Adâncimi

Loviturile târnăcopului sună înfundat. Zgomotul parcă orbecăieşte acolo, în semiîntuneric, căutând derutat o cale de ieşire spre lărgime. Când fierul uneltei loveşte în piatră, aceea parcă ţipă supărată că i se încalcă dreptul milenar la nemişcare. Argila a devenit vâscoasă, semn că izvorul este aproape. Poate că deja se prelinge pe pereţii din jur. Este prea întuneric ca să vadă. Pipăie locul cu mâna şi îl simte ud. Îşi ridică fruntea. Deasupra lui se vede un rotund luminos ca o monedă de argint, un ban cu valoare incertă. Este banul pe care îl face, pe care îl câştigă. Este banul vieţii, pe care l-a râvnit de atâtea ori rugându-se cerului, în sine ori cu şoaptă neîntreruptă, să poată ieşi nevătămat din adânc. Simte nevoia de aer. Plămânii aspiră lacomi şi zadarnic bezna. Ar vrea să iasă la suprafaţă, să se bucure de lumina zilei, de lărgime, de aer, de mai mult aer. Târnăcopul îşi reîncepe loviturile. Deasupra, pe pământ, e cerul. Mereu a jinduit să-l atingă, să-l simtă. De câte ori a urcat din fundul fântânilor săpate, cu ochii ţintă la cer a urcat, o înălţare către mântuire. Nu ştii când te pândeşte sfârşitul. Oricând se poate surpa un perete, ori se poate desprinde o piatră. Cobori în groapa întunecoasă cu inima strânsă, cu frică şi nesiguranţă. Te întrebi de ce trebuie să faci ceva ce te înfricoşează, de ce trebuie să-ţi pui viaţa în pericol. Apoi îţi alungi gândurile negre, căci pot aduce nenorocire. Te gândeşti la altceva. La orice altceva. Te minţi cu neruşinare că nu ţi se poate întâmpla nimic, că totul va fi în regulă. Câştigul nu este tocmai rău şi gândul că treaba terminată o să mai uşureze povara cheltuielilor mai înseninează cugetul. Cine sapă o fântână îşi face pomană. Apa este darul cel mai de preţ, nu pentru om, ci pentru viaţă. Vine din cer, dar e scoasă din pământ. Este un dar pe care îl preţuiesc la dreapta lui valoare numai cei care nu îl au, pentru că valoarea este dată de lipsă, nu de belşug. Dar preţul îl cunosc puţini. Şi îl plătesc doar unii. Între înaltul cerului şi adâncimile pământului stă viaţa. Între viaţă şi moarte stă apa. Între apă şi speranţă trudeşte omul, înfruntând bezna, neliniştile, necunoscutul. De fiecare dată când iese dintr-o fântână nou săpată îşi spune că aceea ar trebui să fie ultima. Că e mai sigură oricare altă muncă, chiar dacă este şi mai puţin bine plătită. Te poţi mulţumi şi cu mai puţin decât puţinul pe care îl primeşti. De fapt ce înseamnă mult, ce înseamnă puţin? Nimeni nu poate trage o linie cu care să facă o împărţeală dreaptă. Fiecare judecă după mintea lui, după puterea sa.

Pe fundul fântânii s-a adunat deja apă. Îi aude plescăitul sub picioarele încălţate cu cizme de cauciuc. Trebuie să lucreze mai repede. Va aşeza mai întâi colacul din lemn de arin, pe care să ridice zidul din bolovani. O fântână vine zidită cum se cuvine, căci trebuie să reziste ani mulţi. E ca un suflet care dacă nu este întărit cu virtuţi se pierde în vălmăşagul lumii. Sufletul este o fântână în trupul omenesc. Adâncă, foarte adâncă. Şi-o îngrijeşte fiecare, cum îl duce mintea. Sunt şi unii care o lasă în paragină. Alţii o părăsesc. O fântână se cere îngrijită, acoperită, păstrată. Numai din fântâna îngrijită poţi bea apă bună şi răcoroasă.

