“…cineva înzestrat cu puternice virtuţi oculte te poate scoate din prezent,  îţi poate anula condiţia ta actuală şi te poate proiecta oriunde în univers.” Mircea Eliade – “Nopţi la Serampore”

   Liza se uita cu privirile pierdute la fotografia înrămată înfăţişând-o cu ani în urmă în rochie de mireasă, alături de un foarte zâmbitor mire.

 Nu-i conştientizase prezenţa intrând în spaţiul camerei, astfel că tresări, mai să scape poza, când îl auzi întrebând-o:

–       Tu crezi că noi doi am fi…

Era limpede că privise peste umărul ei şi văzuse acea amintire de hârtie.

Liza se întoarse, nimerind ochi în ochii lui care ardeau parcă de o fierbinţeală lăuntrică.

–       Vreau să spun dacă nu m-aş fi însurat atât de repede…

–       …şi divorţat aşa curând… îl zeflemi ea.

–       Da…iar între timp…

–       …eu să nu mă fi măritat? îi termină iarăşi Liza gândul.

–       Da. rosti el sec, ferindu-şi privirea.

–       O, dar am făcut-o! veni răspunsul jovial al Lizei.

–       Ce anume?

–       Ne-am căsătorit. Da, da, nu mă privi aşa. Într-una din variantele alternative ale universului, probabil că în mai multe chiar, asta s-a întâmplat demult. Om fi şi divorţat în vreuna din ele şi cu siguranţă unul dintre noi l-a lăsat văduv pe celălalt în altele. Dar precis undeva încă suntem împreună, îmbătrânind tenace.

–       Şi…suntem fericiţi? întrebă el brusc sedus de ipoteza năucitoare avansată cu atâta naturaleţe.

–       Evident! Altfel…

–       …m-ai fi părăsit de mult.

–       A, deci aici eraţi! se auzi vocea mocnind de reproşuri a doamnei Radu. Elizaveta, îţi neglijezi musafirii!

–       Da, maman, venim.

–       Şi de ce, mă rog, staţi pe întuneric? Sau v-o fi găsit economia la curent taman acum?

 Liza şi Alexandru priviră în jur, de-abia atunci observând noaptea prelinsă prin sticla ferestrelor.

*

  Mai târziu doamna Radu îşi prinse fiica de braţ.

–        Uite ce e, vreau să încetezi cu prosteala asta!

–        Poftim?!

–        Şuşoteli cu Alexandru şi încă pe întuneric n-am să permit!

–        Respiră, maman, doar stăteam de vorbă. spuse Liza plictisită.

–        Să-ţi aduc aminte că eşti măritată?

–        Crezi că am uitat cumva?

–        Din cum te porţi cu… cu… Alexandru – în lipsă de alt cuvânt care să îi întrupeze dispreţul, îi scuipase numele ca pe un scârbos fir de păr ce îi enerva limba – aş spune că da!

–        Să-ţi aduc aminte că prima dată când m-am logodit cu el a fost pentru că aşa ai vrut tu? Atunci era îndeajuns de bun!

–        Vorbeşte mai încet, Liza, simt cum mă ia o migrenă.

  Liza scrâşni din dinţi, strivindu-şi replica între măsele. Aşa făcea doamna Radu întotdeauna, acuza  dureri de cap când auzea ceva care nu-i convenea. Interlocutorul era automat redus la o tăcere jenată, dacă nu din bun-simţ atunci dintr-un sentiment penibil de vinovăţie.

–        Faci cum crezi, dar atât îţi spun: când s-o întoarce Adrian…

–        Ah, maman, tu chiar nu te resemnezi cu ideea, nu-i aşa? Adrian nu se mai întoarce,   s-a dus cu tot cu avionul lui nenorocit şi cu asta basta!

 Doamna Radu făcu ochii mari, oripilaţi, apoi îşi atinse crucea de aur de pe piept ca şi cum ar fi putut-o feri de forţa imprecaţiilor fiicei ei. Ceea ce îi aminti:

–        Şi brăţara de la el unde-i? Aveaţi brăţări gemene…

–        Nu sunt geamănă cu cineva care nu există. rosti Liza, însă atât de încet încât doamna Radu nu o auzi sau nu vru să o audă.

–        …asemenea lucrare excepţională de orfevrărie şi tu porţi…tristeţea asta de fir de argint! De parcă n-ai avea bijuterii mai valoroase, o să ne creadă lumea că am sărăcit, doamne fereşte!

–        E de la Alexandru.

   Cu un zâmbet visător, îşi atinse brăţara ce-i sclipea tainic la încheietură.

–        Bagă-ţi minţile în cap, Elizaveto! Eşti femeie măritată, nu se face să te afişezi cu ciurucuri de la alţi bărbaţi! Când s-o întoarce Adrian…

  De acea dată Liza nu mai protestă. Se mulţumi să clatine din cap, lăsând-o pe mama ei să se iluzioneze că vreodată în acea viaţă avea să-şi recapete ginerele.

