Planeta Nidus – prima planetă locuibilă găsită. A fost descoperită din vechime, pe când omul doar visa la călătorii interstelare și privea cu jind prin telescoape. A fost de la început plasată ca destinaţie prioritară, fiind cea mai apropiată planetă unde apa poate fi găsită în stare lichidă și, în plus, având dimensiunile și structura apropiată de cea a Pământului.
Imediat ce teoria motorului hiperspațial a fost pusă în practică, primii voluntari nu au întârziat să apară, iar omenirea deja visa la a doua casă. Prima navă, denumită Columb, scoasă din șantierul orbital, echipată cu cele mai înalte tehnologii și plină de oameni curajoși a plecat la drum de îndată ce ultimele teste au confirmat că totul este în regulă.
Momentul ajungerii pe orbită a făcut ca entuziasmul celor de la bord să fie răsplătit pe deplin. Planeta arăta ca o bijuterie strălucitoare făcută dintr-o combinație superbă de safir și smarald, iar polii îmbrăcați în căciuli albe încununau acest aspect splendid.
Toate analizele orbitale arătau că planeta era un loc perfect, conceptul de Rai nu era departe de ceea ce promitea a fi Nidus.
Visarea s-a întrerupt brusc, iar oamenii de pe navă au fost dintr-o dată mai precauți când sondele orbitale au detectat pe suprafața planetei structuri… ce păreau artificiale. Fotografiile transmise către navă arătau clar că, sub pătura deasă de vegetație, se aflau ceea ce nu puteau fi decât construcții ale unor ființe inteligente.
După o atentă analiză a fost ales un loc care se distingea prin dimensiunea și densitatea construcțiilor.
*
Naveta cobora cu viteza redusă, simțurile echipajului erau încordate, senzorii setați la maximum, iar emițătorul radio transmitea pe toate frecvențele mesaje cu diferite constante matematice pentru a demonstra eventualilor receptori că au de a face cu ființe inteligente.
Naveta ajunse pe sol fără probleme. Turme de animale ciudate, care, după toate probabilitățile erau ierbivore,s-au răspândit bezmetic în toate părţile, speriate probabil de ciudata apariție.
Zona era mărginită de vegetație abundentă. Micul platoul puțin înalt pe care aterizase naveta oferea posibilitatea observării circulare a poziției ocupate. Pe deoparte, o pădure nesfârșită acoperea zonele ce puteau fi considerate arbitrar punctele cardinale vest, sud și est, iar în nord cufundat într-o vegetație mai rară, și de mai mici dimensiuni, se afla ansamblul de construcții.
De la liziera pădurii, cu ochi mari și oarecum cu un amestec de teamă și respect, priveau creaturi gigantice, probabil carnivorele al cărui teritoriu fusese încălcat.
Primul gând care îţi venea în minte era că te afli într-un loc abandonat, iar natura și-a revendicat locul lăsat liber.
Mai întâi au sărit din navetă si au asigurat perimetrul, infanteriștii, dornici de o gură de aer proaspăt și să-și dezmorțească picioarele.
Steaua planetei, o idee mai galbenă decât Soarele nostru, strălucea neumbrită de nici un nor. Aerul producea la început o senzație de amețeală, nivelul oxigenului fiind mai ridicat dar, imediat ritmul respirației s-a redus, iar senzaţia de bine nu a întârziat să apară.
Peisajul era ca într-un vis frumos – flori colorate și fluturi uriași populau zona cât vedeai cu ochii..
– Doamne, aici vreau să trăiesc! Spuse unul dintre infanteriști.
Comandantul expediției puse şi el piciorul pe solul moale și respiră profund, apoi cu o voce care trăda satisfacția îi spuse transmisionistului navetei să comunice către Columb că aterizarea s-a desfăşurat fără probleme.
– Băieți și fete, își începu comandantul expediției discursul, deja nu mai putem vorbi despre pași pentru omenire, ceea ce facem noi acum este un salt evolutiv asemănător mersului biped. Nu mai suntem fii și fiice ale Pământului, începând de azi suntem copiii Universului!
