În Santur’aame – Lumea Portocalie – nu este niciodată zi, aşa cum nu este niciodată noapte. Cerul frăgezit de îmbinarea celor două timpuri a rămas blocat, din vremuri pe care nici cele mai vechi calendare nu îl mai cuprind, într-un veşnic şi netulburat crepuscul. Nu există soare care să răsară, nici soare care să apună. Clericii vorbesc uneori în predicile lor despre Sirtad, astrul care în vremurile de demult traversa regulat Ha’mila Nefirat – Râul Albastru – împărţind timpul în Anemin Shalad şi Antamut Senifer. În graiul lor acestea ar însemna Lumina Caldă şi Liniştea Rece. Dar de aceste expresii nu a mai fost nevoie de câteva veşnicii încoace, de când aici trăiau şi Nefirim Shalad’es – Trupurile Calde.
O ceaţă de culoarea frunzelor de toamnă pluteşte înşelător peste orizont, lăsând impresia că tot ceea ce este îndepărtat poate fi atins. Dar cei de aici nu au mai simţit de câteva veşnicii nevoia să plece. În timp, şi zidurile înalte, care odată împrejmuiau cetatea, s-au micşorat încetul cu încetul, ca şi cum locuitorii ar fi început să se hrănească din ele. Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a fost că locuitorii au luat piatra din turnurile care nu mai aveau de cine să îi protejeze şi din zidurile care nu mai aveau de privirea cui să ferească, şi au pavat cu aceasta şi ultima alee din Maluad Sh’anir. Odată cu schimbarea din cer, pare că lumina aceasta a pătruns atât de adânc în piatră încât străzile, aleile şi mai ales Marea Piaţă strălucesc acum ca o oglindă a unui neostoit apus.
Hessar priveşte clepsidra de cristal tăiată de treizeci şi trei de dungi şi urmăreşte firişoarele roşii de nisip cum se scurg în jumătatea de jos. Nu mai este mult până ce şi ultimul dintre acestea va fi căzut şi o nouă zi va începe în tăcere. Se ridică de la birou şi lasă să-i cadă veşmântul de pânză pe spătarul scaunului. Îşi întinde braţele de o parte şi de alta a trupului şi muşchii perfect conturaţi se tensionează cu fiecare mişcare. Nu arată ca un trup de 2768 de ani. Mai degrabă ca unul de 33. Pe de altă parte, ce-i drept, toate trupurile din Maluad Sh’anir arată de 33 de ani. Chiar şi al celor care s-au născut vampiri, aşa cum este el. A crescut şi a crescut până ce, la un moment dat, trupul s-a oprit la înfăţişarea aceasta şi nu a mai îmbătrânit nici măcar o zi. Chiar dacă anii s-au adunat unul după altul înlăuntrul său.
Se îndreaptă către dulapul de pe un perete şi ia de acolo toga de purpură. Mai este puţin şi trebuie să iasă. Şi asta pentru că ultimele grăunţe de nisip nu anunţă numai sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Sau, mai bine zis, nu ele sunt semnul. Ele reprezintă doar instrumentul cu care ei măsoară trecerea timpului. Clipa care închide ziua şi după care sunt calibrate clepsidrele este aceea în care Copacul Portocaliu începe să plângă.
Îşi trage toga de Cleric peste el, se încinge cu brâul lat din piele roşie, îşi desface părul lung şi negru până la pământ şi priveşte pânza de lumină care intră pe fereastra ovală şi se aşterne pe dalele de piatră. Uşa mare a camerei se deschide şi se aude vocea lui Salid.
– Este timpul, Stăpâne!
– Ştiu, Salid! Ies imediat! S-au adunat toţi? întreabă, deşi cunoaşte foarte bine răspunsul. Întotdeauna se adună toţi cu mult înainte ca el să ajungă la Templu.
– Da, Stăpâne! Toţi!
– Bine! Vin şi eu imediat.
Uşa rămâne deschisă, dar paşii lui Salid se aud îndepărtându-se pe holurile întunecate de marmură. După câteva momente pe care şi le ţine pentru sine însuşi, pleacă şi el spre Templu.
Coloanele imense de piatră albă susţin tavanul aflat undeva la câteva zeci de metri deasupra capetelor lor. Lumina portocalie nu se mai simte aici sub formă de raze, ci pluteşte ca o eşarfă diafană în toate cotloanele. De pe fiecare dintre cele douăsprezece coloane sclipeşte gigantic figura unuia dintre Apostoli, fiinţe enigmatice cu feţele acoperite de păr şi cu nume ciudate, dintr-o limbă pierdută de mult, nume fără nicio altă însemnătate în afară de rezonanţei stranii pe care o emană atunci când sunt rostite în predici: Andrei, Matei, Petru, Ioan…şi tot aşa până la ultima coloană, cea a lui Adir an Kelem – Apostolul fără Nume, singurul de fapt despre care vorbesc în limba lor.
Din depărtare, o coloană nesfârşită mişună şi foşneşte ca un vierme alb şi neliniştit. Porneşte de undeva din mijlocul cetăţii, aproape de Piaţa Mare, se sugrumă pe toate străduţele şi aleile care duc la Templu, se încolăceşte după copaci, prin grădini, printre ziduri şi porţi, pe sub corturi de mătase, pe lângă uşi mari de lemn sau de piatră, pe sub arcade de gresie albastră – o culoare pe care numai fărburile meşteşugite o mai pot scoate astăzi la iveală – forfoteşte pe la colţurile caselor până ce se lăfăie în bulevardul larg ce leagă palatul lui Hessar de Templu. În acest şir fără început, care se termină sub tavanul străveziu al Templului ca petalele într-un boboc de trandafir, vampirii se aşează rând pe rând, unul lângă celălalt, salutându-se în gesturi mărunte şi solemne, aşteptând cuminţi să se hrănească.
Se apropie Tasaid Hedalat, Ceasul de Trecere, când toţi ies din case sau de oriunde ar fi şi, lăsând orice făceau pe mai târziu, se aşează la rând pentru cele câteva picături de hrană.
Hessar iese din coridoarele lungi într-o cameră fără pereţi şi se bucură de aerul care inundă nestingherit spaţiul. Umbrele celor patru stâlpi care susţin bolta de deasupra se împletesc într-un dans molcom şi suav. De aici păşeşte mai departe în terasă, unde mirosul puternic al florilor îi umple nările săţioase, şi după alţi câţiva paşi e în bulevardul mare. Cei aşezaţi la coadă îl salută respectuos din priviri şi îi fac loc să treacă. El răspunde saluturilor şi porneşte în sus, spre Templu.
Îi ocoleşte pe cei din faţă şi se apropie de cordonul auriu care delimitează capătul coloanei. Ajuns aici, paznicii eliberează un capăt al cordonului. Păşeşte peste el, iar el se închide la loc în urmă, şi se opreşte în faţa lui. Copacul Portocaliu se înalţă obosit în mijlocul templului până pe la jumătatea coloanelor. Mirosul dulceag îl îmbie şi îl ademeneşte de cum ajunge lângă el. Îi e foame şi lui dar ştie că mai are mult, foarte mult de aşteptat până se va putea hrăni la rândul său. Acesta este unul dintre dezavantajele faptului de a fi Cleric – este ultimul care poate gusta din nectar.
Se înclină înspre copac şi apoi se lasă în genunchi, ridicând mâinile spre Ha’mila Nefirat – numele i-a rămas la fel deşi culoarea nu mai este de mult aceeaşi. În spate lui, şoaptele, foşnetele şi freamătele încetează într-o clipă şi singurele sunete care se aud acum sunt cele douăsprezece perechi de paşi care se apropie în acelaşi ritm. Ajunşi în Templu, Culegătorii formează un semicerc larg în spatele lui Hessar. În veşminte negre ca noaptea din poveştile celor vechi şi cu feţele acoperite de glugi, sunt lesne de recunoscut pentru oricine din cetate. Oricum, de câteva sute de ani, nu poate spune nimeni că i-a văzut altundeva în afară drumului ce leagă casa lor de templu. Nu ies decât atunci când se apropie Ceasul de Trecere, culeg nectarul pe care Clericul îl împărtăşeşte mulţimii, apoi se retrag în aceeaşi tăcere spre clădirea din care au ieşit. Cei din rând tremură adeseori în prezenţa lor şi rar îşi face câte unul curaj să ridice privirea înspre ei. Înfăţişarea lor întunecată, cu pielea netedă şi albă ca laptele nefiert, alb care se întinde şi pe suprafaţa ochilor lor orbi, reuşeşte să înspăimânte chiar şi pe aceste fiinţe lipsite de fierbinţeala sângelui.
Din când în când, câte un copil îi priveşte cu ochii sticloşi şi curajul celor care nu au istorie, întrebându-şi părinţii:
– Cum se face că ochii lor nu se mai vindecă?
Răspunsul pe care copiii îl primesc, sub diferite forme, aminteşte întotdeauna de acelaşi moment, al Luptei celei Mari, când cei doisprezece Culegători au privit cu ochii deschişi Ha Lefta Anemin – Lumina Nebună. Ei au fost singurii supravieţuitori, cu preţul acestor ochi pe care îi poartă de prisos, şi datorită lor noi suntem astăzi aici.
– Ce fel de lumină a fost aceea de le-a ars ochii?
– Nu ştie nimeni asta în afară de ei. Iar pe ei nu i-a mai auzit nimeni să rostească vreun cuvânt de secole.
– Dar Andar, fiul cizmarului, ne-a spus într-o zi că i-a auzit pe doi dintre ei râzând!
– Acestea sunt poveşti, puiule, şi ai face bine să le ţii pentru tine!
Şi uite aşa copilul lasă capul în jos resemnat, nu înainte de a arunca o ultimă privire curioasă în urma celor doisprezece care reuşesc, chiar şi preţ de o clipă, să dea pietrelor altă nuanţă în afară de portocaliu.
