Doli Star a apărut pe platou cu o oră întârziere şi a mai întârziat o oră la machiaj, ca să i se mascheze cearcănele, să i se ascundă herpesul răsărit pe buza inferioară şi, finalmente, să fie transformată într-o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă.

“Scuze,” şi-a făcut ea intrarea. “Am pus aseară gheara pe-un minor foarte atletic. Mi-a luat cam mult să-l prind din urmă. Minorii atletici sunt insaţiabili, dragă.”

Bab a zâmbit. A zâmbit şi s-a gândit Dragă.

După o oră şi-ncă o oră, Doli a cerut cafea neagră, pentru că

“Sunt destul de dulce.”

Lui Bab i-a fluierat iar prin minte. Dragă.

Doli a solicitat la cafea biscuiţi săraţi şi Bab a bănuit că Sunt destul de dulce.  În schimb, Doli a replicat

“Că nu îngraşă, dragă.”

Apoi Doli a făcut ceva care să explice contractul de zece mii pe secundă: a arătat ca o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă şi a jucat scena trei ca o Doli Star, dragă. A început să ningă într-o zi cu soare, Doli a ţipat

“Vai, dragă!”

iar Bab a urlat

“Tăiaţi!”

Tăiaţi! a strigat Bab şi-n momentul în care avocatul celei care-i jucase rolul de soţie pentru aproximativ un an, muză în prima jumătate, depresie de iarnă în cea de-a doua, şi-a deschis diplomatul pe birou şi-apoi a deschis gura. Avocatul l-a privit pe deasupra ochelarilor şi a diagnosticat scurt că viaţa nu-i toată o artă. Sau alta.

“Nu degeaba i-am dat rolul ăla de vampă, ca să spun aşa,” a decis Bab la sfârşitul demonstraţiei de praf în ochi.

Roni, care-i reprezentase lui interesele până în momentul în care Lidia, muza şi blocajul, îl invitase într-o după-amiază la o apă plată înecată în vin roşu franţuzesc, şi-a dat ochelarii de pe nas cu un gest expert, sugerându-i, în memoria vechii lor amiciţii şi a contului îngrăşat pe spinarea unui bun client, că nu-l prea vede bine.

“Bab,” a spus avocatul. “Bab, Bab, Bab. Prietene. Ia-o mai uşor. Las-o mai moale. Îţi distrugi viaţa.”

“Nicio chestie,” a replicat Bab. “Omu n-are decât una. Maximum, două. Aşa şi cu prieteniile.”

S-a scuzat o secundă, le-a înmulţit între pereţi de faianţă, a dat afară cinci cafele, s-a spălat pe faţă cu apă rece. S-a aplecat asupra tabloului lui Mendeleev cu Washington la nara dreaptă şi a strănutat. S-a ales praful de chimie. L-a pocit pe preşedinte în pumn, cu tot cu vultur, cu tot cu piramidă şi autograful trezorierului şef şi l-a aruncat în oglinda de deasupra chiuvetei. Preşedintele a zburat înapoi din sticla reflectantă şi Bab l-a prins reflex. L-a desfăcut, l-a netezit. De pe bancnota mototolită acum se-ncrunta la el Franklin. L-a ascuns repede în buzunar.

“Toate mi se-ntorc însutit,” s-a destăinuit celui din oglindă. A scos limba. Şi-a aranjat părul. Cravata. A mimat compătimire. A luat mina unui om de afaceri încrezător în şansele de reuşită. A pozat în seriosul regizor nominalizat de două ori la Chipsul de Aur.

“Puteai să te fi făcut şi actor,” i s-a adresat Copia.

“Puteam,” a recunoscut Bab Bentlei.

“Dacă n-ai fi auzit voci.”

“Mereu există un dacă.”

“Dacă n-ai fi crezut că ai ceva de spus.”

“Hm.”

“Dacă n-ai fi auzit voci,” i-a spus Oglinda.

“Am mai auzit replica asta.” Şi.

“Am început s-aud voci,” i-a zis Bab mai pe seară lui Gino.

