Ce este omul? Întrebarea fundamentală, care ne frământă de milenii, a fost rezolvată cu ușurință de religie prin ideea de suflet: „creaturile cu suflet sunt oameni, cele fără, nu.” Această definire a început însă să se sfărâme odată cu dezvoltare spiritului științific și, de vreo două-trei sute de ani, ne-am găsit din nou goi în fața infinitului, fără o definiție clară pentru noi înșine. Iar pentru noi, cititorii de SF, situația e și mai grea, căci au apărut numeroși noi candidați posibili la această calitate: androizi, cyborgi, clone, AI-uri, roboți inteligenți, extratereștri.
Ca diferențiere, voi considera cyborgi – organismele ce combină părți umane (de carne) cu părți tehnologice; androizi – roboții umanoizi din componente ce nu provin din celule umane (plastic, metal, substanțe organice de altă natură) și care nu folosesc o minte umană; clone – ființele provenite din celule umane și folosind o minte umană, indiferent dacă mai au formă umanoidă sau nu; iar roboți inteligenți – pe cei tehnologici non-umanoizi (precum moravecii lui Simmons).
În opinia mea, definirea unui om se face printr-un complex de criterii biologice, psihologice și sociologice, pe care o să le prezint în continuare, în ordinea logică (cu precizarea că eu, fiind ateu, nu iau în calcul și criterii teologice, pe acestea puteți să vi le adăugați voi după gust, cu riscul să nu mai fie viabil niciun candidat). Voi lua în calcul, evident, doar creaturile/entitățile cu un grad civilizațional de inteligență, căci altfel risc să includ, conform propriei mele grile, și cimpanzeii (deși e și asta altă discuție, în unele state s-a decis legal că beneficiază de drepturile omului).
*
1. CURIOZITATEA INTELECTUALĂ. Unul dintre primele aspecte pe care le consider definitorii omului este dorința/nevoia de a ști mai mult, de a descoperi noul, de a se întreba ce este dincolo de orizont. Spiritul științific aș putea spune, impulsul nostru de a căuta explicații, de a cerceta și de a experimenta.
Evident, în mare măsură împărtășim curiozitatea cu animalele; dar dincolo de cea motivată de căutarea de noi surse de hrană și noi teritorii, omul are și o curiozitate la adresa aspectelor abstracte (matematică, fizică, filosofie etc.) care nu se regăsește la nicio altă ființă descoperită până acum de noi. Și primatele au, de exemplu, curiozitatea tehnologică de a găsi instrumente și arme, de a înțelege cum funcționează și uneori chiar de a le optimiza. Dar, în plus, noi simțim nevoia să înțelegem nu doar ce funcționează și cum, ci și DE CE. Ei, și de la acest „DE CE”, indiferent că este unul fizic (ex. identificarea forțelor precum gravitația) sau sociologic (ex. factorii ce duc la apariția și extinderea unei ideologii), începe eliminarea în grila noastră. Cât de reală este dorința de a ști „DE CE” la mințile electronice (AI-uri, roboți umanoizi sau nu)?
Chiar dacă există (de exemplu moravecii lui Simmons manifestă curiozitate intelectuală și artistică), nu este ea urmarea programării efectuate de oameni? Poate nu direct (la un robot creat de un AI sau de alt robot), dar ca punct inițial, nu orice minte electronică, indiferent cât de evoluată, provine de la un soft originar creat de om?
Puteți argumenta că, în fond, și a noastră este doar un soft, din moment ce mintea este o manifestare bio-chimică și electrică ce funcționează pe bază de algoritmi. Că și noi suntem, mai mult sau mai puțin, niște computere ce funcționează pe baza unei programări destul de standardizate. Diferența specifică pe care o percep eu este faptul că, la noi (și la alte ființe inteligente biologice), programul curiozității abstracte a evoluat singur, în mod natural, și nu a provenit dintr-o intenție externă, fie ea și implicită, nu explicită (poate că o AI a evoluat dintr-un soft ce nu avea inclusă curiozitatea, dar programatorul uman inițial a creat acel soft folosind mintal o paradigmă ce o includea).
Pe scurt, la criteriul CURIOZITATE INTELECTUALĂ avem:
DA: cyborgi, clone, extratereștri,
NU: AI-uri, roboți inteligenți (androizi și moraveci).