Câte fântâni să fi săpat ? Nu le mai ştie socoteala. Unele au fost mai adânci, pe altele le-a săpat în stâncă. Fiecare fântână e altfel. Depinde şi de omul pentru care o faci. La cel cu suflet bun se sapă mult mai uşor decât la cel cu suflet întunecat. Asta o ştie de la Simion, meşterul care i-a destăinuit meseria. Şi s-a convins că avea dreptate. I-a mai spus că apa cu atât este mai curată cu cât fântâna săpată este mai adâncă, la fel ca sufletul omului. Şi iar a avut dreptate. Cu fiecare fântână săpată mai înveţi câte ceva. În apă stau multe taine. Mai multe decât crede lumea. Numai că nu ajungi la ele aşa de uşor. Ai de săpat mult mai mult decât într-o fântână ca să le afli, ca să le înţelegi. Nici nu le descoperi deodată, aşa cum izbucneşte izvorul. Trebuie să ai răbdare, să vezi, să cugeţi, să cântăreşti. Înţelegerea nu stă întotdeauna la îndemâna omului.

– Măi, Timofti, ai dat de apă ?

Glasul ce se prăvale de sus, de pe buza fântânii, pare că răsună într-un butoi.

– Am găsit izvorul, răspunde omul din adânc ridicând fruntea către rotocolul de lumină de deasupra lui. Coborâţi cazanul, să-l încarc cu lut. Mai am de săpat. Dar apă vine. E izvor puternic.

Trupul se arcuieşte întinzând dureros muşchii obosiţi. Locul e prea strâmt, prea întunecos, prea neprietenos ca să munceşti pe îndelete, în voie. Mişcările sunt scurte, abrupte. Trebuie să pândeşti tot timpul zgomotele, să desluşeşti dacă nu se petrece în preajmă ceva primejdios. Pipăi întunericul cu auzul, căci vederea nu te poate ajuta. Timofti icneşte scurt la fiecare lopată pe care o înfige în noroiul de pe fundul fântânii. O săgeată dureroasă îi străpunge şalele încordate. A mai simţit-o de câteva ori de dimineaţă. Durerea pătrunzătoare se stinge după câteva clipe. Dar alt junghi îi taie respiraţia. Se opreşte din lucru să-şi îndrepte spatele. Trupul îi este cuprins de tăişul necruţător al durerii. Este altfel de durere. Nu seamănă cu cea a muşchilor greu încercaţi de efort. Pătrunde adânc în mijlocul încins cu chimirul din piele, ca un pumnal cu lamă lungă. Copleşit de durere omul se ghemuieşte strângând din dinţi amarnic.

– Măăă, scoateţi-mă afară, răcneşte.

– Ce-i, ce s-a întâmplat ? răspunde o voce alarmată din pata de lumină.

– Mi s-a făcut rău, scoateţi-mă repede !

– Dăm drumul la cazan, urcă-te în el şi ţine-te de lanţ, poţi? Noi te tragem în sus.

Afară e soare, lumină multă. L-au întins pe Timofti la umbră, sub un tei cu coroană bogată. Omul se vaită şi se zvârcoleşte de durere.

– Trebuie, mă, să mergi la un doctor, să te vadă! zice careva. Hai să-l ducem, că are dureri.

– Poate îmi trece, geme greu bărbatul.

Din casă gazda i-a adus o pastilă.

– Bea, poate îţi calmează durerea.

După o oră Timofti a coborât iar în fântână.

– Dacă ştii că eşti bolnav, de ce mai cobori ? s-a supărat gospodarul de casă. Mai bine mergi şi caută-ţi de sănătate. Ai timp după aceea să vezi de săpătură.

– Nu las eu treaba neterminată, se împotriveşte omul. Fântâna trebuie săpată după rânduială, nu o părăseşti în mijlocul lucrului. Apoi nu mă mai doare aşa tare mijlocul. O fi ceva trecător.

