Top 10 scriitori de SF

          Firește, topul de mai jos este subiectiv și nu are pretenții să fie universal valabil; nu este decât o opinie și nu are nici intenții academice, deci nu intră prea adânc în detalii livrești. Ca grilă de valori, eu personal am următoarea piramidă:

          1. ideile originale,

          2. acțiunea bine prinsă în cuvinte,

          3. stilul natural sau artistic, dar fără a aluneca în fițe,

          4. personajele memorabile;

          Pentru top am ținut cont și de impactul autorilor asupra SF-ului în general (altfel era diferit), dar nu am luat în calcul (și nu doar că voi refuza întotdeauna, dar și consider abordarea greșită) criterii extra-literare, fie ele politice, de gen, culoare sau alte elemente la modă mai recent (ce-i drept că există un ocean de literatură SF la care nu am acces – China, de exemplu – sau nu mai am – Rusia – și deci o discriminare implicită a fost, dar nu mi se datorează). Așa că ceea ce ofer s-ar putea să pară nițel cam retro, dar din punctul meu de vedere este un top sincer și trecut prin filtrul rațiunii. Dar ce s-o mai lungim, hai să trecem la listă:

          10. ROBERT HEINLEIN

          Heinlein scrie senzațional despre război, și cu subtilitate despre pace; despre rebeliune urbană cvasi-comunistă (”The Moon is a Harsh Mistress”) și despre statul perfect militar-fascist (”Starship Troopers”); despre ecologie/societatea post-modernă (”Stranger in A Strange Land”), totalitarism (”Sixth Column”) și invazii ET (”The Puppet Masters”). Scrie pentru adulți și pentru puștani (”Space Cadet”) și pentru toate stângile și dreptele: vă vine să credeți că textele sale-s din anii 50-60 și totuși atât de actuale? Aceasta pentru că Heinlein scrie de fapt despre două lucruri care ne definesc umanitatea: societatea și lupta. Și le abordează din toate unghiurile posibile, cu pasiune și adrenalină, realism și claritate.

          Ce-l ridică: versatilitatea; adrenalina.

          Ce-l coboară: prea ”western white male”-ish ca să fie universal, de aceea pe termen lung nu a avut impactul meritat.

          *

          9. JULES VERNE

          Poate că, fiind european și din ginta latină pe deasupra, sunt subiectiv când îl iubesc pe Verne și diversele sale ”Voyages Extraordinaires”. Sunt convins că pentru toți românii el este poarta de intrare în SF: suficient de aventuros și tehnic-fantezist, dar și cu cele mai memorabile personaje posibil (mi le amintesc pe cele din cărți citite acum 30 de ani în școala primară), încât să ne fascineze copilăria. E atât de accesibil și captivant pentru că este mai degrabă literatură de aventuri și din curentul de secol XIX de ”descoperiri”, plimbându-ne prin toate colțurile lumii alături de exploratori, așa cum SF-ul de secol XX a făcut-o pe alte planete. Are însă și neajunsuri: este prea apropiat de literatura pentru copii și tineret ca să fie interesant și pentru adult (de altfel majoritatea cărților sale nu sunt deloc SF), iar partea de SF a fost deja concretizată și nu mai e percepută astfel, ci chiar ca tehnologie depășită deja (știința a depășit drastic  ficțiunea în doar un secol).

          Ce-l ridică: accesibilitatea; inocența unei epoci optimiste, expansive.

          Ce-l coboară: viitorul său a fost deja complet depășit și și-a pierdut calitatea de SF.