–        Mortul de la groapă şi pilotul de sub gheţuri…murmură ea în timp ce se pierdea printre musafiri.

*

  Când, şase luni mai târziu, Adrian tot nu se întorsese şi niciun turn de control de mai departe de Cape Town nu putea da vreo informaţie în legătură cu avionul său, fu declarat dispărut în mod oficial.

 Doamna Radu se dădea de ceasul morţii păzind gura lumii în timp ce Liza, calmă şi radioasă, îşi vedea mai departe de pregătirea cursurilor de la universitate.

  După încă un an, fără să fi apărut cel mai mic indiciu care să arunce o rază cât de firavă de lumină lămuritoare asupra dispariţiei sale, Adrian intră cu acte în regulă în rândul decedaţilor. Lizei nu-i stătea bine în negru, aşa că purtă doliu o singură dată, la slujba de la capelă în memoria aviatorului “răpit de nori”.

  La trei ani de la discuţia din salonul doamnei Radu în acel ajun de Crăciun, Liza îşi împacheta lucrurile pentru a se muta definitiv cu noul ei soţ, cel care îi fusese de trei ori logodnic. Alexandru era la a patra căsnicie; ea, la a doua. Făcând în glumă o medie, reieşea că avuseseră fiecare trei încercări pentru a se convinge că pe termen lung nu se potriveau cu nimeni altcineva. Scenariul posibil din alt univers devenise realitate şi în cel pe care îl conştientizau.

  Cumpăraseră casa pe care o visaseră, între magia lichidă a unui lac şi umbrele şoptitoare ale unei păduri. Serile şi le petreceau în linişte, la lumina flăcărilor din şemineu, buclele de ambră ale Lizei scânteind revărsate pe unul dintre umerii lui Alexandru.

–        Şi totuşi nu te întrebi niciodată ce s-a întâmplat?

–        Cu Adrian? Nu, pentru că ştiu.

–        Încă mai susţii că tu l-ai omorât?

–        Hai să spunem că l-am făcut să nu mai existe aici.

–        Şi nu-ţi pare rău?

–        Ţie îţi pare?

Alexandru râse şi o sărută pe frunte.

–       Nu, nu în varianta asta a multiversului.

*

  Doamna Radu, care, după umila ei părere era o progresistă în gândire, deschisă către tot soiul de lucruri pe care “plebea” nu le înţelegea, hotărâse să găzduiască o şedinţă de spiritism. Era şi o bună ocazie de a se lăuda că faimoasa clarvăzătoare madam Blawatsky îi trecuse pragul.

  Camera era cufundată în semi-obscuritate. Draperiile grele de catifea vişinie fuseseră trase, păzind cu dârzenie încăperea de atacul luminii de afară. Lumânări ardeau pe policioare şi pe măsuţele joase de tek, făcând argintul icoanelor să sclipească mustrător. Totul era grav, sobru, misterios, apăsător ca un păcat.

  În jurul mesei, participanţii la şedinţă stăteau în silenţioasă expectativă, ţinându-se de mâini, fiecare compunându-şi o morgă de adâncă concentrare. Madam Blawatsky închisese ochii de câteva minute. Buzele subţiri şi palide şopteau cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea. Dintr-o dată păru să se facă şi mai întuneric, iar doamna Radu se foi neliniştită pe scaun. Se simţea privită de undeva din spate, ochi sfredelindu-i ceafa, deşi în afară de cei cu care forma un cerc prin degetele înlănţuite nu se mai afla nimeni în odaie.

  Privi către madam Blawatsky ce amuţise şi părea să fi adormit şi aproape sări din scaun când aceasta deschise brusc ochii anunţând pe o voce gravă, tenebroasă:

–        E aici!

–        Jorj? murmură gazda numele răposatului său soţ, sperând totuşi în manifestarea unui mort mai interesant decât acesta.

–        Spirite, dă-ne un semn!

  Un tremur violent cuprinse mâinile încleştate şi groaza îmbibată în panică se oglindi în privirile lor holbate. În încăpere se făcea din ce în ce mai frig.

–        Spirite, spune-ne cine eşti! vorbele se întrupară în abur.

 Încercară mai multe nume şi identităţi la care entitatea manifestată refuză să răspundă. Tot doamna Radu pronunţă cu sfială, dorindu-şi să greşească, prenumele mortului cel mai recent:

–        Adrian?

  Nici nu-i formară bine buzele cuvântul că poza înrămată cu el şi Liza în ziua nunţii căzu de pe poliţa şemineului, iar sticla se făcu ţăndări. În cădere luă cu ea şi una dintre micile lumânări a cărei flacără furioasă se grăbi să se înfrupte din hârtie. Câteva cucoane ţipară. Speriată, gazda se precipită să se ridice, însă vocea autoritară a lui madam Blawatsky o ţintui în scaun:

–        Nu părăseşte nimeni cercul!

