Egotrip: Între Hitchcock şi Verhoeven

Un fenomen artistic în vogă este astăzi aşa-numitul egotrip, o formă de naraţiune conceptuală care valorifică noile principii şi resurse ale literaturii, cinematografiei şi creaţiilor multimedia interactive, făcînd să se estompeze frontiera dintre ficţiune şi realitate. Egotrip-ul reprezintă de fapt un fel de poveste poliţistă suprarealistă. Personajele sale tind să-şi afle o identitate finală, transgresînd limitele unei realităţi fluide şi vaste asemenea reflecţiilor unor oglinzi paralele. Acest tip de naraţiune, originea căreia o aflăm în filmele lui Alfred Hitchcock, dezvoltă la extrem relaţia de identificare dintre public şi personaje şi-l face pe spectator să-şi pună la îndoială veridicitatea propriului eu şi a lumii în care se află.

Un subiect tipic de egotrip este cel în care protagonistul suferă iniţial de o amnezie. Odată cu derularea acţiunii acesta parcurge începînd de la zero toate etapele procesului de cunoaştere a lumii prin care trece orice individ de la naştere pînă la maturitate, traseul de la o ignoranţă totală pînă la o supracunoaştere. De fapt, toţi eroii de ficţiune nu sînt decît nişte amneziaci fără de trecut şi fără de viitor, care prind viaţă doar în intervalul în care se consumă naraţiunea. Orice personaj este un Everyman, un John Doe, un Armitage din „Neuromancer” în al cărui creier cibernetic un „Maestru Păpuşar” încarcă instantaneu orice identitate.

Egotrip-ul presupune un studiu subtil al naturii umane, abordînd teme care sînt de maximă importanţă, precum pariul dintre determinism şi liberul arbitru şi gradul în care memoria şi trecutul determină identitatea. Acest tip de ficţiune exprimă încrederea în capacitatea constantă a omului de a se schimba, văzînd în ea o garanţie a libertăţii sale, şi dominaţia forţei individuale în condiţii extreme. Pe alt palier, egotrip-ul încurajează publicul să mediteze asupra mijloacelor obiective de cunoaştere a adevărului şi asupra dependenţei realităţii de perspectivele sale de percepţie.

Egotrip-urile clasice ale lui Alfred Hitchcock funcţionează asemenea acelei „Curse de şoareci” pe care prinţul Hamlet i-o înfăţişează regelui uzurpator. Prin situaţii psihologice paradoxale, filmele lui Hitchcock reuşesc să-i scoată pe spectatori din starea lor de comoditate şi suficienţă şi să aducă astfel la lumină sinele lor adevărat. Bunăoară, în „North By North-West”, un om obişnuit este atras într-o serie de evenimente ciudate care-i sfidează înţelegerea, în acest caz, o intrigă cu spioni. Acest om îşi capătă ceea ce în engleză se numeşte the ride of his life. În „Vertigo”, un alt personaj este afectat în urma unui accident de răul de înălţime. Întregul periplu prin care trece se constituie ca un remediu şi îl lasă într-un final să se trezească uluit pe marginea prăpastiei. „Birds”(„Păsările”) relevă o tranziţie progresivă de la o lume ordinară spre una extraordinară, percepută din perspectiva unor relaţii umane concrete, prefigurînd modelul filmelor-catastrofă cu zombi.

Fiind un maestru al imprevizibilului, Hitchcock a acces la metoda sa prin simpla orientare într-o direcţie contrară clişeelor dictate de studiouri. El avea să descrie tensiunea dramatică care străbate peliculele sale, experienţa de catharsis trăită de public ca pe o „satisfacţie a unei suferinţe temporare”.

Filmele lui Hitchcock au influenţat într-o măsură considerabilă cinematografia hollywoodiană contemporană. De exemplu, cunoscutul regizor Paul Verhoeven care s-a declarat un fan al lui Hitchcock a preluat motive din „Vertigo” în „Basic Instinct”. În acest caz, putem vorbi şi despre afinităţile care îi leagă pe cei doi regizori. O calitate distinctivă a creaţiilor lui Verhoeven, definitorie şi pentru filmele lui Alfred Hitchcock, este jocul actoricesc extrem de viu şi de firesc, care se înscrie perfect în tendinţa spre realism cultivată de „fabrica de vise” hollywoodiană.

Am putea menţiona şi alte mostre de egotrip-uri cinematografice, ca „The Game” (cu Michael Douglas) şi „Fight Club”, în care regizorul David Fincher a inclus nişte personaje inteligente şi nonconformiste, asemenea protagonistului peliculei lui Alex Proyas „Dark City”, care se regăseşte într-o lume străină ce sfidează legile spaţiului şi timpului. Filmul „Lost Highway” al lui David Lynch prezintă metempsihoza fără sfîrşit a unui personaj care încearcă fără succes să scape de karma sa. În „Heart Of Angel”, o intrigă ocultă, Mickey Rourke joacă rolul unui detectiv care îşi cercetează fără să ştie propriile crime.

Într-un film clasic cu spioni, „Dosarul Ipcress”, personajul lui Michael Caine, după ce trece printr-o experienţă care-l solicită pînă la ultima limită, nu vrea să accepte că totul a fost doar o înscenare cu un sfîrşit predeterminat. Iar pelicula „Cypher”, în regia lui Vincenzo Natali, valorifică dimensiunea psihologică a aceleiaşi teme printr-o viziune modernă, într-o poveste cu spioni industriali sub acoperire care au personalităţi multiple.

Jocurile de computer au devenit un mediu care oferă posibilităţi nelimitate pentru dezvoltarea naraţiunii. „Indigo Prophecy”, o superproducţie a studioului Atari cu o muzică semnată de Angelo Badalamenti, prezintă o intrigă poliţistă cu elemente oculte. „Indigo Prophecy” are un scenariu non-liniar în care acţiunea este urmărită concomitent din perspectiva criminalului şi din cea a doi poliţişti. Iar acţiunea din „Dreamfall: The Longest Journey”, produs al companiei norvegiene Funcom, se desfăşoară în două lumi paralele, o civilizaţie tehnologică şi un tărîm al magiei, care pot fi accesate în vis.

Personajul din egotrip-ul „Silent Hill” rătăceşte printr-un oraş-fantomă situat la frontiera dintre viaţă şi moarte, după ce s-a intoxicat cu un drog halucinogen numit White Claudia. Şi în sfîrşit, adaptarea interactivă a romanului „Ubik” al lui Philip K. Dick devine o cursă printr-o lume în continuă transformare, exploatînd la extrem elementul imprevizibil, definitoriu pentru creaţia acestui autor.

Tehnologiile cele mai noi oferă alte perspective pentru acest gen de ficţiune. Romanul „Chronicles Of The Dead”, semnat de Chris Moore şi difuzat pe Internet prin intermediul site-ului myspace.com, descrie periplul unui alter-ego al autorului prin misteriosul oraş Xapador City, în care acesta pătrunde în vise. În ultima scenă a romanului, protagonistul se pomeneşte pe o corabie cu pînze în mijlocul unei mări de cerneală, navigînd fără hartă şi fără busolă prin lumea imensă a  imaginaţiei.

Marcel Gherman s-a născut la 29 septembrie 1978 în Chişinău. Între 1994 şi 2003, a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. În prezent lucrează la revista Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectul 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge.