Eliberarea trandafirilor

          Un tip straniu străbătea o străduţă umbrită de clădirile ei înalte, păşind încet, ritmic. Purta un joben negru, un pardesiu puţin şifonat, cu nasturi argintii şi o umbrelă cu câteva găuri minuscule( ţinând-o cu mână stângă, învelită de o mânuşă gri , cu vârful umbrelei despicând stratul subţire şi moale de zăpadă). La fereastra unei case mici, o statuie tristă, roasă de timp, era aplecată deasupra unui ghiveci gol, zâmbind. Nu era o statuie, ci un om încremenit. Toţi erau încremeniţi, dar nu morţi sau lipsiţi întru totul de viaţă. Cu coada ochiului le puteai vedea cum se mişcă, încet, ca să nu-ţi dai seama ce fac, ca orice statuie. Nici el nu era complet viu, ci doar… ei bine, nu ştia ce era. Nu simţea că trăieşte. Nu lăsa urme. Dacă zgâria cu o piatră un zid vechi nu trecea bine nici jumătate de minut şi zgârietura dispărea. Urmele de zăpadă, obiectele pe care le spărgea, toate reveneau la normalul de dinainte să fie rupte şi sparte. Până şi el, dacă se tăia, revenea la forma iniţială. Trăieşti după ce mori doar prin urmele pe care le laşi. Doar ca moartea lui nu exista. Era aşa de frig…

          Ningea. Simţi un fior când văzu un om de zăpadă fără chip, fără trăsături faciale, lipit de uşa şi de geamul unei maşini. În spatele său distingea trăsăturile unei femei, nemişcată, cu mâinile puse pe volan. Încă o Încremenită, din care sugea viaţa acel om de zăpadă, păstrându-l sub forma aceea. Era straniu, dar amintirea pe care o parcurgea acum era lipsită de mişcare, de dinamism. Poate din cauza anotimpului şi a preferinţelor Entităţii.

          Răsuflă încet, apoi ceva îi spuse să închidă umbrela. Se supuse acelui gând, apoi descoperi că fulgii nu-l atingeau, ci alunecau ca pe un tobogan în jurul lui, topindu-se. Trecuse pe lângă un gard viu, rădăcinile acestuia fiind înfipte adânc într-o mică porţiune din trotuar, umflate şi dure. Atinse uşor căsuţa poştală argintie, apoi se prinse de gratiile unei porţi mici, ce dădea în curtea înconjurată de gard, lipindu-şi obrajii de ele. Câteva unelte, o masă acoperită de un strat nu prea gros de nea şi trei oameni de zăpadă, identici cu cel lipit de maşină. Atât de rece…

          Simţi cum mâinile îi ard, cum obrajii îi sunt pătrunşi de o căldură falsă, înţepătoare. Se lăsă în faţă, încercând să se sprijine în gard, însă efectul fu neaşteptat. Căzu cu capul înainte, în zăpadă, trecând prin el. Descoperi, sub nămeţi, o potecă pavată, ce ducea până la scările de lemn ale unei case vechi. Păşi, treptele scârţâind sub paşii săi. Se opri în prag, închizând ochii şi alegând să mai facă încă un pas, în interiorul acelei camere.

          Vestibulul avea un cuier, un dulăpior şi câteva picturi. Covorul verde se întindea până la intrarea în bucătărie, aflată în stânga sa. Auzi un pleoscăit, apoi ţiuitul unui ibric şi sunetul podelei zgâriate de picioarele unui scaun. Brusc, un om identic cu el, probabil o clonă de-a sa, ieşi din bucătărie, îmbrăcându-se cu un palton vechi, pe care-l luă din cuier, şi punându-şi în jurul gâtului un fular albastru, aspru. Se auzi soneria, iar eul său trecu prin el şi deschizând uşa. Nu mai avea niciun interes să vadă cui îi deschise uşa. Auzi glasuri, râsete, în timp ce privea un tablou bizar. Destul de mic, reprezentând un câmp întins şi ţăranii muncind. Nuanţele de verde se schimbară, apoi pânza păru că se umflă, ieşind în relief. Din acea umflătură porni un nas, o gură şi doi ochi, spărgând-o. Chipul ce ieşise din acea pictură era identic cu al său. Şi continua să treacă prin perete, până când pieptul şi umerii deveniră vizibili, împreună cu o jumătate de joben. Trăsăturile feţei sale deveneau mai clare, mai vizibile. Cel din Perete vorbi:

          – Trandafirul. Dă-mi-l. Te rog.