          *

          8. RAY BRADBURY

          Poate că este mai celebru în mainstream pentru ”Fahrenheit 451”, un avertisment din păcate niciodată vetust, carte reinterpretată în diverse alte forme (mai ales cinematografice), dar pentru SF este esențial cu ”The Martian Chronicles”. Această minunată saga a adus în atenția publicului SF stilul epopeic cam în același timp în care Tolkien o făcea în Fantasy și a reușit să scoată genul din era ”pulp” și a revistelor ieftine și s-o reconecteze la odiseile antice; nu numai că este fascinantă și pasionantă și acum, dar a împins SF-ul la alt nivel literar. Cât despre ”Fahrenheit 451”, prevede încă din anii 50 că televiziunea tâmpește, predispune la extremism și este un instrument eficient pentru dictatură, literatura fiind în schimb un pericol pe care oricum masele nu-l simpatizează. Noroc că așa ceva nu s-a confirmat deloc în comunism și nu e și prezentul în care trăim…

          Ce-l ridică: perenitatea ideilor; frumusețea și puterea scriiturii; a scos SF-ul din zona ”literaturii joase”.

          Ce-l coboară: impactul mai degrabă cultural și intelectualist; apostolii care au făcut SF-ul un fenomen global sunt alți contemporani ai săi (Asimov și Clarke).

          *

          7. H.G. WELLS

          Întrebați orice sefist: cu cine a început SF-ul? Cel puțin 90% vor spune, corect sau nu, cu H.G. Wells (restul sunt francofoni și zic Verne). Opriți un om pe stradă și întrebați-l despre ”The Time Machine”, ”The Invisible Man”, ”The War of the Worlds”: poate nu le-a citit, poate nu știe cine e autorul, dar cu certitudine le cunoaște elementele de bază. Câți autori au reușit asta, chiar și mainstream? Și-atunci, vă vine să credeți că sunt cărți scrise în 1895-1898? Nu numai că este bunicul SF-ului, dar a avut prin ideile sale un impact persistent asupra mentalului colectiv al omenirii. Și, pe deasupra, acele cărți încă sunt foarte bune și pasionante și pentru cititorul modern și își mențin caracterul de anticipație, spre deosebire de Verne, depășit între timp de vremuri.

          Ce-l ridică: a avut impact cultural extins; fără el SF-ul ar fi avut o altă formă, mai puțin tehnologică; este încă actual.

          Ce-l coboară: perspectiva sociologică și psihologică erau tributare perioadei și par vetuste.

          *

          6. ISAAC ASIMOV

          Pentru un cititor pasionat de SF există mai multe praguri: unul de intrare (la români de obicei Verne) în semi-SF, apoi unul mediu în SF-ul propriu-zis, după care unul nișat, în sub-genul cel mai drag fiecăruia. Pentru cvasi-totalitatea planetei, pasul de la marginea spre miezul universului sefist este Asimov, care își îndeplinește acest rol simultan magnific și modest: magnific prin scara enormă temporală și galactică a lumii imaginate, modest prin scriitura low-key, metodică și clară precum a unui înțelept zen. Nu este cel mai priceput scriitor SF, dar este cel mai necesar: el ne deschide ochii spre un viitor nemărginit fără să ne sperie. Nu știu dacă acum aș/ai mai fi impresionat de seriile Fundației, a Imperiului sau a Roboților, dar cu certitudine la momentul citirii am fost absorbit de magnitudinea lor atât de naturală și uluit de modalitatea în care totul se leagă corect peste milenii și parseci. Și cu siguranță, mintea mea și a oricărui sefist nu a mai fost vreodată aceeași după Asimov, ci împărțită între î.A. și d.A. (înainte/după Asimov).

          Ce-l ridică: este principalul Charon dinspre semi-SF spre SF pur; lumile sale sunt uriașe în timp, spațiu și anvergură a evenimentelor, dar și conectate logic între ele; faptele sunt atât de naturale, că par istorie reală.

          Ce-l coboară: stilul mai degrabă simplist și matematic decât literar; ritmul egal al scriiturii, care nu reușește să pasioneze, ci doar să convingă.