“Tare,” a afirmat Gino. “Asta se numeşte inspiraţie.”

“Doctorul meu ar găsi că se numeşte altfel,” a mormăit Bab. “Obişnuiam să adorm cu televizorul aprins. Îi dădeam sonorul încet. Mă ajuta să adorm. Acum nu mai pot. Să dau sonorul încet. Nu mai pot să dau pe mute. Nu mai pot să sting televizorul.”

“Tare,” a repetat Gino aprecierea. “Şi cum o să se numească?”

“Ce?”

“Filmu.”

“Filmu?!”

Gino s-a-ntors spre el. Părea că-l priveşte.

“Filmu…” a ridicat Gino din umeri, într-o traducere aproximativă Despre ce naiba vorbim noi aici ?

“Filmu vieţii mele. Ca să spun aşa.”

“Tare,” a fost de acord Gino.  Şi.

În acea noapte, Doli a venit c-o sticlă de şampanie de Formula 1, pe care abia o putea ţine.

“Nu ştiu dac-ai observat, dar întotdeauna am avut o simpatie pentru tine,” a ţinut să-l înştiinţeze, odată ajunsă pe canapea, cu un pahar într-o mână şi un Slims în cealaltă. “Dar cred c-ai văzut tu ceva. Nu poţi să n-ai un suprasimţ al observaţiei. La ce superfilme faci. Nu se poate să nu ai ochi, dragă.”

Herpesul era încă ascuns sub vopsele de mii suta de grame, un lucru bun. Un alt atu îl constituia faptul că firma de cosmetice cu care colabora de vreun an o obliga prin contract să nu treacă pragul unor kilograme. Un alt plus era acela că… era o femeie în cameră, ca să spun aşa.

“Nu pune mâna pe artişti,” a râs Doli, după câteva pahare.

Dragă.

A lăsat-o să doarmă în dormitor şi a făcut greşeala de a da drumul la televizor.

Pe un canal, cineva vindea cuţite care tăiau chiar şi alte cuţite.

Pe altul, Bob Dylan cânta Everything is Broken.

Pe altul, Tom îl fugărea pe Jerry, cu o tigaie aruncată ameninţător deasupra capului.

Pe altul, trupele ruseşti invadau Ucraina.

Pe altul, Zeeler tuna Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid!

Bab s-a lungit pe canapea, între perne, cutii goale de bere şi aburi de alcool.

“Am început s-aud voci,” s-a auzit cu claritate, din sistemul surround.

A tresărit. S-a ridicat în capul oaselor. S-a privit pe sine, strănutând în grămăjoara albă: o dată într-o realitate consumată, o dată în oglindă – şi-a treia, pe ecran.

“Puteai să te fi făcut…”

“…actor,” s-a completat, cu vocea sugrumată.

“Vreau să-ţi zic că te iert,” s-a inserat o voce feminină. Doli îi zâmbea din pragul uşii, strângând în talie cordonul halatului lui de baie. “C-ai jucat mizerabil,” a zâmbit în continuare femeia. Irezistibil. Şi dominant.

La televizor, trupele ruseşti se retrăgeau din Ucraina.

“Chiar…?” a făcut Bab, şi n-a mai continuat.

“Chiar. Dar în seara asta ţi-ai mai spălat din păcate. Ca să spun aşa.”

Soneria telefonului a exorcizat cadrul. Bab a întins o mână îngheţată după receptor.

“Pe-unde umbli?” s-a precipitat Gino, la celălalt capăt al semnalului.

Bab a mormorosit ceva de neînţeles.

“Te-am trezit? Scuze. Da-i prea tare ca să nu-ţi spun. Băiatu lucrează pentru tine. Băiatu ţi-a obţinut rolul pe care ţi-l doreai. Se face remake-ul după Bumerang. Vor să dai probă pentru rolul lui Zeeler. Da-i mai mult… de probă. E ca şi rezolvat.” Şi.

“Omule, căcatul ăla de avocat e un… un… un căcat! Te-a lăsat în curu gol,” i-a adus la cunoştinţă, o mare noutate. “Şi voiai rolu ăsta de cân te ştiu. Este? Este?”