*
2. IMAGINAȚIA. Pornind poate din curiozitatea intelectuală de la punctul anterior, imaginația merge cu un pas și mai departe către abstract. Astfel, oamenii nu numai că imaginează lucruri noi, funcționale și utile din elemente care nu sunt evidente (spre deosebire de primate, care descoperă instrumente și arme folosind elemente deja existente în mediul lor), dar imaginarul uman inventează și o infinitate de concepte și entități absolut inutile și lipsite de funcționalitate.
Nu mă refer aici la religie, de exemplu, care, deși este imaginară și inutilă pe fond, îndeplinește totuși anumite funcții reale sociologice (ne reduce instinctele criminale printr-un sistem de pedepse și recompense lipsite de concretețe) și psihologice (are efect anti-traumatic). Nu, mă refer pur și simplu la povești, de la legendele celor mai străvechi oameni la SF-ul și fantasy-ul actual.
Nu există animale care să inventeze povești fanteziste (s-a stabilit, de exemplu, că și gorilele mint, dar minciuna nu este o fantezie, ci se bazează pe elemente reale și verificabile, doar prezentate fals). De aceea, probabil că unul dintre primele lucruri care ne-a separat vizibil în evoluție de strămoșii noștri antropoizi a fost momentul când niște australopiteci, sau ce or fi fost, s-au strâns sub un copac și unul dintre ei a început să vorbească prostii. Iar celorlalți, deși le era clar că nicăieri în jurul lor nu se găsește monstrul inventat pe loc din poveste, le-a plăcut fiorul simțit și au cerut mai multe detalii lipsite de realitate și utilitate.
Acum, problema cu acest criteriu este că, deși ne separă foarte clar de animale, inclusiv de cele mai apropiate nouă, e mult mai greu de stabilit dacă ne separă și de celelalte ființe inteligente. E clar că cyborgii și clonele vor avea aceeași imaginație, căci provin și biologic din oameni; dar dacă o AI sau un android manifestă imaginație care nu a fost programată de un om, este ea veritabilă sau, precum curiozitatea intelectuală, provine de la creația inițială? Eu aș zice că este reală, căci a evoluat de la sine, independent.
De aceea, cu o doză de dubiu, consider că la criteriul IMAGINAȚIE avem:
DA: cyborgi, clone, extratereștri, AI-uri, roboți inteligenți (androizi și moraveci).
*
3. SENTIMENTE. Dacă punctul anterior ne separa foarte clar de animale și nu prea bine de alte ființe inteligente, în privința sentimentelor situația stă exact invers. Vedem în jurul nostru că o bună parte din animalele mai evoluate (mai ales mamiferele și unele păsări) au în mod real sentimente; și cu cât sunt mai evoluate, cu atât și simțămintele sunt mai variate și mai specializate.
De exemplu, o pasăre simte dragoste față de progenituri, dar puțin probabil să cunoască sentimentul de regret; un câine este capabil de prietenie, de iubire chiar și-n afara speciei (iubește un membru al altei specii și este conștient că este alt tip de ființă, din moment ce folosește o limbă diferită cu oamenii decât cu alți câini) și chiar de tristețe; iar un cimpanzeu simte absolut tot ce simțim și noi, mai puțin fervoarea religioasă sau ideologică, ce pornesc din imaginație (deși putem considera că are sentimente politice, din moment ce există campanii războinice între triburi de cimpanzei, care nu sunt motivate de foame sau teritoriu).
Pe de altă parte însă, nu este posibil ca AI, indiferent cât e de inteligentă, fie ea chiar și cvasi-divină, să aibă sentimente reale. Și mă refer atât la cele strict software, entități virtuale, cât și la cele întrupate (androizi, moraveci). Acestea ar putea simți lipsa practică (a unui program, a unei componente, a unui membru al rețelei/echipei) dar nu cred că ar putea simți o lipsă nepractică, precum depresia (în cazul căreia îți lipsește ceva nedefinit, dar devastator).
De fapt, cred că principalul element care ar separa clar sentimentele umane de cele electronice este definirea. Un android, precum cei din „Vânătorul de recompense” (superbul „Blade Runner” al lui Ridley Scott), poate simți dragostea, regretul, furia, dorința de a fi liber sau chiar om. Toate acestea sunt sentimente reale, dar obiectul lor este clar definit: un alt android, un om, conceptul de om, de libertate.