          În faţa lui, pe jos, era scăpat un trandafir galben, cu o tulpină subţire, aproape lipsită de spini. Fără frunze. Cel din Perete întinse mână, acoperită de o mânuşă albă, cerând floarea. Se aplecă, ridicând-o ca pe un obiect foarte fragil, apoi o aşeză în palma copiei lui. Acesta rosti:

          – Mulţumesc. Mă cheamă Cel cu Trandafir Galben.

          Se trezi în zăpadă, în faţa unui zgârie-nori. Într-un alt loc. Copia sa, cea cu Trandafir Galben, mai mulţumi încă o dată şi pentru transport, apoi se răsuci şi plecă. Era de ştiut că fiecare clonă călătorea într-o altă amintire din viitorul acelei derulări. Viitorul e echivalentul trecutului după ce e depăşit şi conservat. O amintire.

          Trebuia să plec. Eu, Cel cu Trandafir Galben, aveam un program clar. Vizităm o altă amintire. O reîmprospătam cu prezenţa mea. Fiindcă şi acesta era unul dintre scopurile mele. Să refac amintirile, să le retrăiesc. L-am lăsat pe cel fără trandafir în faţa acelei clădiri ca să-şi îndeplinească misiunea. Copiile se ajută una pe alta. Bine, doar cele care călătoresc prin amintiri încremenite, îngheţate, determinând timpul să curgă. Să redevină complet.

          M-am târât prin gheaţă, prin fulgii amestecaţi cu noroi. Şi eu eram tot din gheaţă. Niciodată însă nu m-am simţit mai slăbit. N-am nici spate, nici ceafă. Îmi lipsesc multe bucăţi din braţe şi câteva degete. Îl voi absorbi pe Cel cu Trandafir Galben, apoi mă voi întâlni cu Cel Fără Trandafir. Sper să pot ţine pasul cu el. Uf, ce greu este fără picioare…

          Cel cu Trandafir Galben se opri în mijlocul acelei străzi asfaltate, între două maşini. Aproape că nu mai era zăpadă în acea amintire. Nici oameni de zăpadă. Îşi făcuseră treaba, curăţând-o de fiinţele de gheaţă. Poate doar câteva mai supravieţuiseră. Oricum, scoase ceasul mare, de aur din buzunar, privindu-l cu satisfacţie. Încă câteva secunde…

          Pe când momentul plecării se apropia, ceva îl prinse de picioare şi întorcând capul ca să vadă ce sau cine îl deranja, încremeni. Un val invizibil, o undă ce deforma pentru un moment spaţiul, un perete în care erau prinse nuanţe de galben, înghiţi strada, oprindu-se în dreptul lui. Dispăru, odată cu acel val, exact în momentul în care îi era luat corpul.

          Cel Fără Trandafir urca scările gâfâind. Păcat că nu era încă un lift. Putea atunci mai uşor să ajungă la eul închis în acea amintire, care nu-l simţea, atingea sau auzea. Cred că Cel cu Trandafir Galben se descurcă mai bine, gândi acesta. În acel moment, o umbră pătrunse în clădire.

          Trecu printr-un perete, ajungând în biroul eului său. Stătea la masă, nu el, Cel Fără Trandafir, ci Cel Conservat, completând câteva formulare, semnând fişe, ştampilând pe ici, pe colo. Îşi aduse aminte, pentru o secundă, un eveniment de când fusese el Cel Conservat în Amintiri. Deschidea un sertar, distingând o parte dintr-un obiect metalic, incomplet. Îşi scutură capul, iar amintirea pieri. Nu era normal pentru el, o clonă, un asemenea lucru.

