Moto: „ Dumnezeu este lungime, lăţime, înălţime şi adâncime” - Sf. Bernard de Clairvaux

Drumul era greu şi plin de tot felul de primejdii dar cel care a cutezat să se avânte pe meleagurile astea aducea cu el teroarea şi smerenia pe care numai un reprezentat de seamă al temutei Inchiziţii le putea stârni.

Era îmbrăcat sărăcăcios, trupul său subţire învelit într-o mantie neagră şi capul acoperit cu o glugă largă iar picioarele încălţate cu o pereche de cizme găurite. De la distanţă părea un călugăr sărac, obişnuit cu privaţiunile. Avea la gât o cruce de lemn iar în mânecile largi ale veşmântului căra o carte groasă învelită în piele.

Ploua mărunt, o ploaie de Octombrie în anul Domnului 1314, dar el nu băga în seamă picăturile reci. Mergea înainte pe cărarea ce îl purta prin inima unei păduri, unde tot felul de sălbăticiuni urlau înfiorător.

Numele său era Torroja, de fapt fratele Torroja, dar nimeni nu punea întrebări atunci când vedea inelul cu sigiliul Sfintei Inchiziţii.

 Acest personaj ocolea însă orice aşezare omenească pentru că misiunea sa era de maximă importanţă şi urgenţă. Regele Filip în persoană i-a încredinţat-o şi a insistat să treacă neobservat în drumul său către Languedoc.

 Odată cu judecarea şi arderea ereticilor templieri, Biserica şi Regalitatea au fost din nou puse la locul ce li se cuvenea. Tocmai aroganţa acestor aşa zişi cavaleri călugări, şi opulenţa de care au dat dovadă, le-au adus pedepsele meritate. Fratele Torroja îi ura şi chiar această ură a atras atenţia regelui care l-a chemat personal de multe ori pentru a asculta din gura lui mărturisirile smulse ereticilor. Avea talent, da, avea talent în a determina pe oricine să se confeseze. Era extrem de mulţumit atunci când reuşea să obţină recunoaşterea păcatelor şi căinţa din partea unui eretic. El nu dădea greş niciodată şi de aceea era desemnat cazurilor speciale.

 Nu a fost ridicat în funcţie, nu a primit ranguri înalte pentru că nu îşi dorea asta. Era un om retras care arareori ieşea din chilia unde stătea dar avea acces oricând la rege şi la însuşi conducătorul Sfântului Ordin al Inchiziţiei.

 De când a început procesul templierilor, aceşti câini necredincioşi ce au fraternizat de multe ori cu duşmanii în Ţara Sfântă, multe suflete a recuperat şi a condus pe calea pocăinţei, multe secrete a aflat, multe feţe ale diavolului a desluşit.

 Acum însă era momentul să dea piept cu cea mai grea şi mai măreaţă faptă a vieţii sale. Gândurile astea îl ajutau să treacă peste toate greutăţile drumului.

 ……………………………………………………………………………………………………

 „ Un fapt oribil, lamentabil, la care ne gândim cu oroare, îngrozitor de auzit, o crimă detestabilă”.  Acestea erau cuvintele ce răsunau în mintea cavalerului templier închis alături de fraţii săi în una dintre cele mai izolate camere din turnul castelului Chinon. Amintirea acelei dimineţi de Vineri, 13 Octombrie, îl bântuia şi acum. Cum se putea aşa ceva? Să fie batjocoriţi, arestaţi şi acuzaţi de asemenea orori? Sub a cui autoritate s-au petrecut toate acestea? Ordinul era supus doar Sfinţiei Sale Papa dar toţi au fost arestaţi la porunca regelui.

 Uşile s-au deschis pentru scurt timp şi unul din cei care au fost luaţi în zori a fost târât, plin de sânge, cu brutalitate, în interiorul celulei. A sărit în ajutorul lui şi a văzut clar rănile lăsate de strappado, metoda preferată a inchizitorilor de a smulge mărturisiri. Ştia clar că urmează şi el să treacă prin aceleaşi cazne dar nu-i era frică deşi se zvonea că însuşi temutul Torroja a fost trimis special pentru a-i interoga pe cei din conducerea ordinului.

 …………………………………………………………………………………………………..

 Acestea sunt faptele şi discuţiile ce au avut loc la interogarea templierului eretic Rober de Port Bonnet de către fratele Torroja, Sfânt Părinte şi înţelept Judecător al Sfintei Inchiziţii.

