GSF48 banner v2-650

          Ascunsă în baie, tremura. Era pentru prima oară când se trezea înspăimântată de ce auzea. Sau mai degrabă de faptul că auzea. Își recurge în minte rutina. Deci aseară și-a scos aparatul auditiv și într-o liniște firească a pus capul pe pernă să adoarmă, se făcuse dimineață și, deschizând ochii, vocile erau peste tot. Ce naiba se întampla cu ea? De la vârsta de 3 ani trebuia să își atașeze defectul întruchipat într-un mecanism iluzoriu, iar acum, deodată, universul i s-a întors pe dos. Știa că era în casă doar cu părinții, cel puțin așa arăta realitatea, îi auzea prea crâncen. Își face curaj și iese din baie cu tot cu vocile după ea. Pe cat era de terifiată, pe atât devenea de curioasă.

          Tatăl ei era pe scaun fumând țigară după țigară (Of, s-a trezit) și uitându-se la ea cu privirea paternă, o întreabă:

          — Îți pun apa pe aragaz, să-ți faci cafea? (Oare de ce mi-a preluat viciile, nu știu, bea mai multă cafea decât mine, fumează mai mult decât atât, parcă m-aș privi într-o oglindă de coșmar …)

          Se uită la tatăl ei care, mașinal, puse ibricul pe foc să încălzească apa. Cu ochii ieșiți din orbite, rămăsese perplexă. Nu putea să răspundă. Doar asculta împietrită. (Aș vrea câteodată să se descurce singură, să nu mai cheltuie banii mei munciți când am atâtea datorii. Nu contribuie deloc la cheltuielile casei, mai degrabă ajută la un consum mai mare de curent, apă, căldură)

          Se așază încet pe canapea și observă. Așa ceva nu era cu putință. Totul se derula ca într-un film SF prost numai că ea juca rolul personajului principal dar și cel de regizor. Se auzea atât de clar și nici măcar nu își răsucea limba în gură, cum făcea câteodată când vorbea pentru ea în minte. Acum, în schimb, era ca și cum vorbea la un microfon atașat creierului. Dar trebuia să vadă ce se întâmplă mai departe…

            — (Nu, ceva nu e în regulă. Probabil că este cel mai real vis pe care îl am.) Da, da, tată, așa, pune apa, imediat revin să îmi fac și eu cafea.

          Dar stătea neclintită pe canapea, cu ochii deschiși, și se simțea în toate fibrele ei că se trezise, dar nu așa se desfășura viața ei timp de 25 de ani deja. Oare ce se schimbase? Nu făcuse nimic deosebit aseară, totul era la locul lui, mai puțin aparatul ei în ureche. Câteodată, când era singură, nu îl purta. Nu avea de ce, nu trebuia să audă pe nimeni. Acum, duminica, ambii părinți erau în casă, deci, puțin constrânsă, era necesar să îl aibă în ureche pentru minimul de conversație. Dar acum nu îl purta, vocile năvăliseră brusc încât a și uitat să și-l atașeze urechii. S-a decis totuși să pună cumva capăt acestui vis. Da, trebuia să fie un vis. Când a intrat în dormitor, și-a văzut aparatul pe birou, dar nu avea curaj să-l ducă la ureche, așa că se aruncă în pat și se acoperise cu pătura până peste cap. Acum se gândea, dar atât de repede și atât de tare se auzea pe sine, încât, cu ochii închiși, tremura și se zvârcolea. În speranța că poate așa s-ar trezi dintr-un vis amarnic.

          — (Ce o fi cu copila asta neîndemânatică de s-a băgat în pat?) Amelia, ce faci? Nu dai și tu „Bună dimineața”? (Ce ciudată e, și atât de leneșă, toată ziua vrea să doarmă, iar când nu doarme, pierde vremea numai pe laptop uitându-se la filme sau citind.) Haide la bucătărie, s-a încălzit și apa, îi spunea mama ei intrând în dormitor. (Nici măcar cafea nu are chef să își facă. Of, cum își pierde ea viața, loc de muncă nu are, stă în casa părinților. Nu putea să fie și ea ca fratele ei, să aibă casă proprie și un salariu lunar care să o ajute să fie pe picioarele ei, zi de zi.)

          — Da, vin acum, răspunse ea de sub plapumă. (Deci cum se poate să vorbească așa cu mine? Întotdeauna a fost fratele meu mai bun ca mine, eu oaia neagră. Chiar așa de puțin contează să ai un suflet de artist, să vrei să îți pui amprenta în lume pentru că o datorezi culturii din care te-ai înfruptat cu fiecare carte citită?)

