Posedata

– Sora noastră este liberă, strigă împăciuitor preotul gras, ridicându-şi mâna profetic. Glorie lui Dumnezeu şi Trinităţii binefăcătoare! Aleluia!

Mulţimea repetă în cor, satisfăcută şi epuizată de ceremonial. Preotul era pe jumătate adormit  de căldură şi de bunăstare, dar ritualul l-a făcut, în cele din urmă, cum trebuie şi misiunea purificatoare a fost dusă cu succes la îndeplinire. Demonul a ieşit din posedată, a lăsat-o liberă şi totodată din nou supusă, aşa cum trebuie şi cum îi place lui Dumnezeu. Umilinţa este necesară pentru spălarea păcatelor, de aceea, femeia îşi va dedica toată viaţa pocăinţei continue, va încerca să spele această ruşine adusă de marile ei greşeli, de viciile în care s-a scufundat neputincioasă. Oamenii se uitau curioşi la făptura slabă, nemişcată şi udă, prăbuşită pe pardoseala rece a bisericii. Părăsiră, pe rând, lăcaşul sfânt, îndreptându-se cu toţii, liniştiţi, pe la casele lor, unde masa caldă şi vinul răcoros, apoi patul împărţit cu alt trup, le vor aduce un somn mulţumitor pentru câteva ore. Era trecut cu mult de miezul nopţii, iar dimineaţa unei noi zile de trudă nu era departe. Dar până atunci mai este, aşa că viaţa poate să rămână, pentru o bucată de vreme, paşnică şi frumoasă.

Preotul era şi el încântat, totul s-a desfăşurat cum trebuie şi oamenii necredincioşi au putut să vadă puterea lui Dumnezeu şi poate, astfel, vor fi şi ei mai cumpăniţi şi ascultători, nu vor mai cârcoti de fiecare dată când el le impune vreun canon sau le cere ceva folositor bisericii. S-au dus zilele de glorie ale bisericii, îşi spunea preotul mâhnit, când autoritatea unuia ca el era nelimitată, iar respectul venea de la sine, din frica atât de trebuincioasă a credinciosului! Îşi şterse cu o batistă de mătase fruntea acoperită de sudoare. Da, totul a mers cât se poate de bine, nu a făcut nicio greşeală. Ia să vedem.

Săraca femeie! Dar bine că totul s-a sfârşit cum trebuie. Semnele necuratului deveniseră din ce în ce mai evidente, în ultimele săptămâni, cu toţii observaseră acest lucru, de aceea, atunci când îl chemaseră şi îi propuseseră să desfăşoare ritualul, nu fu deloc surprins. Dar trebuise să îi convingă să nu se grăbească, să facă totul cu grijă, să fie siguri, mai întâi, că semnele sunt cele adevărate, cele care indică, cu certitudine, că duhul răului îşi găsise sălaş în trupul văduvei. Rătăcită de la cele drepte sau nu, nu mai conta, doar era o făptură a lui Dumnezeu şi o membră a comunităţii, trebuia ajutată fără întârziere! O vigilenţă de uliu se cerea, pentru a înlătura urma oricărui dubiu. Diavolul este şiret şi chibzuit în căile sale întunecate, te pândeşte şi te atrage pe nesimţite. Preotul o ştia bine, doar în tinereţea lui crâncenă şi netrebnică a avut mai multe ocazii să simtă şi să sufere influenţa răului. Dar acum îi e bine, da.

Femeia încetase, de o bucată de vreme, să mai vină la slujbă şi sătenii îi şopteau preotului că moartea soţului ei adusese cu ea suferinţă şi revoltă, sentimente normale în asemenea situaţii, însă poteci uşoare  pentru pătrunderea răului în viaţa celor slabi şi necredincioşi. Dânsa era şi rămăsese, oricât de mult s-a străduit, o venetică.

Venise în sat, alungată de nevoi sau de alte împrejurări, de pe alte meleaguri – ţinuturi de câmpie, ciudate, solare şi fantastice. Se auziseră lucruri urâte despre oamenii din zona aceea, oameni mărunţi şi negricioşi, ce urmau datini arhaice, păgâne şi trăiau şi iubeau după reguli nefireşti şi păcătoase. Cei din zona asta îi evitau şi, în afara relaţiilor comerciale, se fereau de contacte de lungă durată cu ei. Femeia venise pe neaşteptate, într-o toamnă friguroasă, apăruse în mijlocul satului, flămândă şi însetată, cu un singur rând de haine şi un sac mic pe umăr. Nu se putea spune că era foarte frumoasă, dar avea ceva în ea, în armonia trupului şi în blândeţea mişcărilor, care o făcu atrăgătoare în ochii multora. După o scurtă perioadă, se căsători cu băiatul primarului, bărbat bun şi mândru, un om şi el mai retras, dar frumos şi dorit de multe femei din sat, femei ce nu s-au acomodat prea uşor cu această întorsătură de situaţie. Deşi nu au avut copii, cei doi au rămas fericiţi şi s-au iubit până în ultimele zile.