          Eul său era îmbrăcat într-un pulover albastru, o vestă maro şi pantofi negri, eleganţi. Stătea, confuz, privindu-l pe Cel Imortalizat, nemaiştiind ce să facă. Nici nu era nevoie să facă ceva. Auzi zgomote pe coridorul din spatele său, apoi mulţimea cea gălăgioasă dădu buzna în încăpere, foarte veselă. Se opriră câteva secunde, apoi, arcuindu-şi glasurile, strigară în cor, „La mulţi ani!”

          Camera era însă prea strâmtă pentru toţi. Trei dulapuri, un birou şi câteva scaune. Şi cămăruţa era deja prea aglomerată. Treceau prin el, făcându-l să se simtă oarecum gol. Nu aveau de unde şti că el există sau că ei nu fac parte din realitatea reprezentată de el. Erau ca şi personajele dintr-o carte sau dintr-o povestire. Fără conştiinţă sau voinţă. Eu eram real, ei o amintire. Sau poate că…

          Câţiva bărbaţi îl luară pe sus pe sărbătorit, săltându-l cu râsete. Şi în acea agitaţie văzu un tip cu joben, frac şi umbrelă. Şi, bineînţeles, cu trandafir. Un trandafir verde, apropiindu-se tot mai mult de el, trecând prin acei oameni, spărgându-le trupurile, cioburile lipindu-se aproape instantaneu înapoi, sub aceeaşi formă, cea iniţială. Bineînţeles că Entitatea nu lăsa ca acele cioburi să îşi piardă forma, să dispară. Erau prea strâns ţinute de ea.

          Petalele trandafirului meu tremurau încet, când mă îndreptam spre el. Era ciudat, dar zâmbeam. Aveam o şansă să călătoresc într-o altă amintire, mai ales că mă întâlnisem cu el şi în plus eram bucuros că nu mă întâlnisem cu Cel Cu Trandafir Roşu. Suntem opuşi şi dacă ne-am fi juxtapus am fi fost trimişi în amintiri cât mai depărtate şi diferite şi am fi lăsat o ruptură în cea în care ne întâlnisem. Şi chiar în momentul în care dădură noroc, refăcând imaginea şi călătorind, umbră trecu pe sub uşă, fiind învăluită de lumina produsă de dispariţia celor doi. Era umbra copiei care îl absorbise pe Cel cu Trandafir Galben. Şi îl aduse înapoi în amintire datorită luminii, datorită faptului că avuse inteligenţa să se separe de umbra sa înainte să dispară. Avea picioare şi era aproape întreg, deşi părţi din obraji, din nas şi din abdomen îi lipseau. Lumina îi topi puţin esenţa de gheaţă, făcându-i pielea să se întindă şi crăpăturile să se lărgească. Plesnea încet, încet şi datorită esenţelor pe care le absorbise şi pe care cu greu le putea controla, rozându-i interiorul şi afectându-i exteriorul.

          Nu îndrăzneau să deschidă ochii. Unuia îi era teamă că aceasta putea fi amintirea-coşmar de care se tot ferea, iar pe celălalt îl durea îngrozitor capul. Fostul meu birou era cald. Cald şi destul de cald. Fusese mai bine în acea amintire caldă, dulce, decât în asta, pe care de şi nu o vedea, o simţea. Friggggg…

          Nu am vrut să deschid ochii. Nu am vrut să văd nimic din ce se afla în acel moment în jurul meu. Doar am întins mâna şi am cuprins cu degetele tulpina lungă, ferindu-mă de spinii scurţi, a florii verzi de trandafir, luând-o din buzunarul lui şi punând-o în buzunarul meu. Am vrut să văd ce se… întâmplă. Am deschis ochii. Nimic. Doar că eu aveam mânuşi albe pe când el gri. Deci făcusem transferul. Eu eram acum noua Copie Fără Trandafir, iar el, care fusese Cel Fără Trandafir era acum Cel cu Trandafir Verde. Nu se schimbase nimic în afară de poziţia noastră. Şi de mânuşi. Ba nu, de fapt deveniseră de culoare albă. Procedeul era complet.