          *

          5. FRANK HERBERT

          Constant, în majoritatea topurilor bazate pe gustul cititorilor și nu al criticilor, ”Dune” este ales cea mai bună carte SF. Aceasta spune totul despre de ce Herbert trebuie să fie în listă: ca și milioane alții, am fost absolut absorbit într-un roman care este nenumărate lucruri deodată: un univers, o istorie, o religie, o filozofie, aventura unui singur om și a tuturor, înspre înăuntru și afară. De câte ori o recitesc, sunt prins de aceeași fervoare de-a dreptul religioasă, de aceeași pasiune insațiabilă, mă simt drogat, dorind și primind tot mai mult, până la absolut. Și tot de fiecare dată, sunt absolut uimit cât de complex și complet este conturat și descris un univers întreg pe multiple paliere și din numeroase unghiuri, în atât de puține pagini (vorbesc de ”Dune” cartea, nu seria). ”Dune” este cartea SF completă, ”THE book”, și eu personal nu cred că va fi egalată vreodată. Din păcate, nici măcar Frank Herbert însuși nu a reușit să se apropie valoric de ea nici cu restul seriei, nici cu alte serii mult mai slabe, precum ”WorShip”; a rămas autorul unei singure cărți, indiferent câte a scris.

          Ce-l ridică: ”Dune”, pentru că oferă un ghem complet de istorie/religie/aventură și pentru că este cea mai pasionantă carte, indiferent de numărul de recitiri.

          Ce-l coboară: restul cărților în afară de ”Dune”, unde este un scriitor mediocru.

          *

          4. WILLIAM GIBSON

          Toți autorii enumerați până acum, precum și doi dintre cei care mai urmează, au fost fie părinți ai SF-ului, fie mentori ai noștri ca cititori, fie au dus genul ”pe noi culmi”, ca să folosesc o expresie de odinioară. Dar Gibson a făcut altceva. Adică exact asta: în 1982 și 84, cu ”Burning Chrome” și ”Neuromancer”, a dus SF-ul altundeva și l-a transformat în altceva. Dintr-o dată, scifi-ul, o literatură prin definiție a concretului, tehnicului, tangibilului, a trecut într-o altă lume, care nu e dincolo, ci tot aici, simultan interpusă realității și inexistentă. Ne-a dus în virtual înainte ca acesta să existe; și ne-a dus în lumi cyberpunk ale urâtului, deloc optimiste, populate cu ticăloși și contra-eroi. Gibson a fost nu o evoluție, ci o revoluție, și a făcut asta cu un asemenea ”bang” încât a sfârâmat SF-ul în multiple nișe. Pentru mine nu există scifi mai captivant și mai magic (rămânând totuși în sfera credibiliului, fără a aluneca în Fantasy) decât cyberpunk, și sunt convins că nu-s singurul (deși nici majoritari).

          Ce-l ridică: a fost o revoluție a SF-ului; a deschis acestei literaturi o întreagă nouă lume, care nu e nici de anticipație, dar nici nu trece din sfera tehnică în Fantasy; scrie al naibii de captivant (!).

          Ce-l coboară: revoluția nu a cucerit pe toată lumea, iar cyberpunk-ul a rămas o nișă foarte activă și vocală, dar totuși o minoritate.

          *

          3. ARTHUR C. CLARKE

          Ca și Asimov, Heinlein și Bradbury, Clarke este unul dintre ”profeții” universali ai SF-ului, unul dintre pilonii pe care se sprijină toți ceilalți autori. La fel ca și ei, a contribuit major în scoaterea genului dintr-o eră în care a fost ”de consum”, ”de aventuri”, ”de puștani” și l-a adus în lumina reflectoarelor și în respectabilitate. Și, tot ca și ei, a făcut asta într-un fel calm, sobru și științific, realist și credibil, atât de natural încât nu-i pot rezista fără a fi convinși nici măcar cititorii care nu sunt pasionați de gen: ”A Space Odyssey” este deja o operă ferm acaparată de mainstream, beneficiind și de norocoasa propagandă a unei ecranizări de excepție. Pentru sefiști însă, mai reprezentativă mi se pare ”Childhood’s End”, care reușește să prezinte o apocalipsă în cu totul altă lumină decât ne-am fi imaginat vreodată, și vorbește despre ”Încotro mergem?” și ”Cum se va termina?” într-o perspectivă calmă și rațională, reușind să scoată religia din ecuație. De ce îl pun mai sus în top? Pentru că a îndeplinit constant un rol suplimentar: nu e doar apostol al scifi-ului, dar și unul convingător al S-ului din SF: știința. Câte zeci, sute de mii de adolescenți sefiști s-au îndrăgostit de fizică sau astronomie după Clarke? Probabil că în secolul XX a deturnat nenumărați oameni inteligenți de la cariere pur tehnice și i-a împins în lumea savanților, iar asta ne-a adus printre stele.