 „ Acuzatul a fost adus înaintea judecăţii la răsărit şi a fost sfătuit să se lepede de hainele sale, fiind apoi acoperit cu o pânză aspră maro. A acceptat toate astea fără împotrivire şi a aşteptat în picioare venirea fratelui inchizitor. La sosirea acestuia a fost forţat să se aşeze în genunchi şi abia apoi Sfinţia Sa a rostit Rugăciunile Domnului. Acuzatul s-a rugat împreună cu noi şi a cerut apoi permisiunea de a se ruga Sfintei Fecioare, ceea ce Sfinţia Sa a îngăduit.

 Sfinţia Sa: Mărturiseşte păcatele pentru care noi vrem să mântuim sufletul tău!

 Rober de Port Bonnet: Nu am a mărturisi nimic, nu sunt fără de păcat dar acuzaţiile pe care voi le aduceţi Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Christos sunt mincinoase.

 Sfinţia Sa: Recunoşti că în timpul ceremoniei de confirmare în ordin a noilor fraţi, li se cerea să se lepede de Christos şi să scuipe crucea la comanda celor care îi primeau?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Recunoşti că la confirmarea în ordin, fraţii se sărutau obscen?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Recunoşti că ceremoniile de confirmare aveau loc noaptea, în secret şi toţi eraţi obligaţi să juraţi că nu veţi părăsi ordinul niciodată?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Recunoşti că persoane precum maestrul sau comandantul ordinului vostru vă puteau ierta păcatele, în locul sfinţilor preoţi?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Recunoşti că în cadrul ordinului vostru practicaţi păcatul sodomiei?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Vei avea timp să te gândeşti la toate astea şi atunci când vei fi pregătit ne vei putea spune mai multe.

 Rober de Port Bonnet: Stă scris să nu cercetezi cele mai presus de tine.

 Sfinţia Sa: Pentru mântuire, fiecărui om îi sunt aduse la cunoştinţă, prin revelaţie divină, unele lucruri ce depăşesc raţiunea lui. Fiule, poate tu nu ai vrut să practici toate astea, poate eşti jurat sau ameninţat, dar noi, Sfinţii Părinţi şi Sfânta Inchiziţie, putem avea grijă de tine şi sufletul tău. Mărturiseşte şi vei fi mântuit. Noi dărâmăm toate uneltirile şi trufia ce se ridică împotriva ştiinţei despre Dumnezeu.

 Rober de Port Bonnet: Nu pot mărturisi minciuni şi nici nu pot jura strâmb.

 Sfinţia Sa: Recunoşti că aveţi idol un cap cu barbă şi credeţi că el are puteri mari? Recunoşti că purtaţi toţi în jurul taliei un cordon care a fost răsucit în jurul acelui cap?

 Rober de Port Bonnet: Nu!

 Sfinţia Sa: Recunoşti că unii din fraţii voştri au avut şi au legături cu răii necredincioşi? Recunoşti că în Ţara Sfântă aţi făcut pact cu cei care nu cred în Christos şi că aţi învăţat de la ei anumite ştiinţe diavoleşti?

 Rober de Port Bonnet: Recunosc, Părinte. Au fost anumite lucruri care ni s-au părut şi nouă la început ca fiind unelte diavoleşti dar apoi, văzându-le utilitatea, am ştiut că nu pot veni decât de la Dumnezeu pentru că doar El este bunătatea supremă şi doar El poate uşura vieţile noastre. Şi apoi, orice fiinţă, în măsura în care este fiinţă, este bună. Despre un om se poate spune că este rău în măsura în care îi lipseşte fiinţa virtuţii la fel ca ochiul care este numit rău în măsura în care îi lipseşte ascuţimea văzului. Ţine doar de bunătatea infinită a lui Dumnezeu să permită ca relele să existe iar din acestea să le extragă pe cele bune.

 Sfinţia Sa: Mărturiseşte fiule în continuare. Te dezleg, prin puterea investită în mine de Sfânta Inchiziţie, de toate jurămintele lumeşti pe care le-ai făcut în trecut.

Rober de Port Bonnet: Părinte, vreau să mărturisesc ceva dar este atât de periculos şi de secret încât nu poate auzi oricine. Am o confesiune de făcut doar pentru urechile Sfinţiei  Voastre.

Sfinţia Sa: Vino, fiule. „

……………………………………………………………………………………………………

Ploaia a încetat şi în urma ei a rămas doar noroiul. Fratele Torroja mergea anevoie, fiecare pas reprezentând un efort imens. În alte condiţii nu ar fi făcut această călătorie neînsoţit ci ar fi mers în trăsură, protejat de soldaţi, primit cu onoruri peste tot. Acum însă era alt om. S-a schimbat după ce a auzit confesiunea ereticului templier şi spera cu toată fiinţa ca vorbele auzite să nu fie adevărate. Se căia pentru faptul că l-a minţit pe rege spunându-i că mărturisirea templierului putea aduce lămuriri despre locul unde erau ascunse comorile ordinului  şi se ruga mereu pentru iertarea acestui păcat. După ce se va achita de această misiune se va confesa  Sfântului Părinte şi va accepta pedeapsa pe care acesta o va considera justă, poate aşa sufletul său va fi mântuit.

