Premiul Pozitronic 1995, secţiunea horror

JSF 118, CPSF 568, www.amazon.co.uk…

Nabi are șase ani și aș putea spune că nu e genul care se teme și de umbra lui.

– Tati, eu n-am umbră mereu.

– E normal, când întunericul…

– Nu cred că e bine să stai mult fără umbră.

– De-aia-ți spun…, profit eu, să lași calculatorul și să ieși la soare!

– Dar eclipsa? Când ne acoperă umbra Lunii?

– Ei?

– Am citit că o astfel de umbră a schimbat soarta unei revolte a sclavilor în Egiptul Antic.

– Da…

– Dar noaptea? Ce e noaptea?

– Vezi, când Pământul se învârte, uite-aşa, faţă de Soare…

– Am citit că noaptea e umbra planetei proiectată pe cer.

– Exact! aprob eu, suflând din greu. Altceva? Ce te mai interesează?

– Soarele de ce n-are umbră?

– De ce n-are?! Ha! mă reped. Într-adevăr, Nabi, iată pe cineva care n-are!

– Dar petele solare?

– Petele?!

După-amiază, fiu-meu continuă să se țină ca o umbră de mine.

– Nabi, umbra e ceva normal… Fiecare obiect, fiecare om are umbra lui şi nicidecum a altuia!

– Atunci de ce săptămâna trecută când am fost la circ, un nene a făcut din mâini umbre pentru şoareci şi pisici şi câini, umbre de fluturi, păsări şi vampiri?

– Deh!

Cred că dacă aveam doi copii era mai uşor, ar fi discutat toată ziua între ei.

– Aşa cum am spus, umbra urmează fidel forma corpului ori, dacă forma se schimbă…

– Dar  forma mâinii era tot de mână, tati, numai poziţia se schimba!

– Poziția!… Poziţia e importantă!

– Adică eu, dacă iau o poziţie anume, pot avea o umbră de dinozaur.

– E posibil… cred.

– Dacă am umbra lui, nu-l pot avea şi pe el?

Am râs.

– Mai întâi desprindeţi umbra de dinozaur de corpul tău mititel şi dup-aia vorbim!

A doua zi Nabi mă cheamă în camera lui.

– Te anunţ că azi nu am timp de joacă…, încep sfârşind cu gura căscată.

Nabi stă pe oglinda pusă în mijlocul covorului cu veioza înclinată în jos, spre picioare. Simulează că merge şi abia acum văd umbra reflectată pe peretele opus… independentă.

– Uauu! răcneşte, cocoşându-se şi luând forma unei bestii antideluviene.

Ar putea fi foarte bine umbra unui stegosaur sau triceratops. Mi se pare că triceratopșii sunt preferații lui.

– Ingenios, îngaim, să-mi dai şi mie să citesc de unde te-ai inspirat.

– De nicăieri, face Nabi, fără importanţă. Dar, tati, ieri mi-ai promis că, dacă îţi demonstrez asta, mai îmi răspunzi la câteva întrebări.

– Desigur, oftez şi mă aşez distrus. Dă-i drumul!

– Tati, a trebuit să stau altfel, ca să obţin umbra aia. N-aş putea să o am comportându-mă normal.

– Comportându-te nor… tu?! fac, neîncrezător.

– Totuşi…, se aplecă Nabi luând un ghem de cabluri. Unu! rosti apăsat şi o altă veioză se aprinse lângă prima.

Umbra se dublă.

– Doi! şi altă rază apare dintr-o parte.

Aproape un sfert din capodoperă e tăiat.

– Trei! apasă Nabi alt întrerupător şi ultimul bec, opus primelor două, ,,ciopleşte” binişor din restul umbrei.

Cu adevărat e acum a unui tyrano-rex.

– Ei, ce zici? rosti fiul meu după, probabil, ore întregi de calcule şi aranjamente.

– De unde ai luat toate veiozele astea?!

*

Există sculptori în piatră, în lemn, în metal. N-am spus nimănui până acum că fiul meu sculptează în umbră.

– Tati, vino la mine! mă răpeşte Nabi cum ajung acasă.

De data asta pătrund cu multă precauţie în ,,laborator”.

– Urcă-te pe oglindă! aud de la pupitru. Fără teamă, e din aluminiu. Mai la stânga, aşa… nu mişca!

Apoi stinge becul.

– Să închizi ochii, tati, că voi aprinde mai multe becuri. În plus, durează câteva clipe corectura.

Când îi deschid, pe ecranul de proiecţie nu e nimic altceva decât umbra mea.

– Ei? face Nabi.

– Ei? îl îngân, presimţind că, în sfârşit, a dat-o în bară. Nu văd nimic deosebit… Pot să mă mişc?

– Desigur, tati…

De surpriză, cred, mi s-a sucit gâtul. Totuşi, continui să-mi bălăngăn mâna dreaptă – fără niciun rezultat pe ecran.

– E ,,tăiată”, mă lămureşte fiul meu. Toată umbra asta am reconstituit-o după capul tău.

– După capul meu…?!

– Adică, întâi am aranjat să nu-ţi apară acolo decât umbra lui – convergenţă. Apoia am mărit-o şi modelat-o pe aceasta dându-i forma întregului corp – divergenţă.