Discursul a fost primit cu aplauze de membri expediției. Toți erau tineri și dornici de aventură și erau mândri de misiunea lor.
Un vuiet neliniștitor se auzi. Țipetele animalelor panicate și zgomotul creat de fuga lor umplură aerul. Mușchii infanteriștilor se încordaseră, simțeau că liniștea dinainte și vuietul de acum nu prevesteau nimic bun. Comandantul grupei dădu ordin să se încarce armele.
Jur împrejur, din vegetația care-i înconjura, au apărut ceea ce păreau niște roboți. Aveau forma diferite, cei mai mari erau asemenea unor câini mai scunzi și printre ei se aflau alții mai mici de diferite forme. Erau murdari de pământ și aveau vegetație agățată de ei, posibil din cauză că stătuseră undeva în pământ.
– Domnule, ne scanează. Spuse transmisionistul cu vocea scăzută.
– Nimeni nu face nici o mișcare bruscă, dacă se poate nici o mișcare. Nu trebuie să arătăm că avem o intenție agresivă. Sergent, și de data asta se adresă comandantului infanteriștilor, băieții tăi să nu-i scape din ochi, nu vreau să fim victimele propriei pasivități.
Acesta dădu cu înțeles din cap, iar cu mâna transmise celorlalți ordinul.
O liniște anormală se aşternu, totul părea împietrit, țipetele animalelor încetară, tensiunea însă atingea cote maxime.
Ca la un semn, formația roboților se strânse în jurul pământenilor din ce în ce mai speriați.
– Retragerea! Toată lumea în navetă! spuse comandantul expediție cu o voce calmă, dar hotărâtă.
– Alpha, Charlie, în navetă! Bravo, Delta, asigură!Ordinele comandantului de grupă erau scurte și cu efect imediat. Patru din cei opt infanteriști îşi ocupară locurile în navetă, ceilalți patru rămânând cu armele spre roboții care se apropiau din ce în ce mai repede și păreau din ce în ce mai amenințători.
– Bravo, Delta, în navetă! Alpha, Charlie, asigură! Încet cu spatele la navetă și cu armele pregătite și îndreptate spre exterior ultimii pământeni părăseau solul.
O mișcare, însă, le întrerupse acestora retragerea ordonată. Raze, cel mai probabil laser, țâșniră din formația roboților. Și Iadul se dezlănțui.
Cei patru militari căzură secerați, pe lângă ei alte două persoane care se aflau în interior, dar nu erau complet protejate de ușile glisabile ale navetei au fost lovite, dar fără a le fi afectate organe vitale.
Din interior militarii au început să tragă cu mitralierele laterale ale navetei.
– Decolează acum! Ordonă comandantul pilotului, care deja pusese toate sistemele în funcțiune.
Mitralierele calibrul 12,7 mm făceau destule victime în rândul roboților, dar aceștia păreau că sunt în număr infinit. Din spate veneau alții și refăceau formația.
Nava reuși să se ridice, neafectată de laserele roboților. Când naveta a ajuns la peste o mie de metri roboții se opriră din atac și începură să adune resturile roboților distruși, probabil pentru a le folosi ca piese de schimb.
*
Odată naveta ajunsă pe Columb, comanda întregii misiuni s-a adunat pentru a hotărî ce strategie era de urmat în continuare.
Masa din sala de briefing avea o formă dreptunghiulară alungită. La unul din capete, căpitanul își privea ofițerii care se așezau disciplinați la locurile lor.
Întregul personal era militarizat, cu toate că doar o mică parte dintre ei erau, înainte de a aplica pentru această misiune, militari, dar deveniseră. Aceasta a fost o condiție esențială și înainte de a pleca la drum toți au parcurs un program conceput, în mod normal, pentru cei din forțele speciale. Nimeni nu a scăpat de această etapă care a durat aproape cinci ani. Disciplina era lege și cuvântul comandanților devenea automat un ordin. Ofițeri au devenit doar cei care au putut demonstra că dețin adevărate calități de lideri, erau imparțiali și niciodată nu acționau decât în interesul comun și al misiunii.
