Alergând după o rază de soare

Se târa prin vegetaţia putrezită de la poalele copacilor. Ploaia se oprise, dar picături grele continuau să se prelingă de pe frunze şi tulpini, fiecare lovindu-i spatele chinuit cu un pleoscăit despre care avea impresia că se auzea de la kilometri depărtate. Apa acidă îi eroda învelişul protector, însă aceasta era ultima dintre grijile sale.

Îşi pierduse laba piciorului stâng în cursul ultimei lupte, buricele degetelor de la mână îi erau topite, transformându-i degele într-un fel de cazmale groteşti, avea o deschidere largă în cavitatea toracică, o rană urâtă ce lăsa la vedere alcătuirea internă, şi multe altele de care nu mai ţinea cont. Închisese sistemul de diagnosticare cu mai multe zile în urmă, ca să economisească energie şi să scape de alarmele care îi răsunau în cap, ameţindu-l. Era rău, o ştia.

Dar n-avea ce face. Era pierdut în afurisita de junglă, în plin sezon musonic, fără ordine precise sau direcţie. Nu mai văzuse o creatură făcută sau nu de om de săptămâni întregi. Uneori avea momente când se îndoia că mai supravieţuise vreuna. Totuşi continua să meargă. Bateriile erau pe terminate, avea nevoie de energie pentru a le reîncărca. Plafonul de nori părea să fie de partea inamicului, nu lăsa să treacă soarele decât pentru intervale scurte de timp şi, până să ajungă el la peticele de lumină de pe sol, acestea deja dispăreau.

Doar câţiva jouli i-ar fi fost de ajuns să se conecteze la unul dintre sateliţii care supravegheau Pământul şi să vadă care mai era situaţia. Şi să localizeze un punct de prim ajutor. De când mutaseră centrul de comandă în spaţiu, balanţa se înclinase promiţător în favoarea lor. Trebuie să fi câştigat până acum, îşi tot spunea, ca o litanie menită să-i dea putere. Ce? Cum? De ce? Detaliile se pierdeau din memorie, pe măsură ce tot mai multe sisteme sucombau şi zone din creier intrau în repaus.

Întreaga energie, câtă mai rămâsese, era canalizată către sistemul locomotor, fiind mânat de o singură idee: soare. După ce plouase toată după-amiaza şi întreaga noapte, avea mai multe şanse să dea de el dimineaţa, când cerul se mai lumina puţin, chiar dacă norii nu dispăreau niciodată complet. Aşa că se târa spre răsărit, sau direcţia în care spera că era răsăritul, era greu de spus. Sensul direcţiei nu-i mai funcţiona cu obişnuita precizie. Orice copac cu trunchiul mai larg şi care trebuia ocolit îl putea abate din drum.

Încă un pas. Fiecare metru de teren parcurs era o mică victorie. Întinse mâna, se apucă de o rădăcină aeriană şi îşi trase corpul după ea. Ceva se agăţă şi se rupse, dar nu se opri să investigheze. Dacă o făcea, se temea că avea să înţepenească acolo şi să se transforme într-un suport pentru lianele căţărătoare de care se împiedeca la tot pasul.

Ceva sclipi la periferia câmpului vizual. La început crezu că era vorba un ciob de sticlă sau o oglindă, dar pe măsură ce îşi arcui încet gâtul, ca să poată privi în sus, şi îşi reglă senzorii vizuali, se lămuri că astfel de obiecte n-aveau ce să caute în junglă. Era o picătură de apă prinsă într-o pânză de păianjen ţesută sub o frunză mare cât o pălărie. O rază de soare se reflecta în ea.

Copacii erau prea înalţi şi prea deşi ca să vadă spărtura din nori prin care se strecura raza, dar asta nu însemna că nu îi putea estima traiectoria. Activă un program de triangulare şi proiecţie, apoi unul de calcul primar. Îşi consumă jumătate din energia aflată în dotare, însă acum ştia unde avea să se odihnească raza pe sol în următoarele minute, dacă viteza vântului se păstra constantă.

Cam mult variabile, dar riscă. Dozându-şi efortul, ca să ruleze cu un consum redus, se răsuci spre dreapta şi porni încet, dar sigur spre punctul critic, aflat la baza unui copac pe care altfel l-ar fi ocolit. Nu avea la dispoziţie mult timp. Presupunând că erau corecte calculele, soarele avea să lumineze  acel loc doar câteva minute, în cel mai fericit caz. Departe de a fi suficient, dar cum nu avea de ales trebuia să se mulţumeacă cu ce găsea. Capta câtă energie putea şi mergea mai departe în căutarea următoarei raze de soare. Se părea că la atâta se redusese viaţa lui, asta până îşi reîncărca bateriile sau dădea de o sursă stabilă de energie. Uneori epuizarea îşi spunea cuvântul şi era tentat să lase totul baltă, însă instinctul de supravieţuire era mai puternic.

