Uscăţivul

Spre un anumit punct al vieţii, pentru fiecare dintre noi, lumea devine normală şi nu o mai punem sub semnul întrebării, ca în anii tinereţii, ci acceptăm şi lăsăm lucrurile, oricare ar fi ele, pe seama destinului sau a naturii… singurele ce ne mai pun însă cu adevărat pe gânduri fiind, totuşi, coincidenţele. Tindem să le acordăm importanţă, când, de fapt, nu sunt nimic altceva decât înşiruiri inconştiente de evenimente, sau, cum îmi place mie să le numesc, întâmplări…

În cele ce urmează am de gând să împărtăşesc cu voi ceva ce mi-a spulberat anumite convingeri, şi anume că, unele întâmplări se petrec fără niciun motiv real. Vă invit să parcurgeţi alături de mine nişte amintiri cărora mă voi strădui pe cât posibil să le redau iar viaţă în aşa fel încât totul să vă pară şi vouă la fel de… de… în sfârşit, să-i dăm drumul. Vă veţi convinge voi pe parcurs…

Iarna îşi intra in drepturi, cu adevărat, exact în acea zi de ianuarie. Dimineaţa mă îndreptam, ca de obicei, spre centrul oraşului. Acelaşi drum, zi de zi, de ani de zile.

Plecasem mai devreme de acasă de teamă că, poate, zăpada îmi va îngreuna drumul. Dar mă înşelasem, ba chiar ajunsesem mai devreme, la ora 7:20, la Piaţa Rosetti.

Aşteptând ca maşinile să se oprească, alături de alţi trecători la fel de nerăbdători ca şi mine, am privit cu atenţie cerul încă întunecat. Copacii îngheţaseră într-o plecăciune sub greutatea zăpezii ce nu urma să se topească prea curând. Felul lor chircit şi zgribulit de a sta m-a înfrigurat şi mai mult. Am respirat în fularul meu mai rapid decât ar fi trebuit, încercând să îmi încălzesc gura ce părea că pierduse lupta împotriva frigului. Sărutul îngheţat al iernii pe buzele mele întredeschise – în timp ce contemplam natura care pe bună dreptate putea fi socotită moartă – fusese mult prea mult pentru mine, aşa că am hotărât să nu îmi mai scot capul din fular.

Am traversat automat strada când am văzut că şi ceilalţi trecători o fac, nepăsându-mi dacă semaforul era într-adevăr verde sau nu. Eram prea încântată de zgomotul pe care îl scoteau cizmele mele pe zăpadă. Îmi trosnea sub picioare cu un zgomot inconfundabil, dar primit cu atâta plăcere de urechile mele. Îmi fusese dor de iarnă, realizam eu, chiar dacă picioarele deja îmi îngheţaseră în încălţămintea subţire.

Traversasem strada, şi tocmai ce treceam pe lângă Poştă, când mi-am ridicat capul la fix încât să evit un bărbat care trecea pe lângă mine, probabil prins şi el în nişte banale gânduri efemere.

Deşi îl privisem poate pentru o fracţiune de secundă, ceva la el mi-a atras atenţia. Probabil faptul că deşi era un bărbat la vreo 55-60 de ani, era uscăţiv, dar nu în felul acela ce îţi inspiră milă, fiindcă deşi slab, mergea foarte drept, sigur pe fiecare pas pe care îl făcea, cu toate că sub zăpadă se afla un strat de polei. În plus de asta, felul cum era îmbrăcat mi se părea dacă nu ciudat, cel puţin caraghios, fiindcă avea o haină neagră destul de subţire pentru frigul de afară. Iar chipul, ei bine, chipul îmi părea cu adevărat bizar. Trăsăturile bărbatului nu aveau nimic în comun una cu cealaltă: avea nişte ochi mici, însă căscaţi a mirare, pe care eu în urma unui gând tâmpit, mi-i imaginasem incapabili să clipească, iar nasul era perfect drept şi îngust, dar pe faţa alungită şi suptă a lui, părea prea lung şi chiar uşor strâmb, iar gura, dacă ai fi văzut-o doar pe ea, ignorând restul trăsăturilor, ar fi părut subţire, în trăsăturile feţei devenind însă aproape inexistentă. Probabil de vină era şi mustaţa scurtă ce desena un contur gros deasupra gurii, aproape unind-o cu nasul. Ce mi s-a părut iar neobişnuit la mustaţă era că aceasta se închidea la culoare spre mijloc, ca şi cum centrul ei ar fi fost desenat cu cărbune. Urcând puţin privirea, fiindcă bărbatul stătea drept şi mai era şi înalt, am remarcat o bască neagră pusă neglijent pe cap şi care cu siguranţă nu îi ţinea de cald decât pe vârful scăfârliei, care, îmi spunea instinctul, era cheală fiindcă şi perciunii ce ieşeau din bască erau cam rari şi atât de albi, încât ai fi spus că sunt doar nişte fulgi timizi de zăpadă ce reuşiseră se ajungă să se lipească pe tâmplele lui. În ciuda îmbrăcăminţii lui subţiri, am văzut că avea la gât aranjat într-un mod elegant un fular negru-negru. Atunci mi-am dat seama ce mi se păruse ciudat la om: faptul că deşi ningea tare afară, hainele lui negre nu erau deloc atinse de fulgi, ca şi cum apăruse de nicăieri.