Suplimentar acestui tip de sentimente, oamenii mai au o categorie unică: sentimentele fără obiect clar definit, precum dorul, nevoia de împlinire în general și, cum spuneam mai devreme, melacolia, spleenul, depresia. Nu este clar dacă extratereștrii biologici ar avea sau nu acest tip de simțăminte; probabil că unii proveniți din ființe similare mamiferelor le-ar avea, în timp ce alții, insectoizi, nu – rămâne de văzut.
Pe scurt, la criteriul SENTIMENTE avem:
DA: unii cyborgi (la care predomină umanul), clonele, unii extratereștri,
NU: AI-uri, roboții inteligenți (androizi și moraveci), unii cyborgi (la care predomină AI-ul), unii extratereștri.
*
4. SPIRITUL DE SACRIFICIU. De la variantele lui blânde (compasiunea, caritatea, generozitatea) până la cea extremă (renunțarea la propria viață), spiritul de sacrificiu al individului în favoarea grupului (de la familie până la popor) a fost întotdeauna considerat ca absolut definitoriu pentru „a fi om”.
Dar este el oare? Nu la fel se sacrifică și insectele sociale, precum termitele, albinele, furnicile? Aici elementul de diferențiere apare la motivație: atât noi, cât și foarte multe animale, suntem dispuși la riscarea și chiar sacrificarea propriei vieți pentru supraviețuirea fizică a colectivității și, in extremis, a speciei. Dar aceasta este pur și simplu o pre-programare instinctivă existentă inclusiv la ființe extrem de rudimentare evolutiv.
Diferența apare la motivația imaginară, atunci când pericolul nu este concret, fizic (atacul unui prădător) ci de valori: la adresa religiei sau a ideologiei. Zeci de milioane de oameni au murit de-a lungul istoriei pentru a-și proteja zeul sau idealurile, indiferent că acestea s-au numit comunism, fascism sau pur și simplu libertate, în timp ce niciun animal nu a pierit vreodată pentru concepte.
Atunci, separația ar fi destul de simplă: roboții care se sacrifică conform legilor lui Asimov intră la prima categorie, fiind programați în acest sens, în timp ce clonele ce mor pentru Republică în „Războiul Stelelor” fac asta din convingere și deci sunt oameni.
Dar tind să nu fiu de acord cu această aparență. Atât la ideologie cât și la religie, eroii renunță la propria viață pentru ca urmașii lor (fie biologici, propriii copii, fie mentali, descendenții ca popor) să fie protejați de creștinare/islamizare/etc. sau de un mod de viață perceput malefic (și cei care mor pentru dictaturi precum teocrația iraniană sau URSS-ul / Reichul nazist credeau că alternativa este mai rea). Ca să nu mai spun că o parte dintre ei se așteaptă și la recompense (virgine în Rai sau monumente grandioase). Și atunci, dacă scopul este tot protejarea membrilor grupului, chiar dacă nu e un pericol real, ci bănuit, nu ne întoarcem la supraviețuirea speciei?
Eu personal consider că da, ca urmare, acest criteriu considerat de multe ori definitoriu mie nu mi se pare valabil. Astfel că nu o să-l folosesc, fiind inutil.
*
5. BIOLOGIA.
Din păcate, criteriul aparent cel mai simplu de definire a omului în realitatea prezentă, și anume să fie măcar parțial uman în sensul pur biologic/anatomic, devine extrem de complicat în cea viitoare, science-fiction. Și asta datorită următoarelor două dileme, pe care le voi diseca nițel, fără a extinde prea mult analiza (că ar ieși alte două articole).
Prima dilemă apare la interpretarea fizică: încă ești om, atâta timp cât mai ai măcar ceva dintr-un organism uman. Problema este: unde e limita maximă? De exemplu, personajele îmbunătățite cu prostetice și implanturi din universul jocului Deus Ex sunt încă, evident, oameni. Foarte clar cât timp prosteticele reprezintă minoritatea; când acestea devin majoritare, respectivii devin cyborgi, dar în opinia mea încă sunt oameni, chiar dacă mai au, de exemplu, doar capul original. Și chiar și acela cu ochi tehnologici. Problema este: dacă înlocuiești absolut tot în afară de creier, mai ești om? Eu aș zice că da. Dar când înlocuiești o parte din creier cu procesoare? Deja este foarte discutabil. Numai că atunci când ai terminat de înlocuit totul nu mai ești cyborg, ci android, iar atunci apare întrebarea: care a fost punctul exact când ai schimbat categoria? La cât la sută din schimbare?