Căpitanul era mândru de ofițerii lui și oricând, fără ezitare, dacă situația o impunea, putea pune pe unul dintre ei la comanda misiunii. La selecție asistase personal și, în pofida unor presiuni politice, nu cedase. Cei care meritau erau acum în fața lui.
În dreapta căpitanului, se afla secundul, un militar de carieră a cărui integritate nu putea fi pusă la îndoială nici un moment. Era, totodată, un sprijin pentru întregul echipaj. În stânga se afla ofițerul științific, un geniu care multă vreme fusese marginalizat de societate și considerat un neadaptat.
În mod normal, căpitanul era întâmpinat de către ofițeri în picioare, dar de data asta situația era una excepțională. Cu o voce puternică şi calmă sparse liniștea:
– Aș vrea să fim cât mai conciși și să găsim soluția cea mai bună pentru misiune și, bineînțeles, pentru echipaj. Am fost atacați fără avertisment și fără a provoca. Am pierdut doi oameni buni… și alți doi au fost răniți. Pământul e departe, aici suntem singuri, hotărârea noastră trebuie să fie bazată pe argumente și pe rațiune. Rog ofițerul științific să prezinte ce știm până în acest moment.
Acesta apăsă pe un ecran aflat pe masă, în dreptul lui. Pe peretele camerei, în fața căpitanului, apăru un ecran pe care era planeta Nidus.
– Tot ce știm acum este că această planetă a fost locuită de ființe inteligente. Ce nu știm este dacă mai este încă locuită de aceste ființe. Accentuă cuvântul „încă”. Făcu o pauză de câteva secunde, timp suficient pentru toți ca să conștientizeze importanța acestui cuvânt, apoi, cu aceeași tonalitate ușor timidă, continuă.
– Dacă această planetă este încă locuită, noi putem să ne considerăm niște musafiri nepoftiți și prin urmare este dreptul lor să ne întâmpine cum vor. De ce ne-au omorât oamenii? Ca să ne avertizeze că sunt hotărâți. De ce nu ne-au distrus naveta? Ca să fie totuși un avertisment și nu o declarație de război. Aveau posibilitatea să o distrugă? Părerea mea e că da, dar repet e doar părerea mea. Ipoteza a doua: planeta numai este locuită și a rămas în stăpânirea a ceea ce nouă ni se par a fi roboți. Cum au intrat în posesia ei? Pentru noi contează mai puțin, ceea ce contează este să nu facem aceeași greșeală ca vechii locuitori și să fim distruși de același lucru care i-a distrus pe ei. Aici se opri şi privi spre toți cei din sală pentru a măsura reacțiile la ceea ce spusese el. Cu toate că nu era cazul acum, își aducea aminte cum în trecut era luat peste picior și la un moment dat, chiar decisese să se izoleze de lume. I se părea că nu poate comunica în niciun fel cu cei din jur, pentru că era pre deștept și ceilalți se simțeau complexați din cauza asta. Nu odată în copilărie fusese bătut de colegi doar pentru faptul că avea răspuns la orice. Acum era apreciat și toți îl priveau cu respect, asta îl făcuse să se dedice total misiunii și oamenilor ei.
– Continuă, te rog, zise căpitanul, care părea că încearcă să pună cap la cap informațiile primite și la impactul acestora asupra misiunii.
– Dacă ar fi să ne luăm după măsurătorile făcute de senzorii noștri, noi – și aici accentuă cuvântul noi pentru a se spune foarte clar că nu singur ajunsese la aceste concluzii – credem că planeta este nelocuită. Planeta nu prezintă nici un fel de activitate care să sugereze activitatea unor ființe inteligente, adică trafic radio, poluare sau orice altă activitate vizibilă. Structurile de pe suprafața planetei, care după toate probabilitățile erau localitățile lor, sunt părăsite şi dacă ţinem cont de nivelul de eroziune, de degradare și de modul în care natura a preluat aceste zone am putea aprecia că acestea au fost părăsite treptat într-o perioada care a început aproximativ acum 2000 de ani tereștri și a continuat până acum aproximativ 2200 de ani tereștri. S-a înregistrat activitate radio doar atunci când roboții au fost activi, ceea ce-mi întărește ideea că sursa acestei activități sunt chiar ei și nu alte ființe conștiente.