          Singurul scop al acestui transfer era faptul că puteam călători mai uşor şi că ne reînnoiam timpul. Dacă nu făceam asta, îmbătrâneam şi eram reciclaţi.

          O lumină albă, orbitoare cădea peste zidurile ruginii, rămăşiţe ale unui vechi castel. Roşul, maroul şi negrul se amestecau cu funinginea de pe cărămizile pereţilor rămaşi din acea veche şi nobilă clădire. Ningea, iar stratul subţire, moale şi strălucitor acoperea pământul şi noroiul său lipicios. Noul Alter Ego Fără Trandafir privi uimit zăpada, de parcă nu mai văzuse până atunci acea formă de agregare a apei, apoi îşi reveni. Trebuiau să se despartă. Aşa spuneau Regulile. Deşi erau confuzi şi lipsiţi de orice idee legată de ce urmau să facă, le respectară. Cel Fără Trandafir urma firul unor amintiri, iar Cel cu Trandafir Verde altul. Respectau regulile Marii Entităţi Divizate.

          Coborâră scările decolorate şi roase din piatră, iar când atinseră din nou solul se despărţiră. Nu observaseră însă blazonul şters, din fier, ce avuse pictat pe el un trandafir. Şi în locul trandafirului era acum chipul Celui de Gheaţă. Se spărgea, crăpa, mai rău decât la început. Mult mai rău. Nu mai avea nas şi nici frunte sau bărbie. Îl privi pe Purtătorul Trandafirului Verde, apoi intră înapoi în zid, coborând, sub forma unei umflături prin acesta.

          Merg liniştit pe lângă zid. La stânga mea, puţin mai încolo, se vede capul şi braţul ridicat al unei statui îngropate în ţărână, înconjurat de coloane muşcate de timp. Terenul era denivelat, cu zidurile terne, ca nişte dinţi de mumie, înfipte în el. Brusc, auzi un zgomot venind de după zidul pe lângă care trecea. Un geamăt. Se apropie, atingându-l uşor cu urechea şi pipăindu-l cu buricele degetelor. Spuse ceva, cu speranţa că acela de dinăuntru îl va auzi şi va reacţiona dialogând cu el. Reacţionase.

          O mână rece îl prinse de braţ, iar el începu să urle, speriat. Fălcile îi rămaseră deschise în acel urlet, apoi şi restul corpului. Se simţea brusc atât de slăbit atunci când acea răcoare trecu prin corpul său, ca o amorţeală. Privi faţa acelei fiinţe ce se topea, se ofilea, ţesut cu ţesut. Acea creatură ţinea în degetele mâinii stângi un obiect transparent, fragil. Un trandafir de sticlă.

          Începu să-l doară capul. Să mă doară capul pe mine, Cel Fără Trandafir. Ruinele dispărură sub ridurile pământului meu ce se cutremura. În acelaşi timp, la cinzeci de metri de mine, se ridică o fabrică destul de mare, cu multe hornuri cenuşii. Acum, ar fi greşit să spun că era fabrica desenată de alter egoul său din copilărie, fiindcă foile de hârtie pe care fusese desenată arseseră, iar amintirea din care făceau parte era deja foarte degradată, aşa că nu mai puteau fi salvate. Şi când dorise să facă un pas, distanţa dintre el şi fabrică vibră, mărindu-se de zeci de ori şi făcându-l, pentru un moment, să-şi piardă forma şi contururile, trezindu-se la kilometri distanţă de acea clădire. Îşi strânse haina pe el, îşi puse umbrelă la spate ca şi sabia unui luptător şi prinse bine jobenul de margine, ca să nu zboare, dus de vântul izgonitor. I se împotrivea, înfruntându-l. Dintr-o dată, fabrica păru că e înghiţită de solul întins ca un elastic şi când jumătate din ea fu deja devorată de acesta, se sparse, ridicându-se în aer şi devenind o tornadă. Cerul se înnegri brusc, stoluri de ciori cu capete de foarfecă adunându-se şi formând şi ele tornade, identice cu prima, însoţite de croncănituri metalice. Spaţiul şi materia din jurul lui se sparseră. Din rupturi apărură oamenii de zăpadă, clădirile pe care le vizitase, elemente din amintiri vechi, pierdute. Şi toate deveniră vârtejuri.