A doua dilemă este la interpretarea metafizică: mintea noastră reprezintă un complex de semnale biochimice și electrice („software”-ul) rulate de creier („hardware”-ul). Cât timp rămân cuplate, totul e simplu. Dar ce facem dacă le decuplăm? Software-ul fără hardware mai este om?
Adică, dacă o AI se dezvoltă sau e creată independent, este o entitate electronică. Dacă însă downloadăm mintea unui om într-un computer, este ea o minte sau o AI? Și care este „eu”? Doar cea rămasă în corp, sau și cea din cloud? După ce moare cea organică, cea din computer mai este (același) om sau ceva diferit? În opinia mea, și nu sunt atât de sigur că am dreptate, cea din computer nu este „eu”, ci altcineva. Dar imaginația și curiozitatea intelectuală pe care le va manifesta sunt continuări ale celor originale și deci veritabile (ca urmare este om) sau doar simulări (și nu este om)? Aici înclin spre a doua variantă, deși probabil că personalitatea ar fi absolut convinsă că sunt reale. Și nu vreau să mă întreb, similar, cât de real e ceea ce percepem noi, că deja mă înfior…
Ca urmare, cu multă îndoială, consider că la criteriul BIOLOGIE avem:
DA: cyborgi (până la un punct), clone, extratereștri,
NU: AI-uri (originale sau minți downloadate), roboți inteligenți (androizi și moraveci), cyborgi (după un punct).
*
Într-o oarecare concluzie, cam fluidă, căci am văzut cum zonele de gri sunt atât de greu de definit încât mai mult ne afundăm în alte întrebări decât să răspundem cu „alb și negru”, aș putea spune că umani sunt clonele (umanoide în formă sau nu), cyborgii (până la un punct greu de definit) și o parte din extratereștrii biologici, în timp ce AI-urile (originale sau foste minți), androizii, roboții și unii extratereștri nu pot fi considerați oameni.
Vreau însă să precizez că eu însumi îmi păstrez anumite dubii filosofice asupra clasificării și, mai ales, că această discriminare a fost una strict conceptuală și nu din punct de vedere al drepturilor. Căci (și această temă ar fi și ea destul de complicată) din punct de vedere al drepturilor omului consider că acestea ar trebui acordate în mod egal tuturor creaturilor (biologice, tehnologice și virtuale) care manifestă conștiință de sine și capacități de introspecție, indiferent că sunt sau nu oameni.
Ca în legea lui Ohm, varianta hâtră românească: „ești om cu mine, sunt om cu tine”…
19 comments
Vlad says:
iun. 1, 2015
Cred ca te limitezi la partea de AI. AI-ul e mult mai mult decat un program, invata fara sa fie programat sa invete ceva anume.
Gandeste-te la I Robot, care tocmai o astfel de poveste infatiseaza cand limitarile impuse de programatori sunt indepartate si AI-ul devine independent, liber.
De asemenea, Ghost in the Shell are o abordare foarte interesanta legata de un mecanism prin care un AI poate aparea natural, prin mecanisme evolutioniste.
E interesant de urmarit dezvoltarea AI-ului. In opinia mea, e urmatorul pas in evolutie, creierul uman incepe sa isi arate limitarile…
Miloș Dumbraci says:
iun. 1, 2015
da, dar chiar daca invata fara sa fie programat pentru o tinta anume, nu a fost totusi programat la origine sa invete, ca proces?
Deci punctul de pornire este totusi o decizie umana. Poate parea o fiinta inteligenta, dar nu a ajuns acolo prin evolutie, ci pornind de la alta fiinta inteligenta, un om. si atunci nu este el doar o simulare de om, indiferent cat de independent pare?
Poate ca daca exista extraterestri insectoizi de exemplu, un AI scris de ei ar invata cu totul altfel. si atunci ar fi o simulare de insectoid.