S-a întors în fântână şi a lucrat până noaptea târziu. Apoi a venit din nou dimineaţa. A mai lucrat o zi cu încheieturile umflate. Nu s-a lăsat până ce nu a terminat de zidit fântâna. Abia când a terminat treaba s-a dus la doctor. Durerile erau tot mai mari.

– Tu acum vii la consultaţie? îl certă doctorul. Nu vezi că rinichii nu-ţi lucrează cum trebuie? Se adună apa în corpul tău şi nu o mai elimină. Imediat o să te trimit la spital. Cred că este cazul de operaţie. Ai pietre la rinichi după cum se pare.

La spital l-au băgat într-un salon cu încă trei bolnavi. S-a aşezat stingher pe marginea patului de campanie, privind oarecum speriat în jur. Nu mai fusese în viaţa lui internat într-un spital. A doua zi, de dimineaţă, la vizita medicală, o doctoriţă amabilă i-a spus că are pietre la rinichi şi că dacă nu vor ceda la tratament va fi nevoie de intervenţie chirurgicală.

– Doamna doctor, îndrăzni Timofti să deschidă gura, pot să întreb ceva?

– Sigur, cum să nu?

– Se poate muri din asta?

– Ei, dacă vine vorba, se poate muri din orice, chiar şi dintr-o răceală simplă, îi abătu doctoriţa gândurile negre. Nu te lăsăm noi să mori, de asta ai venit la spital, nu?

Timofti se mai lumină puţin şi chiar încercă să schiţeze o umbră de zâmbet. Dar teama îi rămânea în suflet la fel de apăsătoare, la fel de adâncă. Trupul său devenea o fântână, cu piatră şi cu apă, în care aveau să sape doctorii. I se părea că după atâtea fântâni făcute începea să devină el însuşi o fântână, cu adâncimile ei. Nu degeaba în trup i se adunase apă şi piatră. Omul nu numai că devine unealta meseriei sale, dar mai şi capătă însuşiri care se desprind din ea. Până la urmă ajunge chiar să se confunde cu meseria lui, căci îi datorează existenţa, supravieţuirea, evoluţia.

După amiază, când forfota din spital se mai micşoră, Timofti îşi luă de pe marginea patului halatul şi ieşi în curte. Nu voia să fie operat. Nu că s-ar fi temut de operaţie, dar… Se abătu cu paşi înceţi către o alee mărginită de arbori înalţi. Umbra lor îl învioră, iar locul îi aducea mai aproape amintirea casei de sub pădure în care îşi trăise toată viaţa. Acolo se simţea mai în largul lui. Era singur, ferit de priviri iscoditoare şi curioase. Singurătatea îi aducea sentimentul de siguranţă pe care l-ar fi dorit mereu în preajmă. O fi şi singurătatea un fel de adâncime a sufletului, în care cel care coboară îşi pierde urmăritorii, indiferent dacă vor fi fost aceia duşmani înrăiţi, ori prieteni prea insistenţi. Fiecare îşi are singurătatea lui, fie că o vrea, fie că nu o vrea. Acolo, la adăpostul ei, omul îşi poate pune întrebări, îşi poate căuta răspunsuri, se adapă cu linişte, cu tihnă. Unii chiar îşi fac din singurătate un refugiu, un loc al lepădărilor de poverile lumii, de frământările ei. Omul hăituit de grijile pe care i le aruncă în cârcă societatea se refugiază în izolare doar ca să scape cumva de corvoada convenienţelor adesea exagerate, de multe ori injuste şi întotdeauna prea numeroase. Însingurarea nu poate fi decât o reacţie la o conjunctură greu de acceptat, un fel de febră a sufletului pe care o încearcă cel ce se poticneşte în neputinţa de a se adapta unei lumi prea diferită faţă de cea căutată.