          Dând pătura la o parte, se uita la mama ei cu ură. Nici măcar nu îndrăznea să îi răspundă. Știa că nu o să fie niciodată ca fratele ei, dar puțin îi păsa. Conștiința ei era totul pentru ea, prefera să moară pe o bancă într-un parc decât să trăiască fiind o legumă umană ca vânzătoare într-un magazin de haine. Cu toate acestea, era minunată de faptul că practic auzea gândurile părinților. Trebuia să fie asta, pentru că maxilarul lor nu se mișca, iar gura nu se deschidea. 

           Deodată auzi un țiuit asurzitor care îi spărgea efectiv nervurile, o amețise și încordându-și maxilarul, abia se stăpânise să nu își smulgă părul din cap. Mai trăia senzația asta uneori când se găsea copleșită de o grămadă de zgomote adunate parcă în capul ei și dansând un cadril accelerat. Urechile îi explodau la figurat, simțea cum crește în ea o scleroză adormită. Ceea ce era ciudat, era faptul că mama ei o privea detașat. Nu reacționa în niciun fel, ca și cum nu se întâmpla nimic. Făcând mici sforțări, se ridică în picioare, îndreptându-se spre birou să își pună aparatul auditiv. Era singurul lucru care avea sens pentru ea, era o realitate conformistă dar care cel puțin îi contura imaginea unui adevăr de sine stabilit. Din momentul în care și l-a atașat, totul se transformase într-o liniște deplină. Își dăduse seama că nu se mai auzea nici pe ea, ca și cum era o mută mintal. Simțea din pieptul ei că poate vorbi, limba era la locul ei, își simțea vibrațiile din corp pe măsură ce își folosea corzile vocale, dar nu se auzea și nici nu auzea altceva. Mama sa îi spusese ceva și apoi plecase spre bucătărie. Se întoarse să o vadă, să o citească pe buze. Era o tehnică de care Amelia nu se desprinse niciodată, își spunea uneori că nici nu are nevoie de auz, dacă putea citi buzele oamenilor. Dar mama ei era deja cu spatele. În schimb, privea holul și pereții de o parte și de alta vibrau atât de puternic pentru 10 secunde. Ce însemna asta? Oare mama ei mai spusese ceva? De ce se mișcau așa pereții? Încruntată de teroarea din jur, nu știa ce să creadă. Poate că era un vis, dar întregul ei corp nu era în starea statică în care se află atunci când doarme. Nu era deloc înțepenită, dimpotrivă, tabloul de pe peretele din dreapta era fluid. Sertarele biroului se clătinau ca și cum ar fi avut loc un cutremur. Floarea de pe birou părea că îi clipește, deși nu avea ochi, putea vedea foarte clar cum tulpina se îndoaie iar frunzele deveneau deja resuscitate parcă la viață. Fereastra clătina din toate încheieturile, perdeaua dansa și ea în același ritm. Ce naiba? Adică și-a pus aparatul auditiv și toate astea se întâmplau. De ce? Era cutremurată, fără aparat auzea voci pe care le recunoștea dar care îi serveau un adevăr crud, iar cu aparat nu auzea nimic însă … parcă auzea văzând. Știa în sinea ei că totul în jur îi șoptea ceva, o îndemna să vadă vocile necuvântătoarelor. Nu, nu putea face față, credea că înnebunește. Ia o foaie de hârtie și notează rapid cu creionul în aer, ca și cum clipa se scurgea și era pregătită să cadă din vârful prăpastiei.

          M-am trezit în cenușă din depărtare:

          Iubesc pasărea ce zboară în visare. Ce mică-i lumea din înaltul abisului gingaș și atât de mare-i frunza izbită de pământ inapt.

          Și zbor, mă ridic, respir prin aripi, din avânt mă supun luminii cerești, sunt singură într-un haos adunat, puternic strălucitor, care se oglindește mat.

          O sumedenie de blocuri, șosele fără răbdare îmi șoptesc; Eu fug. Se vede sunetul și privirea-mi e mare. Albul ochiului-mi mănâncă persoana. Soare!

          Răsare de-un roșu provocator, într-o luptă cu recele artificial respirator și acum violent cobor.

          A treia ureche se trezește, ce spaimă!

          Locurile au ajuns ecouri sparte-n goană, încearcă, pătrund un sunet, neuronul meu îndeamnă.

          Roșu soare, mă zgârii, mă doare! Lătra-n sprânceană, căci tremură orașul, e ceață, e fum, minutul zboară …

          Bine ai venit în lumea celor ce cuvântă. Privirea-i mută, sunetul nu mai vede dar roșul omoară, stăpân se vrea, se-avântă …

          Și-acum mi-e dor de mine din vârful plopului, mi-e dulce amăgirea unui respir al cerului.