– Mulțumesc. Rog șeful operațiilor să ne prezinte opinia sa.
Șeful operațiilor, aflat în dreapta secundului, era un tip a care cu greu puteai să spui că este și că a fost dintotdeauna un militar de carieră. Părul lui nu era tocmai scurt și nici barba lui nu era chiar proaspăt rasă, așa cum îi stă bine unui militar, iar ținuta, cu toate că fusese croită și făcută după o atentă măsurătoare, îi stătea un pic cam neglijent. La începutul carierei, pe care mulți i-o prevăzuseră a fi scurtă, chiar a avut câteva probleme cu niște comandanți mai zeloși. Dar ceea ce a fost remarcat era sângele rece în situaţiile de criză și puterea extraordinară de analiză pe care o avea în momentele critice, când majoritatea oamenilor se pierd cu firea.
– Căpitane, din ceea ce ne-a spus ofițerul științific și pe baza informațiilor adunate în timpul și după atacul de pe planetă avem două cursuri de acțiune:
– Unu: Părăsim planeta și ne îndreptăm spre următoarea țintă. Argumentele sunt următoarele: planeta este clar controlată de acești, așa numiți roboți. Senzorii au indicat o activitate radio crescută pe toată suprafața planetei în momentul în care acești roboți au apărut și a încetat imediat ce naveta a raportat că aceștia au dispărut de pe câmp. Nu cunoaștem numărul lor și nici capacitatea lor de luptă. În schimb, noi avem o capacitate limitată din punctul de vedere al puterii de foc și al resurselor fie ele umane sau logistice. Doi: Planeta este mult prea valoroasă, clima este bună, este cea mai apropiată de Pământ, o preluam prin luptă de la acești roboți, probabil vinovați de dispariția civilizației anterioare. Argumente în favoarea noastră: roboții comunică radio, deci putem bruia legăturile. Chiar în timp vorbeam acum s-a detectat o activitate energetică slabă, dar constantă care poate proveni de la creierul acestor roboți. Este posibil ca distrugerea ei să le anihileze întreaga rezistență. De asemenea am văzut că nu sunt imuni la armele noastre, deci pot fi distruși. În plus, cu toată considerația pentru ofițerul științific capacitatea lor distructivă, demonstrată, este … ușor de contracarat. Aici cu siguranță vor trebui mai multe date.
– Domnilor, doamnelor, zise căpitanul după mai bine de un minut de gândire, având în vedere datele avute la dispoziție, mai are cineva ceva de adăugat? După o așteptare de aproape zece secunde continuă. Vom cerceta și la nevoie vom distruge acel ceva ce poate fi creierul acestor roboți, astfel încât planeta să fie sigură. Pentru asta vom folosi forțe minime, dar care pot produce efecte maxime.
*
Locotenentul Gabriel nu era la prima misiune, dar cu siguranța era la prima de acest fel. Luptase pe Pământ în toate mediile posibile, de la deșertul arzător, la jungla mereu umedă și la nordul înghețat. Mereu dăduse dovadă de o inteligență ieșită din comun și găsi cele mai bune soluții tactice. Asta îl adusese pe bordul lui Columb. Deși era foarte tânăr, fusese numit comandantul forțelor de securitate din navă. Forţele de securitate îndeplineau și rolul infanteriei când erau desantați la sol. Avea în subordine în special infanteriști, dar și foști polițiști militari sau specialiști în diferite sisteme electronice de securitate.
Misiunea era următoarea: Trebuia să se deplaseze pe planetă cu o echipă mixtă de specialiști IT, de distrugeri și luptători; pătrundea în ceea ce părea o galerie de tuneluri și cerceta ce era acolo. La nevoie, arunca în aer structura. Zona fusese bombardată de pe orbită și se aşteptau ca în zonă să nu mai fi rămas mare lucru din eventualii roboți. În plus, trei mașini blindate,capabile de o mare putere de distrugere, îi asigurau lui perimetru cât era în subsol. Din câte știa, bombardamentul deja începuse.