Zece metri. Nouă. Şase. Trei… trei… Avu nevoie de o pauză înainte de ultimul avânt. Aşteptă timp de două respiraţii. Era mulţumit că dezactivase senzorii acustici şi nu auzea zgomotul de maşinărie stricată scos de plămânii suprasolicitaţi. O fracţiune de secundă aproape că îşi pierdu cunoştinţa, dar sistemul de avertizare îl trezi. Nu era încă gata să se dea bătut.

Cu ultimele puteri, înaintă sprijinindu-se în coate şi genunchi pe solul mâlos. Vedea milimetrii scurtându-se, dar parcă tot apăreau alţii în loc. Mai avea puţin de tot… întinse mâna şi încremeni cu programul rulând în gol. Ultimul gând, întrerupt în plin proces de formare, era un regret că nu avea să afle niciodată dacă ajunse suficient de aproape. Era deja prea târziu.

Visă. Mai întâi un susur de apă curgătoare îi gâdilă urechile în locul răpăitului înnebunitor al ploii. Acestuia i se adăugă un ciripit vioi de păsărele. Nu le vedea, dar le simţea prezenţa în copacii din jur. Dacă se concentra puţin, le putea vizualiza semnătura termică. O căldură plăcută îl învăluia. Picoti în linişte, nederanjat de nicio misiune presantă. Oare acesta era paradisul?

O adiere de vânt îi intră în nări, aducând cu ea particule de fum. Undeva în apropiere ardea ceva şi nu era orice foc vegetal. Analizatorii chimici raportară urme de proteine animale. Cineva… gătea! Deschise ochii. Nu era un vis. Peisajul îşi recăpătase culorile vii de junglă tropicală. Observă că mâna i se odihnea într-un petec de iarbă luminat de soare. Îşi flexă degetele şi  mută mâna un centimetru mai la dreapta ca să evite umbra aducătoare de moarte.

Nu terminase de încărcat bateriile, dar sistemele se reporniseră singure în timp ce fusese deconectat. Cu zone de memorie şterse şi instrucţiuni pierdute, lista priorităţilor i se schimbase. Îşi amintea de conflictul armat şi nebunia care urmase.  Misiunea lui însă rămânea în ceaţă, aşa că reveni la programul de bază: supravieţuirea. Avea toate simţurile la parametri normali, ceea ce însemna că şi sistemele de diagnosticare erau pornite, încercând să repare ce puteau. Dureri îl săgetau în toate părţile corpului. Gemu. Nu însemna decât că era încă în viaţă.

Rezistă tentaţiei de a urmări pata de lumină, care se deplasase deja. Logica îi spunea că era mai important să îi găsească pe oameni, erau singura lui şansă. În starea în care ajunsese autonomia ieşea din discuţie. Şi obosise. Nu i-ar fi stricat puţin ajutor. Se ridică greoi în coate, apoi în genunchi. Trebuia să facă impresie bună. Sprijinindu-se de trunchiul unui copac, reuşi să stea în picioare fără să se legene, dar nu era de ajuns. Smulse o tulpină tânără pe care o folosi ca toiag şi, şchiopătând, porni pe urma fumului.

Localizarea sursei de foc nu fu o problemă, deşi abia se ţinea pe picioare. Provenea dintr-o colibă cu acoperiş din stuf, găuri în pereţi în loc de ferestre, şi o uşă din nuiele împletite, şi aceea deschisă. În interiorul sumar mobilat, un bărbat şi o femeie stăteau la masă, aşteptând să fiarbă mâncarea. Purtau haine ponosite şi păreau la capătul puterilor, la fel ca el. La primă vedere putea veni cu o mulţime de sugestii care i-ar fi putut ajuta să-şi îmbunătăţească modul de trai. Un radio cu tranzistori bâzâia în surdină pe o poliţă. Ajunsese unde trebuia.

Încercând să nu facă prea mult zgomot ca să nu îi sperie, se opri în pragul uşii, adoptând o mină demnă:

– Aveţi energie? Lucrez pentru hrană.

Bărbatul şi femeia se uitară cu ochii holbaţi şi o oarecare teamă la robotul avariat, gata să se prăbuşească. Nu mai văzuseră cerşetori de multă vreme.

Ioana Vişan s-a născut la 1 iulie 1978, în Iaşi. Absolventă a Facultăţii de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, se ocupă în special de web design.

A publicat texte on-line în Nautilus, SFera Online, Atelier LiterNet, EgoPHobia, Recitiri, şi pe hârtie în Steampunk: A doua revoluţie (editor Adrian Crăciun, Millennium Books, 2011), Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice (editor Michael Haulică, Millennium Books, 2009).