 Cu inima îndoită, doamna Radu văzu cum imaginea pilotului e încetul cu încetul topită.

–        Adrian! rosti sentenţios mediumul. Ai ceva să ne spui?

 O tăcere grea, de înmormântare, se lăsă peste sufrageria tăiată în cioburi de lumini pâlpâitoare şi beznă densă. Niciunul dintre cei de la masă nu îndrăznea să se mişte, iar faţa lui madam Blawatsky părea şi mai trasă, şi mai ceroasă decât de obicei. Concentrarea pentru a menţine deschise porţile de dincolo şi legătura cu spiritul o secătuiau de puteri.

  Un foşnet metalic, ca hârşâitul unui şarpe gigantic, îi făcu pe toţi să tresară şi să privească jenaţi în jur. Neglijată, poza foştilor nuntaşi continua să ardă molcom. Apoi discul de vinil al pick-up-ului prinse a se învârti, braţul se deplasă şi acul se aşeză pe suprafaţa neagră. Primele acorduri din “Cosi fan tutte” fură sfâşiate de o voce de bărbat ce rostea panicat:

–        Turnul de control, mă auziţi? Turnul de control, recepţie! Aici aparatul de zbor… recepţie, turnul de control, mă auziţi? Întâmpin dificultăţi la… – fâşâitul infernal al aparatului înghiţi cuvintele – ceasurile s-au dat peste cap, nu…

  Emisia fantomatică se întrerupse din nou, apoi îşi găsi drumul printre pârâituri şi sunete ce zgâriau auzul.

–        Aici aparatul… dacă e cineva… mă aude… am ieşit de pe hartă…recepţie!

 Apelul de ajutor amuţi şi acul citi ultimele note ale operei lui Mozart înainte de a se opri cu un clic surd şi braţul se retrase lăsând o dâră neplăcută de groază să mânjească tăcerea.

–       Cum adică “a ieşit de pe hartă”?! întrebă cineva de la masă.

–       Spirite, unde te afli acum? răsună vocea medium-ului.

   În tăcerea de după stingerea cuvintelor, nimeni nu îndrăzni să respire. Camera se strângea şi se răsucea, jucându-se cu dimensiunile, schimbând presiunea, dând celor prezenţi dureri de cap ascuţite ca o sfârtecare de pumnal. Apoi, fără veste, sub ochii îngroziţi ai participanţilor, madam Blawatsky îşi răsuci capul la dreapta şi la stânga atât de repede încât o imagine se suprapunea cu cea de dinainte, dând impresia unei agitaţii bicefale. Era ca şi cum un alt corp se contopise cu al ei, luptând pentru supremaţia cărnii. Se potoli brusc şi toată lumea văzu că faţa i se lungise, maxilarele se lăţiseră şi ceva ca o barbă deasă plină de chiciură îi năpădise obrajii. Substanţa gelatinoasă a ochilor fusese suptă în orbite şi un hău negru se uita înspre ei.

–       Aici eu nu exist încă…

  Gura doamnei Blawatsky năştea cuvinte spuse de un bărbat, sunetele rostogolindu-se cu dificultate, părând să vină de la multe mile distanţă. Doamna Radu recunoscu glasul lui Adrian, iar ceilalţi vocea disperată de pe disc.

–       Domnia frigului…gheaţă pretutindeni… e foarte de demult iar eu nu exist, nimic nu există…tăcere veşnică mormânt…

  Acea ultimă sforţare mediumnică o epuiză pe madam Blawatsky. Recăpătându-şi trăsăturile, capul îi căzu în piept, atârnând într-un fel dizgraţios, neplăcut vederii. Aerul din jur scrâşni, se sparse, radie în mii de cioburi în minţile participanţilor. Auziră cu toţii, din nou, pulsul sacadat al pendulei, iar lumina păru să se înmulţească. Cercul de mâini se rupse cu o grabă jenată, degete reci şi palme transpirate furişându-se departe de masă.

 În timp ce cucoanele se agitau pentru a o readuce în simţiri pe madam Blawatsky, unul dintre bărbaţi se ridicase pentru a trage draperiile şi a deschide ferestrele, să iasă aerul otrăvit. Un clinchet îi atrase atenţia. Aplecându-se, culese de pe podea o brăţară de aur roşu.

–       Cui aparţine aceasta?

  Doamna Radu privi într-acolo şi păli, simţind că îmbătrâneşte câţiva ani în câteva clipe. Ştiu înainte de a le auzi citite, cuvintele gravate înăuntrul brăţării primite de Adrian în ziua nunţii: “Elizaveta pentru eternitate”.

  Pe podea, sub lumânarea de-acum stinsă, fotografia de nuntă se înjumătăţise şi din foamea focului supravieţuise doar mireasa.

Alexandra Niculae – sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii – în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri in Gazeta SF, Revista de Suspans si Suspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.