– Thooom? Ce faceţi acolo? aud un târşâit şi aproape imediat corpul voluminos al nevestei mele apare în prag.

– Vino, mami! Aşează-te aici! o ia Nabi de mână.

Ea ne privește mirată, apoi încremenește când își vede umbra pe perete. Nabi stinsese câteva becuri şi le modificase unghiurile la celelalte. Nici înainte de naşterea lui, maică-sa nu arătase aşa!

– Minunat! ţipă ea pipăindu-şi talia subţire.

În realitate are o sută de kile.

După ce mâncăm, reîncepe calvarul.

– Tati, am desprins umbra, acum mă ajuţi să fac corpuri după chipul şi  asemănarea ei?

Mă înnec cu scobitoarea.

– După chipul şi asemănarea… nu vorbi prostii!

– Tati, după conturul ei!

Mi-au sărit pandaliile.

– Şi din ce, mă rog, o să faci corpurile? Din plastilină?!… Ia vezi-ţi de trotinetele tale!…

Sărisem peste cal, aşa că am mai înmuiat-o puţin.

– Cum să faci tu alt corp din umbra corpului tău?! Spune, Nabi!

De fapt, mi-era teamă că o să o spună.

Dar asta fu abia a doua zi.

– Umbra este câmpul de forţă care compensează de o parte a unui corp lumina care vine din cealaltă, începu Nabi prelegerea.

– Sunt de acord până aici, m-am lăsat eu pe scaun. Scoate-ţi degetul din nas!

– Există însă şi alte umbre. Umbra razelor infraroşii, care precede corpul astfel analizat. Umbra razelor X, care apare în corpul respectiv. Dacă admitem că există bioenergie, înseamnă că şi ea are umbră.

– Unde vrei să ajungi? m-am mişcat ca pe ace.

– Mama are două bioumbre.

– Şi de ce, mă rog? am făcut, nervos.

– Fiindcă e gravidă, tati!

Noroc cu Nabi, altfel, la cât e de grasă, nevastă-mea n-ar fi simţit niciodată ce e în burdihanul ei. Am dus-o imediat la un doctor pe care nu-l mai vizitasem de mult, dar n-am mai avut răbdare s-o aştept.

De data asta am intrat în dormitorul lui Nabi neinvitat şi cred că l-am luat prin surprindere, însă zgomotele care veneau de acolo nu mă puteau lăsa indiferent, cu atât mai mult cu cât păreau un plânset de copil – de sugar, vreau să spun.

– Nabi, ce se petrece aici? am privit eu în jur. De unde vine sunetul ăsta?

– De acolo, m-a privit el în ochi.

Umbra unui embrion pulsa pe perete.

– E a fratelui meu, a şoptit. Peste câteva minute doctorul îl va tăia cu un cleşte şi o foarfecă.

Nu ştiu cum am reuşit să dau mai repede telefon. Peste un sfert de oră nevastă-mea a coborât din taxi, uluită, speriată, dar fericită.

– Thoom, dragostea mea! m-a îmbrăţişat ea, mai bine zis m-a frânt în mâini. Ce te-a apucat, nebunule?!

– Nu te înfierbânta prea tare, reuşesc eu să scap. Vezi că mi-e foame, fă nişte ouă umplute…, îmi vine ideea să o trimit în bucătărie.

– Cu multă maionezăăă? urlă ea de acolo.

– Exact! şi mă prăbuşesc în camera lui Nabi.

– N-am urmărit asta, mă consolează el. Dar mi-era frică.

– O.K…, oricum îţi trebuia un frăţior.

– De fapt, e surioară…

– De unde naiba ştii?

– Thooom, ouăle sunt gata!

Sunt gata de ieri.

– Tati, mă opreşte fiul meu, vreau să-ţi spun că mami nu va naşte un copil ,,normal”.

Îl ascult, nu ştiu dacă obosit, resemnat, învins… sau câte ceva din fiecare.

– De vină sunt eu, cu experienţele mele… Adevărul e că îmi va face o surioară exact aşa cum mi-am dorit cel mai mult pe lume!

Mă dau înapoi. Nu cumva…

– Va fi un dinozaur… O femelă triceratops! mă pupă Nabi şi ţâşneşte spre bucătărie.

*

         Transformarea trebuia dirijată permanent prin PC-ul conectat la reţeaua casei.

Fiecare umbră fusese monitorizată şi amplasată de aşa natură încât să favorizeze evenimentele. Văzută pe ecran, lumea-umbră a locuinţei noastre părea cel mai veridic peisaj din plin jurasic…

O vreme am sperat că Nabi se va înşela. Am sperat zic, fiindcă de nişte chestii deja nu mă mai puteam îndoi. Speranţele mele s-au dus însă brusc, când doctorul ne-a spus, după prima ecografie, că vom avea o fiică malformată.

– Prea târziu pentru avort, a mai zis.

Şi, oricum, am continuat eu în gând, decât un copil cu malformaţii, mai bine un dinozaur pentru tembelul de Nabi.

Adevărul e că, dacă o femeie pe glob trebuia să poarte în burtă un dinozaur, aceea nu putea fi decât nevastă-mea.

*

         Deşi tot mai sper să nu fie aşa.

*

         Dimineaţa, în întuneric, o ducem pe Woopi la păscut.

 

liviu surugiuNăscut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.