Acum că şi Culegătorii s-au aşezat, nu se mai aude nimic. Numai briza uşoară care alunecă peste hainele lor murmură un descântec de aer.
În tot acest timp, Hessar a rămas cu braţele ridicate în sus. Simţindu-i pe Culegători în spatele său, îşi împreunează palmele în dreptul frunţii şi le coboară împreună cu aceasta până atinge pământul. Rămâne aşa câteva clipe apoi îşi ridică din nou privirea şi rosteşte:
– Tasaid Heladat se apropie! Foamea ne-a adunat pe toţi la Templu şi Tasaid Heladat este aici! Ridicaţi-vă, fraţilor, şi culegeţi!
Culegătorii se ridică în spatele lui, îl ocolesc şi împrejmuiesc Copacul Portocaliu. Se apropie de scoarţa netedă şi se lipesc cu trupurile de trunchiul gros, întinzându-şi braţele. Fiecare apucă cu mâna pe cel din stânga şi pe cel din dreapta. Ca de fiecare dată, Copacul răspunde acestei îmbrăţişări şi scoarţa devine mai întâi ca o pânză din ce în ce mai subţire, apoi ca o apă tulbure în care trupurile Culegătorilor aproape că se scufundă. Hainele lor negre se deschid la culoare pe măsură ce Copacul parcă se întunecă şi mai întâi feţele, apoi braţele şi în cele din urmă trupurile cu totul se adâncesc în trunchiul lichid. În momentul acesta cu greu se mai poate deosebi copacul de ei şi ei de copac. Împreună se contopesc acum într-o îmbrăţişare de culoarea chihlimbarului. Pe suprafaţa acestui amestec trece ca un fior un oftat materializat al bătrânului copac. Totul durează numai câteva clipe, apoi copacul se trage înapoi, lichidul devine încetul cu încetul pânză apoi scoarţă din nou, cele douăsprezece trupuri încep să se contureze până ce ajung iar fiinţe bine definite. Îşi desfac braţele şi se îndepărtează uşor de îmbrăţişarea cu copacul şi cu ei înşişi. Se retrag pînă ce se adună iarăşi într-un şir drept şi pornesc spre casă, de unde vor mai ieşi peste exact treizeci şi trei de ceasuri.
Hessar urmăreşte totul ca de fiecare dată fără ca pe chipul lui să se citească ceva. Se ridică şi se apropie de bazinul de marmură de la baza trunchiului, pe măsură ce Culegătorii îşi văd de drumul lor. Scoarţa Copacului Portocaliu transpiră acum un lichid înmiresmat. Una câte una, picăturile apar şi se scurg în bazin şi marmura se umple încetul cu încetul de culoarea cerului. Aroma dulceagă a nectarului înăspreşte şi mai mult foamea celor care aşteaptă, şi rând pe rând – urmând un impuls ancestral – colţii vampirilor cresc şi se încalecă peste buze. Şoapte de nerăbdare încep să susure până departe în mijlocul cetăţii şi un şuierat ca o mare de şerpi umple aerul.
Este vremea hranei şi ochii lor sticlesc de nerăbdare. Cordonul auriu se coboară în cele din urmă şi primul dintre ei se apropie salivând. Hessar, Marele Cleric, îşi umple palmele din bazinul aproape plin, se întoarce şi, ridicându-le deasupra, le desface, lăsând preţiosul lichid să curgă peste colţii primului venit. Acesta îşi umple gura şi urletul lui sinistru umple Templul, se loveşte de tavan şi se rostogoleşte apoi printre coloane, pierzându-se undeva în depărtare. Ecoul ţipătului lui de fericire şi agonie în acelaşi timp se stinge în şuieratul celorlalţi care încă aşteaptă, şi viermele alb se transformă într-un şirag de colţi sclipitori.
Rând pe rând, fiecare se apropie pentru cele câteva clipe izbăvitoare în care foamea ultimelor ceasuri este izbăvită, câteva secunde în care limita dintre setea abia potolită şi agonia celei care tocmai se naşte în continuare este aproape insesizabilă.
Hessar nu tremură nici la şuieratul lor nici la urletele vreunuia. Urmează calm acelaşi ritual. Îşi umple mâinile, apoi se întoarce şi le desface asupra următorului copil. Căci în momentul acesta toţi sunt copiii lui, fiinţe puternice şi deznădăjduite în aceeaşi măsură, apropiindu-se de hrană.
Undeva în depărtare, dincolo de zidurile cetăţii, pe o colină unde urletele lor nu ajung decât sub forma unor fâşii subţiri, Aluah şi cei şapte privesc obosiţi. Privirea lor măsoară distanţa până la poarta cea mare.
– Cina cea de taină… şopteşte ea.
– Lipseşte Iuda! răspunde unul dintre ceilalţi şi pentru o secundă un zâmbet pare că se scurge pe chipul ei.
– Oh, nu! Iuda e acolo! Iuda a fost întotdeauna acolo!
La capătul privirii lor, Hessar tresare nefiresc şi are, pentru prima oară după câteva secole, senzaţia că nu sunt singuri pe lume.