          Cât despre oamenii de zăpadă, se scufundară în noroi, dându-i o culoare albă, neobişnuită şi trecând prin el, părând că se îndreaptă către el. Încercă să fugă, să scape, însă nu reuşi. Era gata. Avea să devină şi el un Încremenit. O sanie largă, din lemn, cu tălpi lungi de fier, coborâse din cer, aterizând pe o movilă şi producând u zăngănit metalic. Se întoarse, privindu-l pe cel care ţinea hamurile prinse de nişte lupi de gheaţă, sau mai bine zis fragmente din aceştia, membre şi trunchiuri separate unele de altele. Cel din Sanie îi făcu semn să vină lângă el. Oricum, se părea că aceea era singură direcţie pe care o putea urma. Către lupi şi către Cel Îmbrăcat cu Haine Călduroase, zis şi Cel din Sanie.

          Mai avea un motiv să se apropie. Avea şi el o umbrelă ca şi a lui, de aceeaşi formă şi lungime cu umbrela sa. Poate era una dintre clonele sale. Se trezi lângă el, privindu-i mâinile acoperite de mănuşi groase, cu care scutură hamurile. Se aşeză lângă el, privind acele animale cum pornesc.

          – Eşti Cel Fără Trandafir, nu? Te-am căutat, spuse tipul din sanie, cu un glas răguşit, sec. Se întoarse către el, privindu-l. Cel Fără Trandafir tremură şi mai tare, încercând să urle, însă nu reuşi, buzele fiindu-i lipite între ele. Şi apropo de buze, cel din faţa lui nu avea aşa ceva, nici nas sau mare parte din obraji. Însoţitorul său îşi dădu jos gluga, chiar când lupii de gheaţă îşi desfăcură aripile de fum, începând, decolând şi de sub ea ieşi un joben lung, ca al său, care parcă fusese pliat, până atunci înăuntrul ei. Smuci hăţurile, lupii mărindu-şi cu fiecare smucitură dimensiunile, părând acum mult mai puternici. Bibelourile imense, înaripate îi purtară deasupra norilor cumulus şi prin ei, urmărind un traseu haotic, fiind însoţiţi de foarfecele negre, ce continuau să croncănească. Îşi făcu apoi curaj, dezlipind buzele şi vorbind cu Cel de Gheaţă, care era atent să conducă sălbăticiunile.

          – Cine eşti tu? Care dintre clonele existente eşti şi ce trandafir ai?

          – Sunt multe dintre clone. Aproape toate. Cât despre tine, sigur nu te-ai întrebat întâi ce eşti tu? Replică el, întorcându-şi capul către el, gâtlejul trosnindu-i înfiorător. Nu există nicio oglindă în care să te studiezi, în care să vezi ce eşti, nu? Nici nu e nevoie să existe. Toţi avem aceleaşi origini, toţi avem sau nu avem trandafiri şi arătăm aproape la fel. Şi eu am fost şi sunt ca voi. Un Incomplet. Însă eu ştiu lucruri care niciodată nu v-au fost dezvăluite, nici de voi şi nici de Entitatea din care faceţi parte. Pe tine te reprezintă lipsa unui trandafir, pe ceilalţi culoarea trandafirului lor şi pe mine faptul că sunt o fiinţă de gheaţă. Floarea mea de gheaţă, care mă conţine pe mine şi pe cei pe care i-am absorbit. Nu a fost, iniţial, decât un gând. Ultimul gând al Celui Întreg, înainte ca să devină Entitatea, înainte ca o parte din ea să ne controleze pe noi, care suntem cealaltă parte a ei. Am călătorit destul timp departe de ea, înainte să completeze această lume-cuşcă şi am devenit o parte din Cel cu Trandafir Roşu, chiar când făcea schimb de trandafiri cu o altă copie. L-am schimbat. M-am schimbat şi hrănindu-mă cu informaţiile din Entitate m-am întregit. Eşti doar o reflexie a vechiului tu, înzestrată cu conştiinţa multiplicată a acestuia. Fără o identitate foarte clară. Eşti făcut ca să parcurgi din nou şi din nou nişte amintiri, engrame, ca să le păstrezi vii. La nesfârşit, animat de dorinţa subtilă de a te elibera, încerci să scapi din capcana lor, însă nu reuşeşti. Şi singură scăpare e să ne combinăm toţi esenţele şi să intrăm în poarta Rădăcinilor de Foc, ca să putem consuma entitatea, ca să ne reîntoarcem.