Asta cred eu, sunt deschis la contraziceri 🙂
Lucian-Dragoş Bogdan says:
iun. 8, 2015
Comparaţia nu mi se pare că foloseşte aceleaşi criterii. Vorbeşti despre cum e omenirea acum (prin „acum” mă refer la ultimele mii de ani, în care putem reconstitui cât de cât rezonabil cum au fost oamenii), dar nu ştim cum a fost la începuturile ei. În schimb, pentru IA te raportezi la stadiul incipient în care încă se află. Cine ştie unde va fi o IA peste 200.000 de ani şi unde era omenirea acum 200.000 de ani, prin prisma criteriilor enunţate de tine? 😉
Dacă şi omenirea reprezintă rodul unei „programări” prealabile? Dacă ceea ce considerăm acum a fi criterii fireşti sunt rodul unei ante-programări? Ok, chiar şi în condiţiile astea criteriile rămân, dar atunci o IA creată de om va ajunge, în timp, să le posede. Din punctul nostru de vedere, ele vor fi „false”, „copiate” – chiar dacă vor ajunge să mimeze realitatea la un nivel insesizabil (vezi „Visează antroizii oi electrice?” de Philip K. Dick). Dar, pentru cineva extern, copia unei copii va prezenta aceleaşi caracteristici, prin urmare cele două pot fi puse în aceeaşi categorie.
Şi, nu în ultimul rând, dacă… stadiul în care se află omenirea acum reprezintă nu programul corect, ci o versiune eronată, evoluată (involuată) după sute mii de ani de bug-uri care s-au tot acumulat? Dacă la început aveam rigurozitatea unei IA, dar erorile adunate ne-au adus la un stadiu de funcţionare „defectuoasă” (imaginaţie, curiozitate, etc.)? Dacă IA reprezintă, de fapt, „revenirea la setările din fabrică”?
Câte idei de povestiri… 🙂
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
ideea ta este frumoasa si poetica, plus ca in cazul ei intr-adevar AI-urile ar fi copie la copie, deci am fi oarecum similari. Eu personal in schimb sunt absolut convins de evolutia darwiniana si nu am vazut vreodata vreo dovada in favoarea creationismului, fie el divin sau doar extraterestru. Pe cand antropologia si genetica ne dau nenumarate dovezi ca am evoluat din antropoide, adica in mod original, plus ca datorita lor stim totusi cum eram acum 200.000 ani. Ca este posibil sa fi existat vreo interventie intre timp sunt de acord ca teorie, dar nici aici nu exista inca dovezi.
Iar daca suntem o versiune eronata, nu inseamna neaparat ca suntem si gresita, ci doar diferita; o rigurozitate totala nu cred ca ar lasa loc creativitatii si deci nici evolutiei civilizationale soft (adica arta, dincolo de inginerie).
multumesc de opinie si sper sa nu o iei ca o contrazicere, ci dezbatere 🙂
Lucian-Dragoş Bogdan says:
iun. 8, 2015
Evident că o iau ca pe o dezbatere. Tocmai ăsta este farmecul SF-ului, că permite o sumedenie de direcţii în care poate evolua discuţia. Cum am spus şi la finalul postării anterioare: câte idei de povestiri! 😉 Am o singură observaţie – deşi şi eu tind spre evoluţionism, nu m-aş hazarda să afirm că ne dă nenumărate dovezi că am evoluat din antropoide. Există încă mult prea multe pete albe şi „potriviri din brişcă”, făcute „să dea bine”. Dar da, sunt de acord că această teorie are printre cele mai mari şanse să se apropie de realitate dintre toate celelalte, ţinând cont de ce cunoaştem la ora atuală.
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
independent de cine a creat pe cine,crezi ca o IA va fi capabila de sentimente veritabile sau vor fi doar simulari ale celor umane? si daca sunt altceva decat doar o copie, nu ar trebui sa simta emotii diferite de ale noastre, unele pe care nici nu le intelegem? Ori poate ca pun eu problema gresit, si IA urile nu vor simti nicodata sentimente, dar acesta nu ar fi un criteriu. Crezi ca cineva poate fi considerat uman daca nu are emotii?
Lucian-Dragoş Bogdan says:
iun. 8, 2015
Aş răspunde printr-o rugăminte: defineşte emoţiile. 🙂
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
senzatii care nu provin din lumea concreta externa (ca indicii de frig, caldura, durere, spaima de fiare reale) sau interna biologica (foame, sete, dorinta sexuala si forma ei eleganta iubirea), ci din aspecte abstracte. Adica nu au o sursa identificabila in afara mintii, ca de ex.tristete, plictiseala, fericire, deprimare, religiozitate.
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
dezbaterea este deschisa pentru orice cititor are o opinie, sa nu credeti ca e monopol pentru mine si lucian-dragos 🙂 Va astept sa interveniti!