          Ce-l ridică: a făcut SF-ul mai sobru și științific; a impregnat genul cu raționalitate științifică; a fost un apostol nu doar al scifi-ului, dar și al științelor exacte.

          Ce-l coboară: scriitura sub-mediocră; universul său este mai degrabă văzut de la scară mică; în afară de Karellen, nu are personaje memorabile.

          *

          2. Ursula K. Le Guin

          Ei da, iată că într-o literatură dominată atâta timp ferm de bărbați, încă din anii 60 o femeie a ”rupt gura târgului”. Spre deosebire de Gibson, Guin nu este neapărat o revoluție în SF, dar nici o simplă evoluție ca majoritatea topului; este ”altceva” în cu totul alt sens, cel al schimbării perspectivei.  Ea a tras genul dinspre științele exacte spre cele umaniste și l-a schimbat pentru totdeauna: dintr-o dată, antropologia, psihologia și sociologia au devenit la fel de relevante ca fizica și matematica, iar ”de ce?”-ul personajelor cel puțin la fel de important ca și ”cum?”. Sexualitatea, religia, etnicitatea, identitatea culturală, toate fațetele sufletului uman au înflorit dintr-o dată în această literatură a pipăibilului și a minții și au transformat-o într-un mod minunat. Modul de reacție al personajelor și al societăților a devenit la fel de fascinant ca și exprimarea lor în fapte concrete, iar scifi-ul infinit mai profund și subtil. Ce-i drept că, prin întregul ciclu ”Hainish”, a și tras SF-ul atât de aproape de F(antasy)-ul pur (ca ciclul ”Earthsea”) încât de multe ori la ea devin greu de distins, dar asta poate fi privit ca ceva pozitiv sau negativ în funcție de cititor. Oricum, puține personaje au puterea de a fi atât de complexe și memorabile precum cele ale Ursulei, iar pentru mine Estraven va rămâne întotdeauna cel mai bine conturat și sofisticat, alături de care am simțit așa cum puține alte ființe imaginare au reușit; și cartea însăși, ”Left Hand of Darkness”, o consider incredibilă și încă o pot povesti la 22 de ani de când am citit-o. Ceea ce spune tot ce am de zis despre Le Guin.

          Ce-o ridică: complexitatea și profunzimea psihologică și sociologică; aducerea în atenție a problemelor/dilemelor sufletești ale omenirii, precum tribalismul/naționalismul, (homo)sexualitatea, rasismul; scriitura de-a dreptul frumoasă, de poveste; moul cum se leagă între ele cărți diferite.

          Ce-o coboară: nu toate cărțile au valoare ridicată, unele sunt mai simpliste; s-ar putea spune că e mai degrabă scriitoare de Fantasy, uneori deghizat destul de superficial în contexte SF.