*
Zona arăta cumplit. Bombele îşi făcuseră treaba din plin. Craterele imense se căscau hâde spre cer, producând militarilor niște amintiri nu prea plăcute.
Teoretic, tot ce era electronic trebuia să fie prăjit de impulsul electromagnetic emis de niște proiectile speciale lansate în același timp cu bombele.
Se părea însă, că sursa de energie că nu era afectată,emitea cu aceeași intensitate.
Înaintară spre zona indicată de dispozitivele de orientare. În urma bombardamentului, intrarea galeriile subterane devenise accesibilă.
Intrară prudent, rând pe rând, în tunel. Cu aparatele care îi ajutau să vadă pe întuneric înaintau destul de uşor, fără a întâmpina nici o rezistenţă.
Dintr-o dată, din pereții metalici prinseră viață. Echipa se trezi înconjurată. Roboți metalici masivi se apropiau amenințători. Într-o clipă, echipa lui Gabriel dispăru cărată prin galerii de acele apariții monstruoase, iar drumul de întoarcere fu blocat de un zid de metal.
Singura cale accesibilă era spre sursa de energie. Gabriel deţinea suficient explozibil să arunce în aer şi un zgârie-nori, așa că se hotărî să continue misiunea. I se părea suspect că fusese lăsat singur, dar voia să profite de asta și să-și pună întrebări mai târziu.
Nici măcar nu fusese nevoit să meargă foarte mult. În fața lui o sferă translucidă și ușor luminescentă, care aparent plutea în aer, bloca drumul. Aparatul lui spunea că asta trebuie să fie sursa. Înaintă cu precauție și își dădu rucsacul unde avea explozibil jos.
O durere puternică și ascuțită îl făcu să leșine. Când se trezi, pentru o clipă, își dădu seama că o tijă metalică îi intrase prin spate și îi ieșise prin piept. Tot ce a mai putut să vadă era sfera care se apropia. Sau chiar el se apropia de sferă? Oricum nu mai conta…
*
Căpitanul privea pierdut prin ecranul imens de pe puntea de comandă spre Nidus. Pe chipul lui se putea citi efectul care-l avusese eșecul acțiunilor lui. Pierduse alți oameni buni fără nici un efect. Muriseră toți cei trimiși a doua oară pe planetă. Primele semne vitale care dispăruseră au fost ale echipei din subteran. Apoi, mașinile de luptă raportaseră că mii de roboți au apărut și înaintează spre ei. De data asta, laserele avuseseră o intensitate mult mai mare și tăiau metalul navelor de luptă precum taie un cuțit untul. În scurt timp, senzorii arătau zeci de mii de surse energetice dispuse pe toată planeta. Singurul lucru pe care l-a mai făcut a fost să pună pe orbita planetei sateliți care să transmită altor nave pământene sau de aiurea, dacă puteau să-l înțeleagă, mesajul că planeta este în carantină. Ordinul de plecare spre o nouă planetă era deja dat.
*
Când a devenit conștient Gabriel observă că nu mai avea corp.
– Ce mama naibii mai e și asta, spuse el, și, culmea chiar se auzi. De fapt avea un fel de corp, dar părea mai mult spectru. Nu era religios și nici superstițios, dar auzise de la bunicii lui de fantome și alte aberații de acest gen. Uite că ei aveau dreptate.
În jurul lui alte spectre… pluteau. Se gândea că pe undeva e normal, ce puteau să facă niște fantome decât să plutească. Însă era ceva ciudat cu aceste fantome din jurul lui. Nu prea păreau umane. Pe lângă faptul că aveau patru brațe aveau și niște trăsături care păreau reptiliene.
– Bine ai venit, Gabriel! Vocea se auzea de nicăieri și de pretutindeni în același timp… Parcă era în mintea lui, dar în același timp avea senzația că îl aude de undeva, din exterior. Nu era nimic neplăcut în asta, dar se simțea mic și parcă strivit de măreția vocii. Nu-și putea explica de unde porneau toate acestea.
Acum totul părea atât de îndepărtat; viața lui părea doar un film pe care nu-l privise cu prea mult interes. Avea senzaţia că fusese murdar și acum, în sfârșit ,se curățase.