“Nu voiam niciun rol!” a contrazis cu putere Bab.

“E foarte tare, rolu,” i-a dat înainte Gino. “E-o poveste cam pentru copii de şcoala primară, cu îngerul ăsta întunecat care-ţi ghiceşte cele mai ascunse dorinţe, ce să zic, şi-ţi aranjează el viaţa, hm, cum ai vrea tu să fie, dar e un rol de forţă. Ai văzut ce-a putut să facă Zeeler din el.”

“A făcut pe dracu!”

“Trebuie să munceşti!” l-a contrat scurt Gino. “Te paşte falimentul. Şi uitarea.” Scurt. Scurt.

“Trebuie să regizez, da.”

“Bab” a spus Gino, adresându-se nu unui amic, ci unui tip foarte, foarte problematic. “Lasă-le naibii de prostii. Te duc de râpă.”

“E Gino?” s-a interesat Doli, cu o satisfacţie pe care cu greu şi-o putea masca în glas. “Ţi-a zis? Ţi-a zis că vor să-l regizez? Hai că mai ai o recomandare. Ca să spun aşa.”

Mai târziu, după alte câteva sticle golite, Bab s-a văzut iarăşi la televizor. Îl plimba pe Vivaldi. Vivaldi, şoricarul pe care-l avusese în copilărie şi care încercase să muşte dintr-o roată în timp ce maşina rula prin faţa casei. “Un căţel tâmpit de tot, mămico. Nici nu-mi pare rău de el” spusese, cu lacrimi în ochi, în faţa paharului cu lapte, la masa din bucătărie. Apoi s-a văzut târât de Bach pe terenul de joacă ce se-nvecina cu locuinţa care-i oferise pentru întâia dată mândria titlului de proprietar. Bach nu era Vivaldi. Când se opintea pe picioarele din spate lăsa impresia că e capabil să tragă după el o maşină sport pe bulevardul viselor, dus întors. Bach dispăruse de-acasă într-o amiază ploioasă, fugind dincolo de stradă şi terenul de joacă, pentru a răsări (odată cu soarele şi) împreună cu Lidia, care întrebase din uşă, zâmbind radios “E căţeluşul dumneavoastră? E ud tot, sărăcuţul.”  Şi.

Cu acest diminutiv, ecranul televizorului s-a înnegrit. Bab se vedea încă pe ecranul fără semnal, o siluetă umbrită stând pe canapea, reflectată în sticla întunecată a aparatului.

A scos o doză din buzunar şi-a supt-o în mare grabă, ca să spun aşa.

“Puteai să te fi făcut actor,” i-a transmis oglinda neagră un ecou, ca să-i intre bine în cap ideea asta.

A mai scos o doză şi şi-a albit vârful nasului. El se mişcase. Însă oglinda, oglinda îl fixase. Îl ţintuise pe loc, într-un moment static, într-un tablou înnegurat, cu ramă cu butoane. Şi-a ridicat o mână deasupra capului. Cel din ecranul rece a uitat să-i urmeze mişcarea. A făcut cu mâna. Cel din ecran nu i-a răspuns la salut – a rămas înţepenit pe canapea, cu capul atârnat într-o parte.

S-a refugiat din acea imagine fără a se uita în urmă. A fugit de pe canapea şi a căutat companie. În dormitor, Doli adormise, cu o mână atârnând pe marginea patului, încă purtându-i halatul. Adormise profund. Bab l-a apelat pe Gino. “Nu sunt aici, sau sunt şi n-am chef” l-a întâmpinat mesajul înregistrat, apoi s-a auzit bip-ul.

“Gino. Gino! Vino şi scapă-mă de curva asta!” a ţipat la telefon. Nu l-a ajutat cu nimic. Nu şi-a descărcat nici furia, nu şi-a păcălit nici temerile. Şi, deşi ţipase foarte, foarte tare, cât de tare putuse, Doli nu-l auzise. Nu se mişcase. Nu deschisese ochii. Nu se trezise. Tăiaţi! Tăiaţi!