          Cel de Gheaţă închise ochii, apoi scoase trandafirul de gheaţă din buzunar şi ridică degetul mare de la cealaltă mână. Acesta se înroşi în timp ce mângâia tulpina trandafirului, în acel loc de pe ea crescând un spin lung, subţire. Îşi înfipse degetul în el, acea substanţă roşie trecând din deget prin spân, până la trupul subţirel al florii, apoi circulând până la petalele cărnoase ale acesteia. Şi în sângele din acea petală, fiindcă era sânge, se puteau distinge caracteristicile feşei uneia dintre copii.

          – El e. Cel cu Trandafir Roşu, ce face parte acum din mine. E închis în trupul meu şi, împreună cu ceilalţi, e forţat să îl împartă cu mine, să fim aceeaşi fiinţă. Vor să iasă din mine, să evadeze dintr-o închisoare într-o eternă capcană. De aia crăp, plesnesc. Îmi rod trupul, îl întind, ca să scape din el. Am nevoie cât mai repede de tine, fiindcă eşti ultimul care ne poate ajuta să scăpăm de aici, de eternitate, şi să redevenim unul, un Viu. Mergem la Centru. E amintirea pe care Entitatea insistă cel mai mult să o eviţi. Entitatea reprezentată de spaţiul dinafara amintirilor. Centrul e Încuietoarea.

          Prea multe ghicitori, gândi Cel Fără Trandafir.

          Trecură prin tornadă, ajungând în interiorul ei. Într-o cameră largă, luminată de câteva neoane.

          Lupii de gheaţă se sparseră când probabil când trecură prin vârtej, iar acum câteva bucăţi din ei erau împrăştiate pe podeaua albă, dură, lângă sania răsturnată pe care o traseră. Pe cinci mese lungi, pe care se aflau cutii de carton de toate dimensiunile, deschise sau închise.

          Nu avea ferestre. De cameră vorbesc, bineînţeles. Trecu printre două dintre mese, oprindu-se în faţa celei mai mari dintre cutii, deschisă şi, culmea, al cărei conţinut consta în obiectele cele mai mici şi numeroase dintre toate. Scoase unul dintre acele lucruri. Un cub gri, cu un semn pe fiecare dintre feţele sale. Un mic trandafir cu o singură frunză. La câţiva metri de Cel Fără Trandafir, care se juca cu acel trandafir, Cel de Gheaţă stătea aplecat deasupra cioburile rămase din lupii trunchiaţi, fără capete. Le pipăi uşor, cu acelaşi interes cu care cealaltă copie rotea cubul între degete. De fapt, el făcuse să se întâmple un lucru destul de straniu. Activă cubul, care începu să plutească. Toate feţele acestuia se uniră, iar trandafirii făcură la fel, devenind doar unul singur, luminos. Pătratul format se desfăcu, devenind o copie transparentă, cu contururi din ce în ce mai clare. Era Inactivă, deşi putea oricând să prindă viaţă. O singură atingere şi…

          –Stai! răsună glasul Celui Îngheţat prin toată încăperea. Nu-l atinge! Dacă o să intre în contact cu tine, o să treacă din stare pasivă în stare activă, iar Entitatea o să se împartă din nou, ca să-i facă loc şi lui printre copii, iar eu voi dispărea, odată cu orice şansă de a evada de aici.