– Mă cunoști? De unde știi cine sunt?
– Pentru că eu știu totul! Spuse vocea fără nici o urmă de emfază.
– Ce este acest loc, cine sunt aceste creaturi?
– Ei sunt kerr, vechii locuitori ai planetei. Aici este, spun așa ca să înțelegi, lumea de apoi, Raiul lor. Gabriel, kerr au fost întotdeauna niște ființe credincioase. Încă de când au deschis ochii minții și focul conștiinței s-a aprins, ei l-au căutat întotdeauna pe Dumnezeu, pe cel care a creat sufletul, cel care aduce echilibru și liniște, cel cu care spiritul se contopește și devine întreg. Pentru ei progresele științei și tehnologiei trebuie să slujească doar unui singur scop, acela de a-l cunoaște și a ajunge la Dumnezeu. Și într-un final au reușit. Au creat ceea ce ei au numit Sacra Poartă.
– Și toți kerr-ii au trecut poarta de bună voie, au renunțat la… viață pentru a fi aici?
– La început nu, a fost o perioadă când doar cei bătrâni și cei fără speranță au venit la Poartă dar, în timp, toată planeta a dorit să intre în comuniune, adică în locul unde spiritul e liber, unde barierele nu mai există, unde eternitatea îți dă posibilitatea cunoașterii absolute.
– Nu pot să cred că au venit aici… fără să știe ce îi așteaptă!
– Aveau posibilitatea să se întoarcă.
– Și s-au întors?
– Da, s-au întors câțiva, dar doar pentru a-i convinge pe cei dragi să li se alăture. Ultimul a ajuns aici acum 2253 de ani pământeni.
Gabriel simțea că are dreptate. Simțea repulsie numai la gândul că ar putea fi îmbrăcat din nou în acel corp greoi, că ar simți din nou toate acele senzații neplăcute, senzații pe care nu le conștientizase când era… viu. Dar totuși se simțea străin. Intra în contact cu gânduri, cu sentimente cu moduri de a gândi inumane. Le simțea, făceau parte din el, dar cumva, cu toate că nu îi erau ostile, simțea nevoie să le respingă. Știa ce erau. Erau chiar sufletele kerr-ilor care intrau în contact cu el, care-l trăgeau în mijlocul lor. Fiecare avea individualitate, dar în același timp totul era împărtăşit.
– Vreau să ies de aici! Vreau să fiu iar eu singur!
– Nu se poate, corpul tău este iremediabil distrus.
O senzație de neputință puse stăpânire pe el, totuși un licăr de speranță părea că mai există.
– Cum funcționează Poarta, de unde își ia energia, cât timp va mai fi alimentată? Întrebările îi veneau în gând și nici nu trebuia să le mai exprime, cu toate că simțea nevoia de a le verbaliza.
– Poarta își ia energia din câmpul magnetic al planetei.
– Și când planeta dispare, când este înghițită de Soarele vostru…
– Dragul meu, atunci va fi doar începutul.
– Cum adică, cine ești tu, ești cumva un program, un tutorial al “Raiului”, când ai fost creat?
– Eu sunt aici dintotdeauna!Dacă mai ai întrebări… ai o veșnicie să-ți răspunzi.
Presiunea celorlalți devenea din ce în ce mai greu de suportat…
– Mai am o singură întrebare….
De data asta vocea nu mai așteptă să verbalizeze întrebarea și îi răspunse.
– Pe tine te-am luat pentru a ști cine sunteți și pentru a-mi putea apăra mai bine Poporul Ales!
Pentru Gabriel devenea din ce în ce mai clar faptul că Raiul unora este Iadul altora.
Mă numesc Lazăr Bogdan, originar din satul Ivănești, comuna Pădureni, județul Vaslui. Pentru o mai bună localizare vă voi da ca reper orașul Huși care se afla la 15 km de locul unde m-am născut.De la vârsta de 14 ani am părăsit satul natal pentru a urma Liceul MIlitar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc. Apoi, în periada 2000 -2004 am urmat Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu devenind, după absolvire, ofițer de infanterie. Acum, m-am stabilit în București și urmez cariera militară.Pasiune pentru SF o am de când eram copil citind cu aviditate tot ce mi-a picat în mână, începând cu Jules Verne bineînțeles.