Soţul ei murise încet, în urma unei boli nemiloase care îl ţinu câteva săptămâni la pat, murise în suferinţe mari, dar într-un fel, împăcat şi, înainte de a se stinge, privirea lui blajină poposi pe chipul îndurerat al soţiei şi ultimul lucru pe care îl oferi lumii îl oferi acelei femei. Un zâmbet şi după aceea, multă, multă linişte. Tot atunci şi ciorile îşi făcură apariţia, păsări mari şi negre ce stăteau cocoţate toată ziua pe gardul şi pe plopii din jurul casei, stăteau tăcute şi nemişcate, parcă urmărind şi pregătindu-se pentru un eveniment numai de ele ştiute.

Femeia se schimbase mult, după înmormântarea soţului ei, slăbise foarte tare, mergea cu capul plecat şi nu saluta pe nimeni, nu mai lucra deloc şi se retrase într-o singurătate anormală, ziceau femeile din sat, o singurătate care nu era un lucru curat. Întreaga gospodărie căzuse în paragină şi mizerie. Era agitată. O auzeau vorbind singură prin casă, strigând noaptea cuvinte străine şi neînţelese, chinuindu-se şi nu fu prea greu oamenilor să pună starea ei pe seama asediilor neîncetate ale diavolului. O hărţuieşte şi o amăgeşte, de aceea îi este teamă să mai vină la biserică, de aceea nu mai vrea să se întâlnească cu nici o persoană şi se izolează astfel!

O bătrână care îi mai intra, din când în când în casă, să îi mai aducă ceva de mâncare sau să încerce să o îndemne pe drumul cel bun, povestea că stătea ore în şir, cu privirea pierdută în zare şi recita într-o limbă lemnoasă, glăsuia cu o voce răguşită cine ştie ce imn sau litanie demonică. Şi, zicea bătrâna, asta nu e totul, ochii ei au nişte sclipiri  albastre înfiorătoare, se uită la mine de parcă nu mă vede şi mie mi se face pielea de găină. De când trec pe la ea, nici eu nu mai pot să dorm, mă simt tristă şi zbuciumată, mă doare capul şi simt nişte înţepături puternice în inimă! Acesta e semn de deochi! Amândouă mâinile i s-au înnegrit, spunea bătrâna şi îşi făcea semnul crucii. Diavolul, cunoaştem, locuieşte pe mâna stângă a omului şi pe mâna dreaptă se ghemuieşte îngerul nostru păzitor, iar între cei doi se dă o luptă aprigă pentru salvarea sufletului nostru. Dacă şi mâna stângă i s-a uscat şi înnegrit înseamnă că îngerul ei nu mai este prezent, a fost învins şi satana a pus cu totul stăpânire pe biata nenorocită!  Şi auziţi ce mai face: se caţără, noaptea, pe zidurile vechii mânăstiri, se caţără şi merge aşa, mult timp, fluierând, se plimbă printre rămăşiţele acelea şi se opreşte, stă puţin nemişcată şi, din senin, începe să danseze. Şi dansează şi se învârte până la răsăritul zorilor. Vă spun că e adevărul gol-goluţ. Am urmărit-o într-o seară şi cu ochii mei am văzut toate astea!  Trebuie neapărat să o ajutăm.

Şi s-au hotărât să o ajute. Au luat-o şi ducând-o într-o chilie despărţită cumva de celelalte au închis-o acolo, pentru a ţine postul necesar înaintea slujbei. Spre mirarea tuturor, femeia a venit liniştită, nu s-a zbătut, nu s-a opus deloc, nu a rostit nici un cuvânt. Ce ţi-e şi cu diavolul ăsta! După  ce zilele de post s-au terminat şi părintele se simţi pregătit să dea ochii cu necuratul, au venit la miezul nopţii şi au luat-o şi au  dus-o în sfânta biserică, lângă raclele venerate şi icoanele făcătoare de minuni. Familie sau alte rude neavând, a fost ţinută de braţe, într-o strânsoare de fier, de doi bărbaţi de nădejde a satului şi unsă cu grijă cu ulei sfinţit, pe frunte şi pe încheieturile mâinilor. Cineva şopti că s-ar putea ca diavolul să o îndemne să fugă şi să o facă să se ridice în aer, să încerce să zboare, aşa că sugeră să o lege bine cu nişte lanţuri mai groase, de mâini, de picioare, de torace… Şi astfel, într-o căldură sufocantă ce încingea aerul din biserică, prin fumul lumânărilor şi mirosul greu şi înecăcios al tămâiei, femeii atât de greu încercată de ispititor i s-au citit moliftele de izgonire. Şi după o oră, totul se termină cu bine şi lumea fu mulţumită.

