Aveam de gând să scriu în acest editorial despre cum ar trebui și cum nu ar trebui să fie întâmpinată critica literară de către autor. Aveam în plan să abordez recenziile negative și răspunsul la ele prin comparație cu claxonatul în trafic, respectiv mândria de a poseda un deget mijlociu la cel puțin una dintre mâini.
Dar m-am răzgândit. Nu pentru că n-ar merita subiectul, ci pentru că, cum stăteam eu așa, sprijinit în butonul de spațiu ca să-mi dea numărătorul de caractere o valoare mai încurajatoare, mi-au fugit ochii pe niște articole și… pur și simplu mi-au venit alte idei. Și alte întrebări.
Dar haideți mai bine să vă povestesc mai întâi o întâmplare!
Știți festivalul de artă medievală de la Sighișoara? Ei, eram pe la sfârșitul liceului – începutul facultății când acea minunată manifestare a începuse să-și ia viteză și, cum eu eram „mai rocker”, vă dați seama că mă duceam și eu să casc gura p-acolo. Mai ales că pe-atunci se mai țineau și ceva concerte… Lume faină, atmosferă, râsete și voie bună! Și ne-adunam în gașcă mare, cu prieteni, cu prieteni ai prietenilor și cu prietenii acestora din urmă, nu mai aveam habar cine prietenul cui fusese la început și dacă ar trebui să ne facem griji că un oarecare individ lipsea la numărătoare la un moment dat.
Cam asta era starea de spirit și-n seara despre care vreau să vă vorbesc, când am picat, întârziat dintr-un motiv sau altul, în gașca deja formată și omogenizată. Și numai ce mă ginește un veteran (eu, pe la nouășpe-douăzeci de ani cât aveam p-atunci eram junior, evident) pe care nu-l mai văzusem niciodată dar care am înțeles imediat că era acum de-al nostru că purtam tricou cu Manowar și vine la mine să-mi recite versuri despre oțel, săbii, dragoni și alte chestii Manowarești. Versuri pe care – cum eram fan – le știam și eu! Așa că, la prima pauză de-a lui, i-am luat-o înainte și i-am terminat eu strofa. Credeți că cu asta l-am câștigat de partea mea? De unde! S-a uitat lung la mine și mi-a zis: „Băi, când ascultam eu Manowar, tu te jucai cu p**a-n nisip!” Și cu asta, juriul ad-hoc format din toți ceilalți de la masă l-a desemnat pe el câștigător al micii noastre dispute. Dispută de care eu unul nici nu fusesem conștient.
De ce v-am plictisit povestindu-vă prostia asta? Păi, pentru că, la fel ca atunci, când m-am întrebat dacă era vreun pic măcar heavy metal-ul și al meu, nu numai al lui, așa mă întreb și acum despre SF. Al cui e, domn-le, SF-ul?
Și găsesc același răspuns pe care l-am găsit și atunci: heavy metal-ul e al cui îl cântă și-al cui îl ascultă, SF-ul e al cui îl scrie și-al cui îl citește. Atât și nimic mai mult. SF-ul e al meu și-al tău, al nostru și al vostru. Nimeni nu poate pune monopol pe el.
Haideți, așadar, la Suceava, la RomCon! Și dacă vă place, și dacă nu vă place programul oficial. Căci, oricum ar fi, avem la dispoziție serate și pauze în care să vorbim despre orice vrem noi! Cărți, scriitori, concepte. Haideți să ne spunem fiecare, unul altuia, ce ne place și ce nu ne place, ce se poate face mai bine și ce n-ar mai trebui făcut deloc. Pasiunea comună să existe… Căci SF-ul nu ni-l poate lua nimeni. Citești SF? Meriți să-ți spui părerea!
9 comments
Nic Dobre says:
sept. 1, 2015
„Nimeni nu poate pune monopol pe SF”. Atât! Bravo Alex!
John Dobro says:
sept. 1, 2015
Brava, c’asa o zis si baciu’ Stefan: E a urmasilor lui de la Suceava care va asteapta acolo pi la sfarsitul lumii..adica lunii asteia.:D
Ben Ami says:
sept. 2, 2015
de bun simt!
Florin Purluca says:
sept. 2, 2015
Citesti sau scrii SF, atunci esti SF. Foarte frumos! 🙂
Liviu Surugiu says:
sept. 2, 2015
Bine, Alex, bine zis!
Nu cred eu să fie ținut cineva cu forța în sală dacă vorbitorul o ia pe arătură… dimpotrivă, putem ieși toți! Dar nu va fi cazul, sunt convins. Plus că avem destule de discutat și la nivel neoficial. Ca să nu mai vorbim de frumusețea bisericuțelor ce se vor forma: am de gând să le vizitez pe toate!
Păi… ne vedem peste câteva zile, la Suceava.
Alexandru Lamba says:
sept. 5, 2015
Va multumesc pentru aprecieri 😀
Miloș Dumbraci says:
sept. 5, 2015
Se pare că asta e întrebarea anului, inclusiv la case mai mari (a se vedea premiile Hugo cu mega-scandalul ”sad/rabid puppies”, despre care sper să se scrie un articol în GSF, a fost o bătălie semnificativă pt SF). Până la urmă la ei s-a văzut că este al cititorilor, așa cum și rockul este al fanilor; ei au decis că Manowar sunt grozavi și alte 100 de formații nu. Este în natura umană ca și în mica lume a scriitorilor/criticilor SFFH să apară triburi teritoriale, dar dacă faci un pas în spate și privești obiectiv câmpul de luptă descoperi că e irelevant cine stăpânește castelul și cine s-a retras în munți. Cititorilor ca masă pur și simplu nu le pasă de orgoliile fandomului (și nici de premii de fapt) când cumpără cărți, ci de alte criterii (să fie ”mișto”). SF-ul nu este al cuiva cu nume nici dacă am vrea, ci al consumatorilor ca ființă colectivă; tot ce-i pot face scriitorii buni acestui Behemoth este să-l păcălească și sub masca de proză mișto să-i strecoare și scriitură de calitate/idei de meditat/teme originale etc.. În nici un caz să-l stăpânească, asta este doar o iluzie deșartă, o năframă peste ochi cu care ne păcălește propria mândrie.
Eugen Lenghel says:
sept. 6, 2015
Un scriitor nu are decât o singură șansă, să ajungă la acele mii de cititori anonimi, nevăzuți, neauziți, pe care îii simți doar din numărul de exemplare vândute. Iar acelor cititori le trebuie mai mult decât simple șmecherii lexicale sau stilistice. Le trebuie conținut. În ultima vreme am asistat la o serie de lecturi ale unor autori care se vor apreciați. Unul chiar debutat la Humanitas. M-a izbit neplăcut lipsa cronică de conținut, acea caracteristică a scrierii cu scopul unic de a umple pagină după pagină cu un delir oniric mai mult sau mai puțin coerent. De ce or mai scrie la fel cum se scria în anii 80-90? De ce manualele sunt esențial aceleași ca în anii 80?
Al cui e scrisul? Al cui e cititul? Al cui e sefeul? Toate aceste întrebări sunt doar pretexte de meditație și nicidecum probleme reale. Monopolizarea sefeului poate fi o idee de afacere pentru persoane fara imaginatie, insa este o idee sortita eșecului. La fel cum critica sau recenziile pe criterii politice sau de teritorialitate au ca unic efect indepartarea masei cititorilor. Ceea ce se traduce și este evident de multă vreme că asta s-a întâmplat – se traduce în număr scăut de cititori de literatură română contemporană.