9 comments
Bogdan Lazăr says:
mai 27, 2013
Deja sunt ingrijorat… nimeni nu spune nimic… Nu e semn bun!
Eugen Gombos says:
mai 28, 2013
Of, of! Dupa „Calatorul” lui Daniel Boca, ajung din nou sa nu pot si sa nu vreau sa fiu ingaduitor.
Ceea ce urmeaza sa spun nu ar nicio urma de rautate. Dimpotriva, as vrea sa te ajute sa refaci povestea.
Cea mai mica problema este ca lipsesc nepermis de multe pauze dintre cuvinte. Cred ca o simpla lectura le-ar fi putut elimina. Altele sunt in plus. Daca ai scris-o pe vremea lui “nici o”, ar trebui sa o actualizezi in prezentul lui “nicio.”
Cea mai mare durere este ca inca din primele randuri nu am avut impresia ca citesc o poveste, ci, cu totul altceva. O dare de seama poate… Desi subiectul era interesant si mi-a trezit interesul, modalitatea de „povestire” mi s-a parut nepotrivita, neplacuta, artificiala. Ca si cum un robot impersonal ar fi redat ceva ce inregistrase fara vreo emotie. N-am simtit omul-autor din spatele textului.
Apoi:
– lipsesc cuvinte si multe virgule;
– dezacorduri, cuvinte scrise incorect sau total gresit alese;
– inadvertente in text (structurile erau sub vegetatie deasa, mai apoi zici ca erau sub vegetatie mai rara si de mici dimensiuni. A inceput acum 2000 de ani si a continuat pana acum 2200 de ani. Adica???????? Raman 4 soldati afara, sunt omorati, apoi la raport ai 2 morti si 2 raniti (cei atinsi in nava). Si astea sunt numai 3 pe care le-am retinut.
– “de la baieti si fete” ajungi la “domnilor si doamnelor”, cu mentiunea ca doamnele se mentioneaza inaintea domnilor. Ai un fel de limbaj de lemn gen “ofiterii care se asezau disciplinati la locurile lor” “Căpitanul era mândru de ofițerii lui”. Cum scriam compunerile in scoala primara – familii cu copii imbracati in treninguri noi mergeau la defilare.
– cuvinte care se repeta suparator, care se explica prin ele insele;
– ordinea cuvintelor da impresia ca e o traducere stangace: (dornici de o gură de aer proaspăt și să-și dezmorțească picioarele, Un vuiet neliniștitor se auzi (punct), o liniste anormala se asternu(punct) Ma deranjeaza aceste verbe la final de propozitie. “Zona fusese bombardată de pe orbită și se aşteptau ca în zonă să nu mai fi rămas…” “cu toate că doar o mică parte dintre ei erau, înainte de a aplica pentru această misiune, militari, dar deveniseră.” PFFF !!!!!!!!!
Formulari total aiurea, care aproape ca nu au de-a face cu limba romana:
– îi asigurau lui perimetru cât era în subsol.
– producând militarilor niște amintiri (acu pe loc, produceau ceva care in viitor urmau sa fie amintiri, da, e logic, insa nepotrivit. Ai vrut sa spui ca evocau amintiri?)
– avuseseră (in trecut)o intensitate mult mai mare și tăiau (in prezent)
– își dădu rucsacul unde avea explozibil jos;
– dornici de o gură de aer proaspăt și să-și dezmorțească picioarele
Sufera si logica in multe privinte. De exmeplu ofiterul stiintific isi expune doar parerea lui…
Stangace si saraca mi s-a parut….nici nu mai zic ca ma enervez pe tine. Trebuia si puteai fi mult mai atent. Te-ai grabit sa o publici?
Hai sa zic si de bine: mi-a placut foarte mult ceea ce spune si cum spune vocea. In stilul asta ar fi trebuit sa sune toata povestea. Oricum, 20 de randuri scrise bine nu o salveaza. Finalul putin confuz si fara sa iti provoace caderea fisei cititorului. Titlul si povestea te indreapta spre o alta imagine.