          Cel Fără Trandafir îl privi cu uimire, apoi se îndepărtă de ceea ce semăna cu o fantomă adormită.

          – Trebuie să intrăm în Centru. La Rădăcinile de Foc. Asta nu e decât o încăpere minoră din fabrică. De fapt, clădirea asta nu e decât coaja ce ne desparte de ieşirea din această lume. Nu vezi că nu există nicio uşă, nicio fereastră şi nicio cale de acces către altă cameră sau către exterior? Avem nevoie de Cheie ca să ajungem unde dorim. Tu eşti cheia.

          I se făcu frică, fiindcă Cel de Gheaţă înaintă, apucându-l de umăr. Încremenise, iar Îngheţatul îi băga mâna în piept, provocându-i întâi durere, apoi… nimic altceva. Scoase din el o sferă luminoasă, atrăgătoare. Cheia pentru prima încuietoare.

          Îi înapoiase esenţa, fiindcă acum se aflau în centru. O încăpere circulară, strâmtă, şi mai întunecoasă decât celelalte pe care le vizitase. Fire şi cabluri electrice, acoperite de un fel de muşchi ce atârnau din tavan, lăsând umbre subţiri pe podeaua în mijlocul căreia se afla un mănunchi de filamente luminoase prinse într-un cilindru invizibil. Erau, evident, Rădăcinile de Foc.

          La un metru de rădăcini erau trei alte clone, îmbrăcate la fel ca şi el, dar în stare de hibernare, în interiorul lor funcţionând câteva roţi dinţate, argintii.

          – Deci aici le-a ascuns esenţa, surâse Cel de Gheaţă. De aia nu le-am putut absorbi atunci. Erau doar nişte proiecţii ale celor reale! Asta înseamnă că sunt compatibile, deci le-aş putea asimila fără probleme…

           Cel cu Trup de Gheaţă se apropie de prima esenţă, privind-o cu lăcomie, apoi acţionă rapid, prinzând-o de antebraţ şi râzând satisfăcut. Copia se mişcă uşor, apoi deschise palma, întinzând mâna de care o prinse. Îi aşeză trandafirul său de gheaţă în palmă, apoi închizându-i pumnul. Îşi scoase jobenul, stând drept. Nu avea creştet!

          Fruntea i se topi odată cu urechile şi tâmplele, apoi urmară ochii şi gura. Copia îşi pierdu culoarea de gri pe care o avuse înainte, devenind de un albastru deschis, albastrul apei îngheţate. Din fosta fiinţă de gheaţă nu mai rămaseră decât hainele, care începură să se topească şi ele.

          – Am reuşit, zise noua Copie de Gheaţă, privindu-şi mâinile şi picioarele şi cercetându-şi noul corp. Pot continua să asimilez…

          Însă nu reuşi să îşi termine fraza. Căzu în genunchi, strângându-şi pântecele cu mâinile. Un moment fusese complet, fără crăpături şi plesnituri, însă acum tot corpul începea să i se desfacă.

          Nuanţa cremă a filamentelor asemănătoare cu rădăcinile unor buruieni se schimbă, devenind de un roşu închis, macabru, ca şi sângele coagulat. Iar printre filamente se materializă imaginea copiei pe care o absorbise. Se scutură uşor, urlând, apoi se micşoră, devenind un fum negru, ce se întinse până la Cel de Gheaţă. I se lipi de piept, ca un tentacul lung de caracatiţă, apoi tot fumul se scurse în corpul său, topind rotiţele din el, ca o otravă.

