Dacă analizăm trei dintre cele mai reprezentative distopii clasice ale genului, și anume „1984” de George Orwell, „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley și „Portocala mecanică” de Anthony Burgess, observăm că elementul central al fiecăreia dintre ele este și cel comun, iar acesta este controlul mental. Atins cu brutalitate și prin teroare în „1984”, prin mesaje repetate în somn la o vârstă fragedă în „Minunata lume nouă” sau prin procedee medicale în „Portocala mecanică”, scopul fiecăruia dintre guvernele totalitare din cele trei romane era controlul total asupra populației prin influențarea modului în care masele percep lumea, deci însuși adevărul. Nu poți controla cu adevărat un grup câtă vreme membrii acestuia sunt capabili de rațiune proprie, câtă vreme oamenii pot vedea și interpreta ceea ce văd, iar pentru un guvern totalitar, scopul controlului absolut justifică orice acțiune, oricât ar fi de sinistră.
Astfel stau lucrurile în literatura SF și istoria, plină de guverne dictatoriale, îi dă dreptate.
Deci, când un personaj politic își permite să spună „Adevărul e ce îți spun eu!”, tendințele grupului din care acesta face parte mi se pare că sunt evidente. Am vorbit acum câteva luni despre conceptul de pluriadevăr și despre capcanele raționale pe care acceptarea unei asemenea inconsecvențe logice le întinde, speram că nu va fi cazul să vorbesc despre conceptul mult mai scârbos al adevărului impus politic și despre pericolele derapajelor care apar de aici. Iată că e cazul. Dacă cineva pretinde că are dreptul de a postula adevărul, rațiunea celor cărora li se adresează e anulată. Am ajuns, oare, deja în poziția în care să fim considerați lipsiți de rațiune? Se pare că da.
Nu-mi doream să politizez Gazeta SF, nici acum nu-mi doresc, însă când statul de drept e pus sub semnul întrebării, nu mai e vorba despre politică ci despre conștiință civică.
Și dacă nu vrem să trăim din nou într-o distopie dictatorială, așa cum am mai trăit și cum unii dintre vecinii noștri au ajuns din nou să trăiască, deși n-ar fi crezut nici ei că asemenea vremuri se pot întoarce, e cazul să ne redeșteptăm adormita conștiință civică.
11 comments
Mihail Toma says:
apr. 16, 2019
… armașul se suise pe poarta curții și, făcând semn, strigă:
− Oameni buni! Ce vreți și ce ceriți? și pentru ce ați venit așa, cu zurba?
− Să ne deie pe Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!
Ș’atunci vodă grăi:
− N o , c e a t â t a g r a b ă ? A p o i , e u p e c i n e o s ă m a i d a u v i n a p e n t r u t o a t e c e l e ?
Ray Bradbury says:
apr. 16, 2019
? Fahrenheit 451 ?
Mihail Toma says:
apr. 16, 2019
… 476, că-i inflație…
😀
K. says:
apr. 25, 2019
A nu se confunda democrația cu statul de drept.
K. says:
apr. 25, 2019
Între 1933 și 1945, SUA erau democrație unt Deutschland stat de drept.
Alexandru Lamba says:
apr. 25, 2019
Foarte adevărat, K. (Mai puțin partea cu statul de drept în plină dictatură nazistă, în care adversarii politici erau arestați și gata. Nu prea înțeleg eu ce stat de drept era ăla). Ideea mea e că, deși democratic ai câștigat niște alegeri, asta nu înseamnă că poți face absolut orice. Aici ar trebui să intervină mecanismele statului de drept și să limiteze posibilitățile pe care le ai, chiar dacă, democratic, ai căștigat niște alegeri. Statul de drept ar trebui să vegheze asupra respectării unor reguli. Ei, tocmai asta la noi nu se mai întâmplă. Majoritatea parlamentară, democratic aleasă, desființează mecanismnele de control. Vreau să zic: Dacă democratic alegi niște oameni, care democratic trec prin parlament niște legi conform cărora femeile nu mai au drept de vot, ar trebui să intervină statul de drept și să zică: Stai, frate, legea asta e îmăpotriva a X tratate internaționale, împotriva constituției, a X legi organice, etc. Dar dacă acea majoritate parlamentară controlează și curtea constituțională, și magistratura, și executivul… nu mai există acele limite impuse de statul de drept. Nu?