Concluzia: daca e o schita scrisa pe o foaie, in graba la restaurant, ca sa nu iti pierzi ideile, e excelenta. Urmeaza doar sa o pui la punct ca sa fie o poveste frumoasa si bine scrisa. Ca produs finit m-a dezamagit cumplit, mai ales dupa ce citisem povestea ta din nr. trecut.
Eugen Gombos says:
mai 28, 2013
Na ca am spus eu! O fi semn bun?
Bogdan Lazăr says:
mai 28, 2013
Este semn bun :)! Multumesc mult Eugen! Este critica atat de bine argumentata incat nu pot sa nu fiu de acord. Sunt un incepator si ca orice incepator sunt stangaci, poate mai stangaci ca altii. Oricum consider ca, citind ce ai scris, am invatat mai mult decat as fi invatat citind 2 compendii de critica litarara!
M-am grabit intr-adevar. Ale tineretii valuri… 🙂 Tin sa mentionez insa ca am remarcat multe spatii intre cuvinte lipsa, cu toate ca in textul original existau. (asta e cea mai mica problema). Asta probabil s-a intamplat din cauza exportului dintr-un format in altul.
Sincer, dupa ce am citit ce ai scris tu, vad povestirea mea cu alti ochi. Multumesc mult inca odata!
Eugen Gombos says:
mai 29, 2013
Bogdane, tu ai o problema cu ordinea cuvintelor in text. Ia uite ce scrii in acest comentariu: „Tin sa mentionez insa ca am remarcat multe spatii intre cuvinte lipsa…” Din asta se intelege ca ai remarcat spatii erau intre cuvintele lipsa (care cuvinte lipseau adica). Ori tu ai vrut sa spui de fapt ca ai remarcat multe spatii lipsa intre cuvinte. Adicatelea „Tin sa mentionez, insa, ca am remarcat multe spatii lipsa intre cuvinte.” Acu’ aici in comentarii gresim cu totii, dar la tine am vazut ca e regula si in text si aici. Revezi un pic. Chiar sunt curis de acest text dupa ce il refaci.
Bogdan Lazăr says:
mai 29, 2013
Esti interesat de refacerea comentariului sau a textului? 😀
Sa inteleg ca, ce-mi trece mie prin minte, nu e chiar de aruncat?
Eugen Gombos says:
mai 30, 2013
La poveste ma refer, desigur. In comentarii toti gresim, dar scopul lor nu e sa fie opere de arta. Am credinta ca orice text merita sa fie salvat si nu desfiintat. Povestea ta e interesanta, doar ca e rau scrisa. Merita sa fie refacuta, reformulata. Pe de alta parte, niciun lucru bun, prin mintea oricui trece nu ar trebui aruncat. Desigur, nu vom ajunge nici Poe, Asimov sau Frank Herbert (desi niciodata nu e total exclus). Deja faptul ca te preocupa literarura si scrisul e un mare pas inainte. Slefuirea stiului si umplerea lacunelor vin cu timpul. Asa ca rafa textul cand ai timp si inspiratie.
Eugen Lenghel says:
mai 28, 2013
E posibil ca spațiile să dispară dacă editarea s-a facut cu Word 2010. Microsoft justifică prin greșeli în edițiile anterioare de Word, dar asta se întâmplă numai în conjuncție cu Word 2010, de fiecare dată. Soluția este salvarea în format .Doc sau .Rtf. Dar asta e cea mai mică dintre probleme.
Bogdan, ai nevoie de mai mult exercițiu de scris. Toți începătorii au nevoie și nu este nici-o rușine. Nu trebuie să descurajezi, pentru că ai ceva pe care merită să construiești.
Să fii convins de asta, pentru că au fost texte primite pe care nici nu le-am menționat, atât de slabe au fost.
Bogdan Lazăr says:
mai 28, 2013
Multumesc Eugen! Chiar daca povestirea de fata nu a fost chiar cum trebuia, comentariile voastre imi dau totusi speranta.