Lucian-Dragoş Bogdan says:
iun. 8, 2015
Oare acele senzaţii, aşa cum le-ai descris, se nasc din neant? Nu au la bază o acumulare strat după strat începută încă de la cea mai fragepă vârstă? Cu alte cuvinte… învăţate, după un algoritm care nu ne e foarte clar (dar pe care diferitele curente din psihologie le definesc cu o mai mică sau mai mare acurateţe).
Iar sămânţa de pornire, cea cu care ne naştem, este ea complet aleatoare, cu alte cuvinte neprogramată? Nu depinde de un anumit bagaj ereditar (asta ca să nu trec mai departe, în tematica sufletului, a cărui perenitate este tratată în diferite moduri în funcţie de curente mai mult sau mai puţin spirituale)? Oare există vreun element aleator sau totul face parte dintr-o „programare” suficient de complexă încât să ne dea iluzia că se desfăşoară liber, neîngrădit, spontan?
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
nu cred in nimic nedemonstrat stiintific, precum ideea de suflet, deci ipoteza asta o exclud. nici in ereditate decat in mica masura in ceea ce priveste psihicul (stiu ca o parte a psihologiei pune accent pe genetica, alta pe formare si nu au ajuns la o concluzie ferma, eu tind spre a doua).
Sunt intr-adevar de acord, in schimb, ca emotiile superioare le invatam, „suntem programati” de societate in acest sens, si atunci e discutabil daca sunt veritabile/originale sau ar fi identic programabile si la IA-uri. Pe de alta parte nici nu cred ca ar exista un factor extern interesat sa ne iluzioneze, ci pur si simplu ca sunt modalitati ale organismului social de a functiona corect, similar unui musuroi care are o minte colectiva pentru a supravietui.
Totusi ma simt in dubiu, caci chiar si programate, aceste emotii chiar le simtim, in timp ce la o entitate electronica probabil ar fi doar simularea lor, nu „simtirea”. Oricum, toata discutia asta ma face sa ma intreb daca nu cumva sunt „rasist” la adresa IA-urilor 🙂
Lucian-Dragoş Bogdan says:
iun. 8, 2015
Tare faza cu rasismul! 😀
Legat de simţire vs. simulare – tu eşti în interiorul „sistemului uman”, prin urmare nu poţi sesiza dacă simţirea ta e simulată sau nu. 😉 Judeci „sistemul uman” din interior, iar „sistemul AI” din exterior – astfel, comparaţia e viciată prin nerespectarea unui sistem standard, care nu interferează cu niciunul (sau interferează în aceeaşi măsură cu fiecare).
Filozof trebuia să mă fac, că le îmbârlig de numa’! 😀 😀 😀
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
da, asta asa e, dar cineva care nu este om la ce se raporteaza cand calculeaza gradul de umanitate? Probabil la niste criterii exterioare, care putin probabil sa cuprinda tot ceea ce intelegem noi prin acest concept. Si aici ajung intr-un cerc vicios: daca nu esti om, nu poti avea certitudinea ca judeci corect, iar daca esti om, ai o viziune distorsionata, partiala. Cum deocamdata aici mi s-a imbarligat mintea, ma opresc deocamdata sa stau sa cuget.
PS. astept sa concretizezi intr-o povestire ideile din primul tau comentariu, as citi-o cu interes 🙂
Miloș Dumbraci says:
iun. 8, 2015
eu o povestire inspirata exact din articolul asta tocmai am scris, a aparut luna asta in alta revista SF 🙂
Vlad says:
dec. 22, 2015
Am citit acest articol încă de aseară, dar site-ul nu m-a lăsat să postez un comentariu.
Mă bucur că am găsit acest articol, pentru că am abordat subiectul realităţii virtuale (şi al inteligenţelor artificiale) şi îmi dau seama că am făcut şi câteva greşeli pe parcurs. Iar discuţia dumneavoastră cu domnul Lucian a fost mai mult decât interesantă, mai ales partea legată despre emoţiile unei IA.
Miloș Dumbraci says:
dec. 22, 2015
păi din moment ce încă nu există AI-uri și nici VR, nu știm cine are dreptate în presupuneri, poate nu ai judecat greșit 🙂
Și, te rog, mai ușor cu ”dumneavoastră”, sunt încă ”in my 30s” :D. Deci ”tu”.
Vlad says:
dec. 24, 2015
Asta cam aşa este. 🙂
Am înţeles.