Tăiaţi!

A sunat la poliţie. A adunat în viteză probele incriminatorii de prin casă şi le-a ascuns într-un ghiveci din curte. A dat fuga în baie şi s-a spălat pe faţă. S-a strâmbat în oglindă. A luat masca unui bărbat serios, de succes. S-a studiat cu atenţie.

“Mai ai ceva de comentat, ca să spun aşa?”

Oglinda a tăcut.

Din stradă, s-a auzit o sirenă. Cât să fi trecut de când apelase poliţia? Un minut, două? Soneria de la intrare a ţiuit. Ajuns în hol, a găsit uşa deschisă. Şi-atât. Nu era nimeni. S-a-ntors în living. Televizorul era aprins. Pe ecran, Doli Star plângea în cea mai realistă scenă pe care o jucase vreodată. Ce film e ăsta, s-a-ntrebat. Pe ecran, doi poliţişti puneau întrebări. Unul dintre ei se aplecase deasupra unui bărbat întins pe o canapea. Îi lua pulsul. Bab a recunoscut imediat canapeaua. A recunoscut decorul propriului living. Şi-a dezlipit ochii de la televizor înainte ca frica să-i paralizeze şi ultima fărâmă de raţiune şi a inspectat realitatea înconjurătoare. Singura fiinţă din încăpere era el, Bab Bentli. Şi unde naiba erau adevăraţii copoi?

“Chemaţi ambulanţa” a spus poliţistul de lângă canapea, în abonamentul de cablu. “Sau mai bine să-l cheme cineva pe John.”

“Pe cine?” a întrebat celălalt poliţist.

“Pe Doe.”

Celălalt poliţist n-a schiţat nicio mişcare.

“Pe legist, deşteptule”, a ridicat colegul lui de serial de doi lei tonul.

“Scuzaţi, doamnă”, s-a întors actorul-om-al-legii spre Doli. “Soţul dumneavoastră? Îmi pare rău.”

“Nu”, a sughiţat Doli, din pragul livingului, acoperindu-şi goliciunea cu halatul lui Bab. “Dragul de el… nu, nu, nu… eram doar colaboratori… şi buni prieteni.”

Iar lui Bab i-a zburat prin minte. Ce scenă siropoasă. Dragă.

Apoi canalul şi imaginea s-au schimbat şi Zeeler, cu mantie neagră şi pălărie ţuguiată în rolul lui din Bumerang, s-a răstit la el de pe ecran:

“Ai făcut sacrificiile?”

“Ce…?” s-a trezit Bab iniţiind o întrebare.

“Ai sacrificat tot ce-ai iubit?” a spus Zeeler, fixându-l cu privirea. “Mai ai vreo dorinţă? Vreo poftă? Un vis de terfelit… ?” Zeeler zâmbea într-o parte şi ochii îi scânteiau sub borurile pălăriei.

“Ce…” a bâjbâit Bab, dar n-a găsit a mai avea ceva de spus.

“Atunci, hai odată! Trăieşte-ţi viaţa pe care vrei s-o trăieşti! Omu n-are decât una. Maximum, două. ”

Zeeler îi ţinea în lesă pe Vivaldi şi Bach, iar în fundal păreau să fie multe feţe cunoscute. Păreau să fie mama, fratele mai mic, care murise de leucemie la vârsta de nouă ani, prietena din liceu cu care experimentase întâiul sărut, care stătea sprijinită de prima lui maşină, cu flăcări pe capotă… şi mulţi, mulţi alţii. Şi Lidia era acolo, dar nici urmă de Roni, avocatul. L-a observat şi pe Gino într-un colţ, făcându-i cu mâna.

Aşteptându-l.

“Tot ce trebuie să faci”, i-a explicat Zeeler, ţinând zdravăn de lanţul în care se încorda Bach, pe care mirosul îl atrăgea undeva în afara cadrului, “tot ce trebuie să faci e să spui pentru ultima dată.”

“Ce?”

“Să spui Tăiaţi!”