Straniu, dar am trecut peste imaginea bărbatului, revenind la gândurile mele.

Ziua, ca mai toate cele de dinaintea ei, a trecut insesizabil, fără să creeze vreo amintire demnă de păstrat în mintea şi aşa ocupată de mizeriile vieţii.

A doua zi, la fel de friguroasă ca şi precedenta, nu părea să difere cu nimic faţă de celelalte scurse până atunci.

Am ieşit din casă la aceeaşi oră ca şi ieri, doar că de data asta, troleibuzul cu care veneam spre Piaţa Rosetti a avut o mică întârziere. La 7:30 ieşeam din troleibuz, luptându-mă cu vântul.

Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele cojocului, cu nasul băgat în fularul de lână, m-am luptat vitejeşte cu zăpada. Mergând ca şi teleghidată, mi-am ridicat privirea involuntar, exact când treceam pe lângă Poştă şi am văzut acelaşi bărbat, îmbrăcat la fel, având aceeaşi privire fixă spre un punct anume din raza sa vizuală. Exact în acelaşi loc, la aceeaşi cotitură! Ai zice, în mod normal, „Vai, ce coincidenţă ciudată!“ Cu toate astea, am decis să ignor ceea ce alţi oameni ar fi privit, poate, precum un semn din partea sorţii. Prostii, mă consideram o persoană mult prea raţională ca să cred în astfel de interpretări. Întotdeauna există o explicaţie logică pentru aceste întâmplări care nu au absolut niciun conţinut real sau premeditat.

Aşa că am râs în sinea mea, mergând mai departe, afundându-mă şi mai mult în gândurile mele de toate zilele, din care nu rămâne, de obicei, chiar nimic, întrucât le reiau mereu şi mereu, acestea ţinându-mi companie ori de câte ori am nevoie.

Am privit însă cu mai multă atenţie drumul pe care îl făceam zilnic, minunându-mă cu fiecare pas făcut de cât de frumos se aşeza zăpada peste întreg peisajul din faţa mea. Copacii păreau şi mai cocoşaţi decât ieri, mai servili faţă de iarnă, ca şi cum îi acordau un respect mult prea greu de suportat. Zăpada era călăul iernii, iar vântul aspru, sfătuitorul ei, astfel încât nicio fiinţă ce se mişcă nu ar fi putut scăpa, fie de frig, fie de nea. Peisajul îmi părea minunat, deşi, în suflet, purtam o teamă nejustificată în faţa albului nesfârşit ce tot cădea din văzduh, cernut parcă de o plasă atât de fină, încât nu ai fi zis că se poate depune atât de gros pe pământul îngheţat.

Am rămas uimită de propriile constatări. Chiar înainte să intru în clădirea blestemată ce mă aştepta aproape ca în fiecare zi să îi păşesc pragul, am privit încă o dată decorul mut şi îngheţat. Mi-am scos nasul şi gura din fularul gros, şi am aşteptat sărutul rece al iernii. Am inspirat şi expirat de câteva ori profund, până am fost pe pragul de a tuşi aerul rece care voia încăpăţânat să îmi îngheţe plămânii. Am râs puţin, şi am intrat la căldură scuturându-mă de neaua de pe haine.

Nimic important nu s-a lipit de sertarul amintirilor nici azi, iar drumul spre casă, când noaptea deja se lăsase peste oraş precum o pătură de negură mult prea groasă pentru a fi străpunsă de zăpadă, l-am petrecut dârdâind de frig.

– Măcar nu mai ninge, mi-am şoptit mie însămi ca o consolare, zâmbind din nou la ridicolul situaţiei.