Auzise numeroase zvonuri şi poveşti despre bătălia de la Akko. De dezastrul produs acolo pentru întreaga creştinătate, despre numărul impresionant de victime, despre modul în care mulţi credincioşi au fost forţaţi să fugă, despre ajutorul dat de infamul pirat Roger. Ştia că, odată cu pierderea acestui ultim bastion, Ţara Sfântă va fi foarte greu de recâştigat din mâinile necredincioşilor. Plângea la gândul că Sfântul Mormânt a rămas abandonat, că multe relicve au fost distruse, că multe suflete vor rătăci în întuneric.

Confesiunea templierului a adus însă multe elemente la suprafaţă dar adevărul îl va şti peste puţin timp, atunci când va ajunge la mormântul secret din comanderia aflată în Languedoc.

Spunea ereticul că bătălia a fost crâncena, întinsă pe mai multe zile şi nopţi iar sângele victimelor ajungea până la genunchii celor care treceau pe străzile înguste ale cetăţii.

„ Rober de Port Bonnet: Beaussant-ul se înălţa măreţ peste capetele noastre şi Dumnezeu era cu noi. Strigătele necredincioşilor ne spărgeau auzul iar sângele curgea în valuri în timp ce divizia noastră săpa şanţuri adânci în oastea lor. Nu ne-am oprit decât atunci când i-am respins la o distanţă mare de cetate, lângă o râpă imensă unde s-au retras dar nu i-am urmat, temându-ne că ar putea fi o capcană. Am aşteptat ordinele Seneşalului în timp ce în spatele nostru au început să se adune fraţii din celelalte divizii. Ne-am organizat şi am ridicat acolo tabără unde aveam de gând să rămânem peste noapte. Am trimis apoi câteva iscoade în speranţa că vom putea afla planurile duşmanilor sau modul în care era dispusă armata lor. Aceşti bravi fraţi nu s-au mai întors. Pe înserat s-au auzit din râpă urlete neomeneşti dar noi, gândindu-ne că ar putea fi o cursă, nu le-am luat în seamă. După un timp însă am hotărât să trimitem câţiva fraţi pentru a vedea despre ce este vorba. Eu am făcut parte dintre ei. Am scos sabia, am înfipt-o în nisip şi m-am rugat Domnului să îmi dea putere pentru reuşita misiunii. Încet, încet am pătruns în râpă şi spre marea noastră uimire nu era picior de duşman. Am înaintat precauţi iar în centrul ei am văzut ceva ce ne-a tăiat respiraţia. Sfinţia Ta, martor mi-e Dumnezeu că nu spun vorbe goale şi nici nu mint. Am văzut cu ochii mei o cruce mare pe care era răstignit un bărbat. Palmele îi erau străpunse de piroane lungi, picioarele la fel, sângele curgea pe lemnul crucii. Acest om avea în jurul mijlocului o pânză albă şi o rană la coaste făcută cu o suliţă. Părul său era lung, pieptănat frumos, barba îi era deasă, ochii limpezi, albaştri, pielea sa era albă. Pe frunte purta o cunună de spini iar pe piept era scris cu sânge Agnus Dei. Imaginea era puternică şi mulţi dintre noi au căzut în genunchi. Eu mi-am ţinut firea şi am început să sap la baza crucii. Am reuşit într-un final să-l dăm jos. L-am învelit cu mantia mea şi l-am purtat pe braţe până la tabără unde a fost preluat de medicii noştri. Au mai plecat apoi câţiva fraţi pentru a încerca să dea de duşmani dar s-au întors fără nici o noutate de parcă toţi necredincioşii au dispărut de pe faţa pământului. Şi a venit noaptea, Părinte. O noapte rece, fără nici o adiere de vânt, fără razele lunii care să ne lumineze. Părinte, Sfinţia Ta, mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a voastră că a început un măcel groaznic. Unii fraţi au fost decapitaţi, altora măruntaiele le-au fost sfârtecate sau beregatele tăiate. Nu ne-am dat seama la început ce se întâmplă dar apoi am văzut cauza acestor atrocităţi. Era o fiară, Părinte, o vietate cum nu am mai întâlnit până atunci. Avea corp de lup, lung cât doi oameni, bot cu dinţi ascuţiţi, ochii roşii şi o răsuflare de mortăciune. Se mişca atât de repede încât nu apuca nimeni să se ferească sau să se apere. Sângele curgea în valuri şi mulţi fraţi au pierit în acea noapte. Ne-am aşezat câte doi, spate în spate, cu săbiile scoase şi am încercat să ne retragem spre cetate. Când zorii au început să se arate am reuşit să vedem cu adevărat cât de mare era dezastrul. Rănitul pe care l-am recuperat din râpă a fost găsit la o oarece distanţă de grupul nostru, plin de sânge şi mai mult mort decât viu. Am intrat în cetate, am închis porţile iar atunci când soarele s-a ridicat în creştetul cerului ne-au atacat necredincioşii. Erau mulţi. Foarte mulţi. Apăruţi parcă de nicăieri şi au revărsat asupra noastră un nor de săgeţi otrăvite apoi au încercat să se urce pe ziduri. Am rezistat deşi am pierdut foarte mulţi fraţi în acea zi. Lupta a durat până pe înserat când, ca la un semn, au dispărut, lăsându-ne un pic de răgaz. A venit din nou noaptea şi din nou fiara şi-a făcut apariţia. De data asta între zidurile cetăţii. A ucis foarte mulţi dintre noi şi a dispărut odată cu venirea zorilor. A urmat apoi un alt atac din partea necredincioşilor. Aceste fapte s-au repetat timp de câteva zile şi nopţi. Eram decimaţi, obosiţi, răniţi aşa că s-a decis abandonarea cetăţii. Am evacuat cât mai multă populaţie şi am plecat pe mare. Sfinţia Ta, bestia ne-a atacat şi pe corăbiile noastre. Am încercat să o prindem, să facem capcane dar s-a ferit slujitorul diavolului de tot ceea ce noi am pregătit. Nu ştiam ce să facem. Unul din scutieri ne-a povestit că mereu, în zori, după atacul fiarei, îl găsea pe cel salvat de noi leşinat şi plin de sânge, iar la o cercetare atentă a descoperit că nu era sângele lui. Capelanii noştri ne-au spus că diavolul se întrupa în el în fiecare noapte. Era singura explicaţie. L-am închis într-o cuşcă, l-am legat cu lanţuri groase şi l-am păzit zi şi noapte. Părinte, ce am văzut nu voi putea uita niciodată. Am privit în ochii fiarei, am văzut diavolul, am simţit răsuflarea lui de pucioasă. Nu am putut să-l ucidem pentru că ne-a fost teamă că se va întrupa în altă făptură. Am rostit rugăciuni, l-am stropit cu apă sfinţită dar nu am reuşit să-l alungăm. Pe toate corăbiile noastre a izbucnit apoi ciuma. Sfinţia Ta, am transportat acest demon la comanderia din Languedoc, unde l-am zidit într-un mormânt. Are un mic loc pe unde intră aer şi pe unde primeşte mâncare o dată pe zi. În timpul nopţii am făcut mereu slujbe şi am rostit rugăciuni. Sfinţia Ta, mărturisesc toate acestea şi mă rog ca Voi să alungaţi acest demon în iadul din care a venit.”