          – Ajută-mă! gemu el. Sunt virusat, distrus. Nu mai rezist mult. Trebuie să îi asimilezi. Poţi s-o faci, chiar dacă…

          Nu mai avu putere să îşi termine propoziţia. Zbieră, desfăcându-şi mâinile, în piept apărându-i un chip mic, negru, care se zbătea să scape din el. Apoi încă unul, galben, şi încă unul verde. Îl distrug, ca să evadeze din el. Trebuie să mă grăbesc, gândi el. Se învârti pe lângă cei doi rămaşi, apoi le puse mâinile pe umeri, absorbindu-i.

          Deveniră unul. Şi acum înţelese tot. Ştia multe despre el. Nu îl chema Cel Fără Trandafir, sau Cel Cu Trandafir de Gheaţă, ci Robin Updown, creatorul, „modificatorului de soartă” invenţia ce schimbase complet cursul omenirii. Şi în faţa să se derulau consecinţele creaţiei sale.

          Oamenii duceau războaie mici, primitive, între ei, în interiorul acelui oraş. Deasupra conducătorului şi deasupra oamenilor goi, ce se sfâşiau şi se muşcau ca nişte câini, erau modificatoare de soartă, de culoarea pe care o alegea stăpânul acelor haite de oameni, delimitându-le. Aparatul funcţiona astfel: puteai să îţi modifici amintirile, să le modifici şi pe cele din mintea altor oameni, ca să faci să dispară, de exemplu, un eveniment ruşinos din viaţa ta, din care nu a mai rămas ca dovadă că a existat decât amintirea ce-l păstra. Invenţia asta aduse, într-un fel, apocalipsa, sfârşitul. Oamenii descoperiseră că puteau folosi aparatul pentru multe alte scopuri, putând să îşi transfere conştiinţa unui aparat sau altui om, să îl posede sau să devină o parte din spaţiul virtual. Internetul a fost cel care a răspândit acele conştiinţe care-l controlau, apoi, după anexarea şi transformarea acestuia, au început primele războaie mari, au apărut Posedaţii, oamenii ce împrăştiau o conştiinţă în societatea în care trăiau şi până la urmă, umanitatea, din cauza multor altor factori, precum războaiele nucleare şi geofizice a fost stârpită şi trunchiată. Cât despre el, ca să supravieţuiască s-a închis, într-un colţ de lume, s-a retras împreună cu familia şi prietenii săi într-o capsulă indestructibilă, controlată din interior, în care şi-au conservat conştiinţa şi corpurile, devenind informaţie. Putea să facă doar două lucruri: ori înzestra primatele inferioare cu conştiinţele ce dominau spaţiul virtual, al informaţiei, izolându-le şi făcându-le să devină inofensive, ocupându-se apoi de supravieţuitori, ori popula un singur corp, aflat pe moarte, cu mai multe conştiinţe de care să scape când acesta murea. Alesese una dintre variante, apoi se trezi.

          Pe  podea era tot ce mai rămase din Cel de Gheaţă. O mască de gheaţă, chipul său, cu trandafirul lângă ea. Luă trandafirul, punându-şi-l în buzunar, apoi îşi puse masca Celui de Gheaţă, devenind una ce toate copiile sale. Era la mai puţin de un pas de Rădăcinile de Foc. Lumea din jurul lui, cea creată de modificatorul său de soartă, se topea odată cu Entitatea. Vru să facă un pas, să pătrundă în filamente, însă acel univers se micşoră brusc, căpătând forma unui gândac uriaş, negru, ce-i sări în spate, muşcându-l de gât şi otrăvindu-l. Sugea puterea din el, zicându-i: „Nu m-ai programat să te las să ieşi din interiorul meu, ci să îţi confer eternitatea. Eu sunt piatra ta filozofală şi nu te voi lăsa să pleci”. Doar norocul îl ajutase să scape, fiindcă alunecă, căzând între Firele de Foc. Creatură ce i se prinse de spate arse împreună cu el, ea dispărând, iar el evadând din capcană. Era liber.

          Îşi recăpătase adevăratul corp, se reîntregise. Modificatorul se sparse când înfrânse Voinţa, Entitatea. Şi cel mai important era faptul că avea şansa să îşi repare greşelile. Chiar dacă avea să moară.