Se aşeză pe o bancă ivită în cale. Încerca să se încurajeze, să-şi spună că operaţia pentru care trebuia să se pregătească nu era chiar aşa de grea, că avea să se vindece repede, ca apoi să se reîntoarcă la muncă refăcut, cu puterile împrospătate. Deasupra lui se clătinau frunzele pe ramuri, dar poate erau doar îndoielile care îi dădeau târcoale ca nişte mici prădătoare flămânde. Foşnetul vântului se estompă încet şi auzul îi fu gâdilat de un susur uşor, ca de izvor rostogolit pe piatră. Privirile pornite să descopere locul din care se auzea freamătul apei descoperiră curând o cişmea care risipea în jurul ei stropi vioi de apă. Puţin mai încolo descoperi un morman de pietre, aduse poate de vreun constructor pentru cine ştie ce lucrare. Ce atracţie să fie între apă şi piatră, ce legătură misterioasă le face să coexiste şi să se alăture mai mereu în lumea cunoscută ?

Simţi răceala umedă care îi cuprinsese picioarele tinzând să urce lent către genunchi. Se făcuse frig afară, sau poate că nemişcarea era vinovată. Pentru viaţă mişcarea este la fel de importantă ca şi hrana, ca şi apa. Din când în când îl săgetau dureri ascuţite în şale. Durerile le simţi mai puternic atunci când aştepţi, când mintea are răgazul să le perceapă furia. Privi iar la cişmeaua din care curgea vesel şuvoiul de apă. I se părea că are în preajma lui un prieten, un tovarăş de o viaţă, care îi înţelegea suferinţa şi încerca să-l încurajeze. Se simţea legat prin existenţă de acel susur curat. Apoi privirea îi fugi din nou către grămada de piatră care îşi aştepta destinul cu răbdare nestrămutată. Rămase o vreme gânditor, ca şi când în mintea lui se desfăşura un conflict nemărturisit, cu porniri abrupte, cu greu stăpânite. Se foi pe bancă parcă nehotărât, parcă timid. Îşi împreunase mâinile în poală şi privea cu ochii alergând încolo şi încoace după o imagine fantastică, nestatornică. Când într-un târziu încercă să se ridice simţi că ceva greu şi rece îl ţintuieşte locului. Mai întâi se miră, apoi locul uimirii fu luat de spaimă. Îşi simţea picioarele ca de piatră, iar greutatea aceea umedă urca lent dar neîntrerupt către brâu, în sus. Cu greu îşi mişcă o mână cu care pipăi genunchii inerţi. Erau duri, reci, imobili. Erau de piatră. Inima i se zbătu înfricoşată. Încercă să ţipe după ajutor. Apoi desluşi undeva, parcă în interiorul său un susur fin, ca o alintare şi teama i se potoli ca prin farmec. Ceva mai presus de înţelegerea omenească îi şoptea că nu avea decât să aştepte. Trebuia să rămână acolo, pe loc. Aşa trebuia. Aşa era cel mai bine. Ziua aluneca neîncetat către amurg până ce se cufundă, în cele din urmă, în noapte.

În dimineaţa următoare, la primele sclipiri ale răsăritului de soare, doi oameni trecură grăbiţi pe alee, vorbindu-şi despre ce se mai petrecuse în spital peste noapte.

– Ia te uită, constată unul dintre bărbaţi. Nici n-am băgat de seamă că s-a lucrat ieri pe aici  Repede au zidit fântâna asta. Aseară nici nu am observat-o.

– Da, au făcut o fântână frumoasă. Dar parcă era vorba că voiau să facă un bazin.

– Hm, nu ştii cum e ? Ideile se schimbă peste noapte. Depinde de interese…

Se îndepărtară vorbind. În urma lor rămase tăcută, tainică şi adâncă fântâna.

 Casian Balabaşciuc, s-a născut în Moldoviţa (județul Suceava), pe 7 mai 1957. Este inginer silvic şi promotor al culturii Bucovinei, în special al etniei huțule.
Se descrie ca o carte ce pusă pe raft poate sta şi singură în picioare, fără a se sprijini de altele.
Site personal: http://www.casa-cu-meri.ro/