. La un moment dat, luna s-a stins pe cer ca un bec. Undele de șoc au spulberat planeta Venus și un continent de pe ea s-a năpustit încoace ca o ghiulea și s-a prăbușit ca un tăciune imens în oceanul nostru evaporându-l pe jumătate. S-au declanșat atunci fenomene extreme de o violență nemaivăzută. S-au stârnit vânturi din senin și ele s-au transformat iute în uragane devastatoare care au pus la pământ cele mai semețe lanțuri muntoase și au aruncat mări întregi pe orbită. Cutremurele s-au făcut simțite îndată după prăbușirea continentului de pe Venus. Până și pietrele mici se crăpau din pricina furiei din adâncuri. Nehotărât, pământul nu mai știa încotro s-o apuce, încotro să fugă ca să scape de moarte. Din larg s-au ivit valuri, munți de apă verde, care au înaintat până în inima continentelor și au stârpit toată viața. Când nu s-a mai dezmeticit din marele coșmar și a văzut că nu era vorba de un vis, ci de realitatea pură și dură, omenirea a încercat să se adune, să repare ceea ce mai putea fi reparat. Şi în trufia lor, savanții s-au apucat în grabă să confecționeze un soare termonuclear. Dar pentru că lucrul lor nu era mobilizat de intenția de a face bine și de a împărtăși binele pe lume, ci de dorința profitului uriaș pe seama tragediei universale, savanții au fost rași de pe fața pământului de o explozie în uzină. Proiectul savanților fusese ultima redută a speranței pe lume. Când au aflat de întreruperea atât de atroce a proiectului mântuitor, oamenii au căzut pradă deznădejdii. Pentru prima dată după foarte multe milenii de insensibilitate sau de sensibilitate năucă, și-au descoperit iarăși profundele sentimente de teamă, căință, adorație, iubire, neputință, oroare, nostalgie, umilință. Fără soare, nu mai însemnau nimic. Fără lumină erau cele mai nefericite cârtițe din univers. După săptămâni sau luni sau veacuri de la explozia soarelui planeta s-a scufundat într-o noapte adâncă. Când li se făcea dor de lumină oamenii ieșeau din peșteri și hrube ca să privească cu nostalgie stelele. Îi invidiau pe viețuitorii din proximitatea astrelor vii. Pământul a devenit un gigantic țurțure de gheață. Rămas fără nici un stăpân, fără tată și mamă, și-a început lunga rătăcire haotică printre astre la fel ca celelalte planete orfane ce evadaseră mai devreme spre zări. Şi o dată cu noaptea cosmică și cu instaurarea epocii glaciare, omenirea a pătruns și ea în cea mai întunecată noapte din istorie. Nefericirea universală se ivise pe fața pământului tocmai în momentul în care lumea ajunsese din nou roabă bunăstării. Îi era greu acum lumii să se adapteze atât de brusc, atât de violent la condițiile în care trăise mii și mii de ani. În peșteri nu mai era loc pentru nimeni, orașele și satele fuseseră acoperite de oceane de gheață. Hrana devenise un lux. Igiena era doar un simplu cuvânt fără nici un sens. În aceste condiții, au pierit miliarde de pământeni. Şi nu erau rare cazurile în care puteai să vezi, la lumina stelelor și a cometelor, șiruri de sute de mii de oameni încremenite subit de îngheț într-o călătorie eternă spre peșteri, spre ultimele surse de hrană. În peșteri s-au ivit molime cumplite care au secerat milioane de vieți. Canibalismul s-a impus firesc ca o ultimă modalitate de supraviețuire. Resursele de umanitate din om se epuizau cu rapiditate. Cruzimea, lipsa iubirii, opțiunea pentru crimă a condus specia înapoi în preistorie. Omul nu pogorâse niciodată din maimuță, dar acum iată că sosise vremea ca maimuța să pogoare din om. Ca să supraviețuiască, omul era în stare de orice; nu se dădea la o parte din fața nici unei fărădelegi, bestialitatea era cuvântul ce îi definea cel mai bine actele. În peșteri s-a ivit o nouă serie de atotputernici, mici tirani care puneau ghearele pe conștiințe controlând resursele de hrană și puterea. Pentru a controla și mai eficient conștiințele nefericiților, micii tirani au raționalizat totul, inclusiv aerul. Oamenilor li s-a pus botniță la gură și la nas pentru a nu mânca, pentru a nu respira prea mult… În derivă printre astre, pământul s-a aflat în câteva rânduri în fața celui mai mare dezastru posibil: ciocnirea. În noaptea eternă, în liniștea absolută din când în când fulgerau mari blocuri de gheață, mici planete, asteroizi, stânci rătăcitoare. Şi cu fiecare nouă ciocnire evitată parcă în ultima clipă pământul își sporea viteza scufundându-se orbește în necunoscut. Ca și cum moartea l-ar fi chemat undeva, în noapte. Pe urmele lui rămânea o dâră de lumină și pentru ultimii înțelepți ai răsăritului barbar era limpede că pământul își pierde încet, dar sigur duhul, viața, atmosfera, oxigenul, speranța. Ultimii înțelepți barbari înțelegeau, de asemenea, că se apropia fuguța cea mai mare catastrofă din istoria timpului. În stele descifrau mesajul lipsit de orice echivoc. Urma, fără îndoială, nu doar moartea pământului și extincția vieții, ci și moartea universului. Căci universul, fără oameni care să-l contemple și să îl slăvească, nu mai avea nici un sens. Oamenii simpli nu înțelegeau semnele timpului, nici nu puteau descifra tainele stelelor, dar pricepeau și ei că mai devreme sau mai târziu va veni ori izbăvirea ori nimicirea absolută. În fond, mai era o speranță. Căci planeta, mânată de propriul instinct de supraviețuire, își căuta singură o stea.