Preotul se ridică de pe scaun, îşi dădu părul lung şi năclăit pe spate şi ieşi din biserică. Închise uşa cu multă atenţie, verificând dacă lacătul este bine pus, blestemându-l în gând pe păcătosul de băiat care îl ajuta, de obicei, la astfel treburi şi care exact astăzi, nu fu deloc de găsit. Nesimţitul, îşi zise, iar s-a îmbătat pe undeva şi zace acum prin vreun şanţ! Tocmai când aveam mai multă nevoie de el. Noroc că mai sunt şi oameni buni şi cu frică de Dumnezeu care îi mai dau o mână de ajutor, atunci când netrebnicul dispare aşa, uitând de lucrurile importante…

Acum biserica era răcoroasă şi primitoare. Femeia deschise ochii şi privind în jur, realiză că este singură, că oamenii au plecat, au uitat de ea şi au închis-o în biserica pustie. Râse încet. Făcu câţiva paşi nesiguri, apoi se aşeză pe un scaun şi îşi ridică liniştită privirea spre icoanele picta pe pereţi. Erau atât de frumoase… Îşi plecă ochii spre picioarele ei murdare şi încercă să le ascundă, într-un fel, sub fusta zdrenţuită. Nu îi era ruşine sau teamă, nu suferea deloc. Era bucuroasă. Mult timp, într-adevăr, suferise, după ce soţul ei o părăsise, dar ceva se întâmplase, ceva ce nu veni ca o schimbare profundă sau ca o nouă perspectivă asupra lucrurilor, mai degrabă apăru ca o mare împăcare, o bucurie dulce. Fusese totuşi o schimbare, dar ea nu o simţise astfel şi nici nu o putea explica cum trebuie, dar nici nu îşi prea bătea capul în privinţa aceasta. Acceptase lucrurile care au venit şi atât. Zâmbi, gândindu-se la consecinţele ce au urmat.

Deschisese o carte, într-o zi oarecare, o carte foarte veche şi citi acolo nişte rânduri scrise într-o limbă de mult dispărută, dar vorbită o lungă perioadă pe meleagurile ei natale. La început nu înţelese nimic, dar încetul cu încetul, cuvintele şi propoziţiile căpătară un sens, frazele şi povestirile aşternute acolo deveniră clare şi atotcuprinzătoare. Ieşi afară, în grădină, deschise poarta casei şi merse mult, fără să realizeze încotro o duceau paşii, cu acele cuvinte în minte şi cu o fericire de nedescris în suflet. Simţi cum pierde orice legătură cu lumea, cu tot ce o înconjoară, pentru ca imediat legătura să se redescopere plină de un înţeles mai adânc şi totuşi, atât de simplu. Merse multă vreme, până ajunse la marginea satului şi se opri şi îşi aşternu privirea în vale. Totul strălucea, valea întreagă era inundată de lumină, soarele era bun şi cald, animalele erau bune, iarba era moale şi bună, copacii erau verzi şi buni şi întreaga lume era cuprinsă de viaţă şi bunătate şi astfel fusese la fel când ea era mică şi privise o altă vale asemănătoare şi părinţii ei erau împreună cu ea şi era acelaşi soare şi aceeaşi iarbă, erau aceleaşi animale şi aceiaşi copaci. Şi, chiar că nu înţelege cum de a putut uita, că era aceeaşi lume bună…

Victor Ovidiu Rusu s-a născut pe 16 mai 1979. A absolvent Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava.

Membru al cenaclului sucevean Zidul de Hârtie. A participat la Artfest Residency în 2010 şi 2011, Borsec.

Apariţii în: Scriptum (Biblioteca Bucovina Suceava), Crai Nou, FeedBack (Iaşi), Actualitatea literară, revista online Faleze de piatră, revista electronică Mixul de Cultură şi altele.

Apariţii în antologii: Declin (Antologie de proză, editura Arhip Art, Sibiu, 2010), antologiile revistei Singur (2010), Antologia Zidul de Hârtie (2011).

A publicat volumul de proză intitulat Aproape de un regat, 2007 la Editura Dochia, Iaşi.