Am adormit buştean după o zi lungă de muncă, iar când alarma ceasului sună zgomotos, parcă nici după cinci minute de când închisesem ochii, m-am ridicat buimacă din pat, înjurând încet în gând, că încă o zi a venit, că încă o zi se va scurge monoton din viaţa mea, nefăcând, de fapt, nimic care să conteze cu adevărat…

Pe jumătate adormită, pe jumătate trează, drumul cu troleibuzul mi-a părut neverosimil de scurt, deşi, când m-am uitat la ceas, chiar înainte să cobor, acele arătau 8 fără cinci, ceea ce însemna că întârziasem.

– La dracu’, am spus eu printre dinţi de câteva ori, aşteptând culoarea verde a semaforului.

Ah, şi cât de frig putea să fie. Abia atunci realizasem că nu îmi luasem fularul, că îl uitasem probabil pe scaunul din hol, acolo unde îmi ţin şi eşarfele.

– Inutil, mă gândeam eu, dacă tot le uit.

Şi ce enervant era să încerc să îmi îndes gâtul în cojocul ce nu avea un guler. Agasant şi degeaba. Aşa că am renunţat la idee şi am încercat să merg demnă deşi vântul nu rata nicio ocazie să mă biciuiască cu frigul peste faţă, parcă vrând să mă domine. M-am zguduit îngheţată, dar mi-am ridicat capul cu şi mai multă demnitate ca ultima oară, când, ce văd?

Tocmai trecând pe lângă Poştă, îmi iese în cale acelaşi bărbat uscăţiv. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. IARĂŞI?

Mi-am scuturat capul, de parcă aş fi vrut să alung din minte imaginea bărbatului care tocmai trecuse, pentru a treia oară, în trei zile, prin acelaşi loc.

Am alergat spre destinaţia mea, dând frigului satisfacţia că mă învinsese ruşinos de data asta. Iar seara, când am ieşit, aceeaşi poveste. Până spre staţie am alergat, nepăsându-mi de poleiul de sub zăpadă, la fel am făcut şi în drumul spre casă.

Nici nu am intrat bine pe uşă, că telefonul sună de aproape mă sperie. Am încercat să răspund cât mai calmă, deşi inima îmi bătea cumva neobişnuit de tare. La celălalt capăt al firului era o voce necunoscută, care se prezentă drept una dintre vecinele tatălui meu, nevoită să îmi dea o veste pe care o considera cumplită: tatăl meu murise.

Nici nu am ştiut cum să primesc vestea. Nu mai avusesem absolut nicio tangenţă cu el de când divorţase mama, adică de când eu aveam 3 ani. Aşadar, omul ăsta, ce se numea „tată“, nu exista, de fapt, pentru mine. Am murmurat, neconvingătoare, un „Dumnezeu să-l ierte“, şi interlocutoarea mea probabil că mi-a simţit reticenţa şi că ştia povestea prea bine, pentru că a început să încerce să mă convingă că nu este bine să judec, că trebuie să mă gândesc că omul poate s-a căit… S-a chinuit la spital câteva săptămâni cu diabet şi alte boli groaznice, după care a intrat în comă, iar azi de dimineaţă, la ora 8 fix, a murit…

Nu exagerez când spun că abia în acel moment am simţit cum sângele îmi îngheaţă în vine, mintea mea făcând, involuntar, o legătură neplăcută. La ora 8 fix! Făcusem 5 minute din staţie până la Poştă, deci îl văzusem pe acel bărbat straniu chiar când tata murise. ..

Femeia de la telefon, simţind ceva schimbat în atitudinea mea, întrebă cu glasul tremurând dacă mă simt capabilă să fac faţă situaţiei, dar răspunsul meu a fost dat cu o voce atât de joasă încât nu cred că l-a auzit. Apoi am întrebat când e înmormântarea.

– Se ţine peste două zile la biserica de la Răzoare, mi s-a răspuns. Ştii, draga mea, că nu mai avea pe nimeni lângă el, nicio rudă?

– Cu excepţia mea, am mormăit eu.

– Da, da, trebuie să ne ocupăm noi de el, aşa ar fi normal, am să te ajut. Deja am vorbit cu un preot şi o să am grijă, am vorbit şi cu celelalte vecine, şi cu doamna Maria. Să mori aşa, singur şi chinuit, trebuie să fie groaznic, mai spuse ea după care, după voce, mi-am dat seama că a început să plângă.