          După un somn aproape etern, Iair XXIV a ieșit pe balcon ca să contemple oceanul de gheață și stelele. În odaie dormeau soția și gemenii, căci, într-adevăr, până la urmă fetița adusese cu ea, ținându-l de mână, un frățior. Dar în loc de gheață, profesorul a văzut cu uimire probabil cel mai frumos ocean cu ape turcoaz. Şi nici o stea nu se mai vedea pe ceruri. Şi nu mai era întuneric. Şi nu mai era așa de tare noapte. Atunci s-a cutremurat de fericire văzând la răsărit cum urca pe cerul senin un soare albastru, micuț, dar foarte fierbinte, un soare tânăr, un astru orbitor. A vrut să-și cheme soția ca să vadă și ea miracolul, dar a lăsat-o să doarmă pentru a se trezi, mai târziu, în lumină desăvârșită. Şi oceanul, la poalele stâncii pe care se afla căsuța, mugea ca odinioară izbindu-se cu coarnele de țărm, înfiorând pământul. Dar oare ce creaturi erau acelea care mergeau, în șir, pe valuri dincoace de orizont? Soarele cel nou se ridica pe ceruri la celălalt capăt al oceanului și în lumina din ce în ce mai clară Iair XXIV a văzut, dar nu a priceput absolut nimic. Ce căuta, oare, învățătorul Nathan în fruntea neamului omenesc, de ce pășea, așa, în fruntea poporului împungând ritmic valurile cu toiagul… Şi, mai ales, cum de nu se scufundau în ape? Din faleza de dedesubtul căsuței au ieșit, atunci, oameni. Urcau pe niște scări nevăzute în văzduh și, făcând un mic ocol, treceau chiar prin fața căsuței, la doi pași. Şi în mulțimea aceea și-a recunoscut cu iubire și durere părinții și frățiorii și surioara și prietenii și cunoscuții și maeștrii și toate iubirile antice. A vrut să-i strige, dar nu mai avea glas, a vrut să-i atingă, să-i apuce de braț, dar geamul balconului l-a împiedicat să ajungă la ei. A vrut să bată cu pumnii în geam, să le facă semn, dar geamul nu mai era făcut din sticlă, ci parcă din apă sau din aer și pumnii i se scufundau în ceva nevăzut și moale și fără ecou. A vrut, iarăși, să se năpustească afară pe culoar, dar pe neașteptate s-a trezit nu în balcon, ci într-un acvariu gol, închis ermetic din toate părțile. Şi la picioarele lui susura un firișor de apă. Nu mai înțelegea absolut nimic. Ce se întâmpla, oare? Unde se duceau oare toți înviații aceia? Căci, într-adevăr, oare nu pieriseră cu toții? De ce oare din fiecare piatră, din fiecare fir de praf din jurul acvariului se închegau trupuri, de ce înviau morții? Ce se petrecea, oare, cu lumea. Înnebunise el, oare, sau lumea întreagă se smintise? Şi în clipa aceea iarăși a privit soarele cel nou. Şi soarele cel nou nu doar că se înălțase pe fruntea cerului, dar chiar venea încoace, spre acvariu! Înmărmurit de surpriză, Iair XXIV și-a acoperit ochii cu mâna și prin degetele desfăcute incert a putut să se apere de lumina orbitoare. Nici nu-i trecea prin minte să se observe pe sine însuși, să-și contemple mâinile, picioarele, nici nu simțea cum se dizolva încet, încet. Începuse să moară și el puțin câte puțin; îi venise rândul să repete experiența clepsidrei, trebuia să se scurgă, firișor cu firișor, prin orificiul morții și să se recompună într-o altă dimensiune, identic, dar pneumatizat, purificat, curățit de materie. Dar în clipa aceea a văzut și a înțeles. Soarele cel nou nu era astru, ci un tron, iar pe tron ședea în slavă Domnul…