K. says:
apr. 25, 2019
Stat de drept înseamnă supremația legii. Legea aplicată la virgulă. Legile lui H au fost aplicate implacabil, la virgulă. Deci, stat de drept. 110%.
Bogdan Patriuc says:
apr. 27, 2019
Stat de drept inseamna si respectarea dreptului international, respectiv a drepturilor omului. De ex., URSS isi respecta propriile legi pe cand extermina milioane de nevinovati in Gulag, dar nu si dreptul international, nici drepturile omului – deci NU era stat de drept.
Interpretarea dlui K este un sofism*, fiindca in realitate nu ia in calcul toate premisele.
*eroarea logica de tipul generalizarii pripite poate fi sofism (cand e intentionata) sau paralogism (cand e neintentionata). Sunt convins ca la domnul K vorbim de un sofism, fiindca face parte din „Grupul Rautaciosilor de la Brasov” (alaturi de Eftimie si Dorin Lazar), specialisti in sofisme provocatoare si rautacioase…
Mihail Toma says:
apr. 28, 2019
Ce-i aia „generalizare pripită” ?
Hai s-o futem așa, că albul nu-i alb și negrul nu-i negru, taman atunci când negru-i mai negru ca satan, iar albul îl caută pe Iisus prin morminte.
Cuțit, Cuțit, Cuțit, bă! De trei ori te-am ascuțit, la tocila pe pietroi să tai capu’ la ciocoi!
Mihail Toma says:
apr. 28, 2019
Eu am văzut copii ca tine care au murit cu dreptul internațional pă chept. Știi cum faci când te lovește o încărcătură de AG? Îți sare capul în sus și brațele în lături. Trupul începe să danseze, dansul morții, (dacă ai tăiat vreodată gâtul la o găină), și vine spre tine, spre ultima imagine, vine să îl salvezi, iar tu îi citești drepturile…
Ha!
Ce imberbi, ce de carne de tun!
Mihail Toma says:
mai 9, 2019
Sedință PSD într-o veche sală de consiliu a PCR.
Vopseaua s-a scorojit, cârpele care acoperă pereții, cândva în roșu, galben și albastru, arată acum ca un rahat de câine constipat.
Praf, praf vechi de treizeci de ani, care se ridică din podele, de sub tălpile membrilor de partid care sosesc parcă împinși de la spate, praf care se ridică din scaunele tapițate, și se așează molcom pe cele câteva vitrine cu realizările socialiste din ultimul cincinal.
Se lasă o liniște stoică, undeva se aude cum unul desface un ambalaj de ciocolată ROM în ton cu temperatura lui de culoare.
Apatie.
Secretarul de partid se uită din spatele tribunei în sala aproape goală:
− Vasile! Dar unde-i restu’?
− Care …restu’?
− Unde-s, mă?
− Păi… se hăhăie Vasile, dacă n-a mai rămas nimic de furat… în Germania, în Olanda, în…
− Taci! Și asistații?
− Aida, bre, acu’ la pus răsaduri, vrei mata? La suta de lei cu mâncare și băutură?
− Da’ tu cât le-ai dat?
− Apăi eu le-am dat promisiuni că la anu’ or să fie patroni că bani… canci, don secretar, îi goală visteria.
− Păi de ce?
− A furat-o Ionel, a zis că știți dumneavoastră…
− Ce să știu? Candela și altaru lui, că i-am zis după că vin ăștia de la județ și…
Apare unu mic, șchiop și păliu de-un ochi:
− Don Secretar, Don Secretar!!!
− Cei mă Piftie?
− Or dat telefon ăștia, baștanii, că nu mai vin.
− Cum, mă? Ceara și candela lor, eu mă dau de ceasu’ morții aici și ei?
− O zâs la telefon că s-o furat autobuzul…
Secretarul oftă adânc: Există un dumnezeu al celor năpăstuiți! Și cu glas tare:
− Vasile?! Dă-le viteză la nefericiții ăia. Piftie! Dă foc la cărbuni. Hai să punem mititeii ăia la grătar.
…
Piftie apare întrebător:
− Domn Secretar, da’ unde-i grătarul?
Vine și Vasile:
− Micii, nu mai sunt, au dispărut!!!
***