          A murit paradisul și a renăscut … Ce durere-amară în cea de-a opta zi.

          A lăsat creionul din mână și era pregătită să moară. Respira deja liniștită ca și cum știa că asta trebuie să fi fost ultima ei misiune, să cadă pradă unui univers în care nu credea. Căci raiul și iadul erau într-adevăr minciuni, momentul ăsta era un blocaj în care avea să rămână.

         

          ***

         

          Doctorul îi observă toate mișcările din camera alăturată prin camera ascunsă în ochii femeii din portretul agățat pe perete. Nota în calculator toate simptomele pe care pacientul le manifestă.

          „Raportul nr. 1. Februarie, 8. Anul 2015. Pacientul nu conștientizează faptul că se află într-o cameră de spital și nici că se trezește din comă. Scanarea neuro-imagistică arată o activitate în zona cortextului prefrontal ca răspuns la excluderea socială în cadrul membrilor familiei, profilul psihologic fiind destul de conturat. Deși subiectul se află într-o permanentă iluzie datorită traumei cauzată de decesul părinților, acesta și-a reconstruit locul de siguranță, casa natală dar și rudele. Deoarece aceștia nu au ajutat-o să își depășească defectul auditiv, pacientul recurge la închiderea totală în sine, auzind voci de mustrare din partea părinților, care îi penetrează simțul social de a face parte dintr-o familie. 

          Observăm un reflex nou, își cauzează durere, tăindu-se de-a lungul degetului arătător, însă nu este un atentat grav, ci mai degrabă o soluție pentru a face diferența între vis și realitatea iluziorie. După ce acest incident are loc, pacientul manifestă prin tot trupul zvârcoliri de durere și usturime, datorită rănii. Încearcă depășirea acestui moment, fiind convinsă că se află încă în casa ei, alături de părinți, și își atașează aparatul auditiv. Reținem că această atitudine este una neplăcută și de durată pentru subiect din cauza unui deficit al sinelui. 

          Conform scanării activității cerebrale, întregul cadru este construit ca fiind unul dificil de a-și duce o existență: patul este format dintr-un lemn tare cu o saltea foarte subțire ce forțează trupul în fiecare seară, biroul este așezat peste niște cărți, astfel fiind mai înalt de nivelul necesar ținutei pacientului, scaunul este, de asemenea, mai scurt pentru o mai bună operare a decalajului unui confort … este de notat și faptul că scaunul are un picior mai scurt, destabilizând echilibrul normal. Floarea de pe birou este foarte uscată, de culoare neagră, pusă într-un pământ tare. Fereastra este acoperită cu staniol, iar perdeaua sfâșiată în bucăți. Frustrarea cauzată de aceste evenimente o integrează într-un mediu halucinatoriu, în care se simte blocată.

          Toate aceste aspecte par a avea un rol foarte important în procesul de creație, subiectul exprimând în versuri ceea ce nu poate spune cu voce tare și direct. În acest caz, această metodă devine una terapeutică, de scurtă durată însă cu efecte pozitive majore.

          Imediat după această acțiune, pacienta leșină de fiecare dată, căzând iar în comă.

         

          ***

         

          Trezindu-se ca dintr-un coșmar, Amelia se regăsea adormită cu capul pe birou, între vrafurile de hârtii. Zâmbea ușor, deoarece în sfârșit era în mediul ei, avea propriul apartament, ducându-și viața cum îi place, printre cărți, pachete de țigări, scrumiera foarte uzată, locuia singură având o priveliște minunată în preajma câmpiilor și munților prin fereastra imensă. Se trezea când era destul de odihnită, nu mai purta demult aparatul auditiv, cafeaua făcută în presa franceză era acolo mereu plină, avea deci o existență satisfăcătoare de care era convinsă că va avea parte.

          Privirea îi cade imediat pe foaia din față, în care scrisese niște versuri. Luând foaia în mâini, observă că s-a tăiat pe degetul arătător.

          — Hmm, cine știe cum de m-am taiat…

          Nu-și amintea când, se simțea de parcă s-ar fi trezit dintr-o transă adâncă. Citea versurile, dar nu realiza când și cum le-ar fi scris. Își recunoștea scrisul de mână, era același ca întotdeauna, cursiv, lizibil, un albastru frumos senin pe un alb orbitor. Examinând hârtia mai atent, observă în josul paginii, un desen plin de viață.

          — Ce curios .. eu nu știu să desenez. Și este atât de frumos, liniile sunt conturate. Dar oare ce semnifică această pasăre cu aripile desfăcute, spânzurată de ramura unui frasin bătrân?