………………………………………………………………………………………………

 Comanderia era acum doar o ruină peste care noaptea începea să se insinueze încet.

Ştia exact ce trebuia să caute pentru că instrucţiunile ereticului au fost clare. Acum însă şovăia din cauză că, după ştiinţa sa, diavolul avea multe feţe, putea juca multe feste şi avea capacitatea de a-i ispiti chiar şi pe cei mai pioşi.

Sfinţii Părinţi, cei care l-au crescut şi pregătit pentru asemenea încleştări, i-au spus deseori că lucrarea diavolului şi răul pe care-l putea provoca erau pe măsura întunericului din sufletul celui sau celor care aveau de a face cu el.

Locul era sinistru şi în aer se simţea mirosul morţii. Inchizitorul a găsit  intrarea în criptă fără prea mare efort, semn că vorbele templierului purtau adevăr în ele. A coborât un lung şir de trepte spre măruntaiele pământului iar după ceva timp a ajuns în faţa unui zid ce avea în mijloc o gaură de mărimea unei feţe de om. A vrut să arunce o privire prin ea dar cum s-a apropiat  au si început să se audă urlete înfiorătoare. S-a aşezat în genunchi, a sărutat crucea ce o purta la gât şi a început rugăciunea.

– In nomine Pater, Filis…

În momentul următor, cu un zgomot puternic, zidul a crăpat iar vocea călugărului s-a întrerupt brusc din cauza ghearelor negre care i-au străpuns beregata.

S-a aşternut apoi o linişte tulburată doar de  gâlgâitul sângelui ce se prelingea pe podea.

Florentin Ionut Haidamac

Florentin Haidamac (Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava.

Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF Suspans  şi Feed Back. 

In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF.

Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator).

Blog personal: http://haidamacflorin.wordpress.com