Sâmbătă la FF 2013
Final Frontier s-a încheiat. Pentru cei nerăbdători și pentru mine (ca să nu pierd prea mult din cauza uitării) voi începe devoalările într-un prim episod.
După cum vă așteptați, a fost frig și vreme destul de închisă. Deși eu prognozasem vreme și mai urâtă, probabil sub influența prozelor din ultimul număr al Gazetei SF, sâmbătă a fost o zi surprinzător de însorită. Programul de Final Frontier începuse pentru mine de vineri, la întâlnirea informală cu partea nordică a colectivului redacțional și sub impresia unei seri ploioase și a unui meci Ungaria – România, început destul de neplăcut, am revenit a două zi într-un spațiu pe care-l știam oarecum dezordonat, plin de fum gros de țigări și scaune înghesuite la margine de sală.
Cărțile umpluseră cu preponderență spațiul, mult mai colorate și mai atrăgătoare decât în anii trecuți. Editura Trei m-a atras prin coperțile deosebite, texturate, o impresie regăsită după experiența librăriilor vestice. Nemira cu hardcovere impresionante și colecția Dune luând efectiv ochii. Iar Art-Paladin-ul cu Ray Bradbury jucându-și încă o dată cartea cu Fahrenheit 451. Cam pe aici m-am oprit eu, în afară de Harap Alb și standul de neobositului anticar Lucian.
Ne-am regăsit prieteni vechi de la distanță și ne-am legat prietenii noi. Dar atât cu flecăreala și să trecem la treburi serioase, nu la oile noastre, pentru că nu suntem Gigei, orice-ar zice gurile rele.
M-am rezumat la ce venisem să fac, fără excese, folosind cât mai rațional timpul. Adică îmbinând statul de vorbă cu prietenii, privitul altora și pe lângă toate acestea, încercând să ofer unele noi aspecte de spre meseria pe care o abordăm destul de amatoricește.
Mai precis, sâmbătă am fost extraordinar de plăcut surprins de dialogul care s-a legat între invitați și, începând de la un moment dat, audiența destul de bogată. Ținând seama că subiectul a fost „Cum convingem cititorii?” toată lumea se aștepta ca sala să fie goală, pentru că în definitiv era vorba de cititori captivi, nu-i așa? Trucul, porumbelul scos din pălărie, e faptul că majoritatea cititorilor captivi din sală cochetează cu scrisul, deci în final, o întâlnire cu reprezentanți ai editurilor din Grupul Art (care dirijează colecția Paladin) și mai bine cunoscuta editură Nemira a fost un prilej rar de a afla despre ce se petrece dincolo de firewall-ul companiilor, acolo unde emailul la care stă agățat manuscrisul își pierde capul sau se transformă în Făt-Frumos.
Avem o înregistrare a discuției, pe care cu permisiunea invitaților o s-o publicăm pe youtube, cât de curând. Ceea ce este mai important din discursul celor două zeițe ale editorialului românesc, Evelina Bidea și Ana-Maria Nicolau, poate fi rezumat în următoarele:
Autorii de manuscrise trimit absolut dezordonat producțiile către edituri, într-un ritm nemilos, fără minimă prezentare, uneori lipsind chiar numele și adresa de contact a autorului. E adevărat. De multe ori am primit la revistă același gen de producții nesemnate, adresa de mail fiind în plus greșită. Erare humanum est, manuscriptum delenda… Dacă manuscrisul nu ajunge într-un mod rezonabil de prezentare și la un nivel acceptabil de calitate a redactării, ca să nu mai vorbim despre limbă și alte imperative sine qua non, mă întreb cum ar ajunge la cititor. Adică, domnilor scriitori, învățați măcar primii pași în a-i dansa corect.
A doua remarcă este despre irezonabila lipsă a prezenței publice a autorilor înainte și după publicare. Cum poate fi cunoscut, căutat , cerut un autor, dacă nu dorește o minimă interacțiune cu cititorii. Aceștia doresc o dovadă că autorul există și îl pot evalua. Deja văd că este vorba despre cum convingem cititorii. O etapă superioară, care presupune că deja evaluare autorului a fost realizată și acesta acceptat de către editură.
Problema spinoasă este că pe lângă editurile cu ștaif, care de obicei nu-și permit să publice manuscrise cu valoare sub medie – nimeni nefiind perfect, nici chiar o companie, se înmulțesc precum ciupercile după ploaie editurile print-on-demand care acceptă contra numerar sau nu publicarea producțiilor de orice nivel. Orice nivel însemnând conform distribuției Gaussiene, peste 80% producții sub medie (nu mai stau să verific dacă așa propune Gauss, dar procentul e cam pe acolo). Ceea ce înseamnă că piața e inundată de… Iar cititorii sunt sătui de… , precum românul predecembrist, care auzind o manifestație în care se striga „Ne e foame!” a vrut să fie el mai deștept și ca să scape de miliție a strigat „eu m-am săturat”. Na-ți-o bună că ți-am dres-o. Și așa au scăpat flămânzii, că l-au arestat pe sătul. „De ce te săturași, măh? Ia-n zii să te-auz! Hăi?”
Sâmbătă la FF 2013
Problema este că publicul – cititorii – înfometați de carte, au scăpat peste gard, la taraba cu dulciuri anglofone sau francofone, citind mai mult în original și de ce nu chiar traduceri. Nicidecum autori români. Deci concluzia pe care am expuso este că trebuie refăcut lanțul încrederii între scriitori, editori și cititori. Fiecare trebuie să contribuie, pas cu pas, evident pe baza unor evidente progrese, la repornirea culturii românești. Nu spun decât un adevăr binecunoscut, că un popor este bogat prin cultură, iar cultura aduce și bogăție materială.
Deci, dragi scriitori amatori, învățați meseria scrisului, arta comunicării, răbdarea în relația cu editura și fiți actori în relația cu publicul.
Dragi editori, aveți răbdare cu scriitorii, dați-le una peste ceafă când scriu prost, pentru că altfel nu își dau seama, dacă publicul nu le spune nimic. Dar fiți indulgenți și cu publicul care este timid în ce privește scriitorii noi. Faceți-le un pic de reclamă și sponsorizați cu mai multă încredere revistele dedicate descoperirii scriitorilor noi, pentru ca de acolo își cresc aceștia publicul. Cu cât o revistă e mai bine cunoscută, cu atât scriitorul e mai ușor de promovat.
De ce dau toate astea pe goarnă, mi-ar putea zice unii confrați. Nu mă tem de concurență. Dacă pot ajuta pe cineva să fie mai bun ca mine, o fac cu dragă inimă. E semn că merită. Locul meu este acolo unde voi merita și gata. End of discussion.
Iar cititorii, trebuie să spună clar ce scriitori vor să citească și ce nu. Tăcerile prelungi din secolul trecut (XX) sunt desuete și nu fac dovada înțelepciunii decât la maimuțe. Exprimați-vă! Aveți bloguri, văd că începeți să le folosiți, dar spuneți odată adevărul. Nu doar ceea ce convențiile și relațiile vă obligă să faceți, ci ceea ce simțiți. Pentru că altfel, gunoi lăudați, gunoi veți obține. Nu mă gândesc cu răutate și nici nu vreau să rămâneți la acest aspect negativ. Căutați frumosul. Căutați arta. Căutați adevărul despre valoare. Doar așa veți stimula scriitorii buni să scrie pentru edituri care să-i publice în tiraje suficient de mari încât să aveți de citit tot anul, și nu unul, ci mai multe romane de autor, și nu unul ci mai mulți autori. Offf. Așa să fie.
End of part one.