          *

          1. Philip K. Dick

          Paranoia, schizofrenie, abuz de droguri: nimic bun nu poate ieși din combinarea acestora, nu? Bun poate că nu, dar senzațional și incredibil da: dacă unii de mai sus au fost salturi în evoluție, alții revoluție și unii pur și simplu altceva, Dick este toate acestea simultan și încă multe pe deasupra. La el, fiecare carte este cu totul altceva, o imersiune niciodată previzibilă în nebunie perfect credibilă, în nenumărate straturi de (non/pseudo)realitate și-n cele mai adânci abisuri ale minții și sufletului uman. Totul împachetat spectaculos în filozofie, psihologie, politică și sociologie, cu tiranii, stări mentale alterate, corporații monopoliste, universuri altenative, droguri irezistibile, trădări, minciuni, halucinații colective, agenți sub acoperire, androizi… orice ar putea trece printr-o minte dusă mult dincolo de normalitate. Fiecare roman al său este de fapt mai multe și fiecare text ridică probleme și întrebări fascinante și profunde, pe care le-am putea rezuma în cea pe care el însuși a precizat-o ca tema principală a creației sale: „What constitutes the authentic human being?” Philip K. Dick ne oferă nenumărate răspunsuri, unul mai surprinzător și uimitor ca altul, și fiecare scriere ne lasă cu mințile sucite de atâtea alternative, întrebări, dileme… fără a fi vreodată mai puțin realist, credibil și convingător. Dick este atât de mult și atât de multe încât citirea cărților sale este o experiență de catharsis și, pur și simplu, înspăimântătoare, dar care dă o dependență niciodată satisfăcută. ”Do Androids dream of Electric Sheep?”, ”Ubik”, ”Man in the High Castle”, ”The Three Stigmata of Palmer Eldritch”, ”A Scanner, Darkly” și atâtea altele (multe transpuse în filme excelente, ca ”Blade Runner sau ”Total Recall”) – fiecare este unică, senzațională, șocantă, de neuitat, și te obligă să te uiți în cele mai întunecate colțuri ale minții și inimii proprii și să-ți pui întrebări. Există SF, și apoi există Philip K. Dick.

          Ce-l ridică: originalitatea, alteritatea, imaginația imprevizibilă, capacitatea de-a te face să te îndoiești de realitate, lumile și poveștile captivante, realismul complet chiar și a celor mai absurde ipostaze, întunecimea și profunzimea temelor și dilemelor abordate. Și multe altele.

          Ce-l coboară: uneori devine de-a dreptul incomprehensibil.

          *

          Dacă topul ar fi fost bazat 100% doar pe ce mi-a plăcut mie, pe locul 2 ar fi fost Gibson, dar sunt conștient că este regele unei nișe nu neapărat iubită de toți; iar clasicii Asimov, Clarke și Bradbury mult mai jos (sunt ”sfinți”, dar eu nu-i iubesc), dintre ”cei vechi” doar Heinlein fiindu-mi drag din motive ideologice (și deci incorecte pentru acest top, unde altfel era pe 3).

          Evident, există și zeci de alți autori SF extrem de importanți care nu au ajuns în acest Top 10 din simplul motiv că el îmi aparține mie și deci e judecat cu mintea, sufletul și gusturile mele. După acestea, foarte aproape de linia de finiș au mai fost (aici ordinea este aleatoare, nu valorică):

          – H.P. LOVECRAFT, care nu se află în top pentru simplul fapt că locul său adevărat este într-unul horror (pe 2 după King, părerea mea);

          – CHINA MIEVILLE, care m-a uluit și cucerit cu trilogia Crobuzon, dar nu mi-a confirmat cu altceva (nici măcar cu Orașul Ambasadei);

          – GEORGE R.R. MARTIN, un senzațional autor SF (”Regii Nisipurilor” rămâne povestirea mea preferată la peste 25 de ani de când am citit-o), dar și el domnește acum prin alt top din care va trece în posteritate, cel fantasy;

          – PETER F. HAMILTON, care pentru mine a readus în atenție și modernizat magnific space-opera, dar sunt convins că mai are destule de spus și-l voi ”judeca” mai corect peste ani;

          – GENE WOLFE; tetralogia Soarelui Nou e minunată și fabulos de originală, dar are o înclinare prea mare spre fantasy și chiar mainstream;

          – NANCY KRESS; îi iubesc seria Probabilistică, scrisă cu aceeași finețe psihologică și sociologică precum Guin, dar… cam atât;

          – DAN SIMMONS, original și simultan clasic(ist) în duologiile ”Olimp-Ilion” și ”Hyperion”, dar care pentru mine a ratat urât cu ”HMS Terror” și îl ador în principal pentru ”Drood”, carte non-SF, ci horror.

           *

          Eu cam atât am avut de zis, căci nu obișnuiesc să scriu polologhii infinite. Știți asta din povestiri. Tu ce părere ai? Care autori îți sunt dragi, pe care îi consideri ”sacri” și despre care simți că din topul meu nu ar trece în al tău?

          ***