„Ei gata, îmi venea să îi spun, ce plângi pentru el. A murit cum a trăit, singur.“ Dar femeia era bine intenţionată şi nu avea nicio vină pentru faptele lui, aşa că am hotărât să cedez şi să mă implic în conducerea lui pe ultimul drum, deşi nu simţeam compasiune pentru omul acela. Am spus mai mult cu jumătate de gură:

– Desigur, îmi e milă, îmi pare rău pentru el. Mulţumesc pentru ajutor… Până la urmă aveţi dreptate, mi-a fost tată, nefericitul, nu trebuie să îl judec eu, Dumnezeu ştie mai bine.

Nu ştiu cum, dar chiar începusem să cred în Dumnezeu după toate întâlnirile cu uscăţivul acela, care îmi păreau, nu ştiu de ce, că îmi prevestiseră moartea tatei. În mod normal, nu credeam ca El să existe, dar pur şi simplu altfel nu îmi puteam explica cum de mi se arătase în mod repetat şi obsesiv acel om, dacă era într-adevăr un om…

Nu am putut să îmi alung din minte imaginea bărbatului uscăţiv, nici chiar atunci când îmi priveam răposatul tată în coşciug, nici măcar când fusese lăsat în groapă sau când pământul acoperea cu fiecare lopată aruncată, locul unde tata va rămâne pe veci. Nu am vărsat nicio lacrimă, acel om nu merita nimic din partea mea. La sfârşitul ceremoniei, până şi preotul mi-a aruncat o privire mustrătoare când mi-a văzut chipul mai degrabă sfidător, decât umil în faţa mormântului proaspăt. Nici măcar nu am plecat ochii atunci când i-am citit în privire confuzia, l-am lăsat să se încrunte inutil la mine, în timp ce îmi păstram pe chip o mască implacabilă, deşi în suflet simţeam o apăsare.

Din ziua aceea, am început să privesc altfel lucrurile, acordând „coincidenţelor“ o deosebită importanţă fiindcă mi se dovedise puterea lor…

*

Treizeci de ierni au trecut rapid peste mine, până în ziua când am simţit o nevoie bizară ca, într-o anumită zi din ianuarie, ce părea cu nimic diferită de alte zile de iarnă, să mă plimb pe aleile din centrul oraşului.

Ceasul arăta ora 12 şi 10 minute când ieşeam din autobuzul cu numărul 336, la staţia Piaţa Rosetti. Trecuseră nişte ani buni de când nu mai mersesem pe acolo, dar rondul părea neschimbat, iar zăpada era la fel ca în amintirile mele. Multă, rece şi mă îndemna la meditaţie.

M-am oprit lângă un zid, sprijinindu-mă de el pentru că obosisem de la atâta mers. Am simţit pe cineva oprindu-se lângă mine, dar nu am ridicat privirea, de parcă peisajul reînceperii ninsorii era mult prea preţios pentru ca eu să nu îi acord atenţie.

– Frumoasă zi pentru o plimbare, nu-i aşa? mi se adresă o voce caldă de bărbat, cam de aceeaşi vârstă cu mine.

– Da, aşa mi s-a părut şi mie, i-am răspuns eu acestuia, fără să îl privesc încă.

Dar nu dură mult, fiindcă asemenea unei adolescente curioase, m-am întors repede să-i văd chipul.

Nu era schimbat, deşi trecuseră treizeci de ani. Era el, el! Uscăţivul!…

– Tu, am reuşit să spun eu speriată. Tu! Cine eşti?

Îmi zâmbi blând, deloc crispat, având o privire calmă, blajină.

– Eu zic să facem mai întâi o plimbare…

Am pornit braţ la braţ cu bărbatul, uitând de frig, nemaisimţind zgomotul de zăpadă călcată sub picioare. L-am privit zâmbind, m-a privind galant, zâmbindu-mi înapoi.

Deşi ningea, hainele noastre nu erau atinse de zăpadă, ca şi cum niciunul dintre noi nu mai avea de ce să se supună vreunui lucru ce nu mai aparţinea de lumea noastră…

Raluca Băceanu s-a născută pe data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Elevă la Colegiul Naţional Spiru Haret. Debut în 2009, editura EuroStandard, cu Călătorie prin mintea unei adolescente, reeditată în 2010 la editura Litera International. Obţine premiul I la Simpozionul Internaţional Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane în 2010. Publică în antologia Bal la palat, editura Granada, 2010 şi în antologia Balaurul şi mioriţa, editura Eagle Publishing, 2011. Editor online şi redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press. Colaborator al Fundaţiei Academia Civică.