GSF87ban01-650

          Înălţare

         

         

          – Jerry!

          – Liam!

          Îşi rosteau numele de parcă nu se cunoscuseră până atunci. Se măsurau din priviri, îşi alegeau cu grijă cuvintele şi gesturile. Fiecare încerca să afle cine este de fapt celălat.

          Liam se oprise în uşă, iar soarele strălucitor al dimineţii îl îmbrăca într-o aură generoasă. Părea că faţa şi trupul lui, ascunse vederii obişnuite, sunt înecate în lumină, pierzându-şi temporar substanţialitatea. Metamorfoza aceasta nouă (simplă iluzie?) nu îl ului suficient pe Jerry. O găsi firească, în aceeaşi măsură în care îi păreau acum fireşti întâmplările petrecute cu numai câteva ore în urmă. Le acceptă fără rezerve, iar confuzia din mintea sa dispăru subit, fiind înlocuită de un înţeles nou. Pe care încă nu putea să-l definească exhaustiv… Dar nu se grăbi. Avea destul timp la dispoziţie.

          Fără să ştie de ce o face, deschise larg ferestrele. Apoi se aşeză într-un fotoliu, cu mintea golită de gândurile vechi, aşteptând ca altele noi să o umple. Era pregătit pentru înfruntarea cu Liam totuşi, înainte de a începe, luă pistolul şi îl aşeză pe genunchi.

          Liam intră până în mijlocul cabanei şi rămase acolo, privindu-l pătrunzător pe Jerry. Avea figura albă, însă nu cadaverică, ci pulsând de o strălucire imaculată, de o viaţă diferită condiţiei umane sau bioritmului tipic acesteia. O străluminare rece, sosită din interior, care friza modest paroxismul, îi modifica radical trăsăturile, făcându-l să pară altcineva. Însă Jerry era mai preocupat de pardesiul străinului, în care Liam se înfofolise ca într-o zi ploioasă de noiembrie, la Londra, decât de schimbarea sublimă al cărui martor era. Se pregătea să atace brutal, dar Liam i-o luă înainte. Cunoştea întrebarea şi dădea firesc răspunsul:

          – Ce sunt toate astea, vrei să afli… Ce semnifică ele, vrei să ştii… Viaţa mea blestemată, iată, adevăr îţi grăiesc ţie!

          Vocea îi suna străină, cuvintele nu îi aparţineau.

          – E şi viaţa ta aici, continuă pe un ton acuzator.

          Ochii îi străluceau orbitor. Era revelaţie în ei, sau era nebunie?

          – Dacă ţi-e frică de întuneric, ce faci? Ieşi noaptea pe străzi ori, în cazul în care ai înclinaţii morbide, te plimbi prin cimitir. Când ai rău de înălţime, cum te comporţi, încercând să scapi o dată pentru totdeauna de această fobie? Te apuci zdravăn de balustradă şi priveşti în gol cât mai mult timp. Dacă amintirea unei tinereţi josnice te chinuie nemiloasă…

          – Te străduieşti să uiţi, odată ce ţi-ai asumat condiţia de laş. Ştiind prea bine că nu mai poţi repara nimic. Aşa ar face orice om normal!

          Trăsăturile lui Liam se deformară într-un zâmbet maliţios, care îi murdărea chipul.

           – Nu sunt un psihopat feroce, Jerry, cu nu ştiu ce idei bizare despre justiţia divină.

           – Încerc să mă conving de asta.

           – Ceasul tău nu a sosit încă, iar vremurile nu s-au împlinit

          Rostise declamatoriu o replică teatrală, fără să fie cabotin deloc.

          – Ce vrei să spui? îl chestionă Jerry.

          – Că nu ai încă starea necesară pentru a pricepe exact ceea ce spun. Dacă o vei obţine vreodată… Mie starea aceasta mi-a fost oferită ca un dar divin, iar tot ce se află înlăuntru şi afară a căpătat deodată un înţeles nou.

          Se putea citi o mândrie uriaşă în atitudinea lui, în felul de a vorbi şi a fi. Jerry făcea eforturi disperate să-l urmărească, însă reuşea tot mai puţin. Dar cuvintele năucitoare ale spovedaniei îl izbiră din plin. Căci, până la un punct, caracterizarea lui Liam îl privea şi pe el.

          – Am omorât copii în tinereţe şi o viaţă întreagă după aceea am trăit în mocirlă. Douăzeci de ani împliniţi, chiar mai mult, un necunoscut nemilos m-a ameninţat franc cu moartea pentru moarte. Recitându-mi la telefon mesaje funeste şi prezentându-se „Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri”! După atâta tortură, ce-şi poate dori mai mult un biet om decât să se sfârşească odată? Am aşteptat moartea ca pe o binecuvântare, chemat fiind, m-am dus spre moarte, dar în locul ei am obţinut nemurirea! Am intrat într-o viaţă nouă, una fără de sfârşit, caracterizată clipă de clipă de fericirea sublimă pe care ţi-o dă iluminarea.

          Imobil ca o statuie, liniştit şi demn, plângea încet. Stătea în mijlocul casei ca în mijlocul universului. Cât de mult îl marcase întâlnirea de la Angel’s Stone, cât de profund îl transfigurase, constată înfrigurat Jerry. Nutrea pentru Liam o invidie infinită, de care, o clipă mai târziu, se simţi vinovat. Cât despre sine, se ura vehement. Se ura atât de tare, încât ar fi fost în stare să se omoare singur.

          – Am vrut să schimbăm lumea la douăzeci de ani, urlă în şoaptă. Mulţi au încercat şi prea puţini au reuşit, se ştie! Câţiva, dar noi, bieţi mediocri, nu eram de calibrul lor. Speriaţi de perspectiva naturală a ratării, am împrumutat soluţii extreme, care semănau mai mult cu demenţa decât cu revolta. Iar intenţiile noastre deformate au alunecat grotesc în cea mai murdară crimă.

          Simţi acut otrava propriului sânge invadându-i trupul sleit. Înecându-i, pe căi oculte, sufletul. Ţipă înnăbuşit:

          – Am ucis copii şi nimeni nu ne mai poate ierta!

          – Ei ar fi ultimii care să-ţi acorde iertatea, aşa cum o înţelegi tu, puse Liam punct, simplu şi firesc.

          – Noi am ucis, o spun, urlă Jerry. Şi suntem vinovaţi, repet. Însă ei, bestiile care omoară după bunul lor plac şi dintr-o imagine psihoidă asupra realităţii, ei cu ce drept fac ceea ce fac?

          Liam privea în gol.

          – Furnica strivită sub talpa grădinarului…

          – Poftim?

          – Vreau să spun că au tot dreptul, iar pentru asta nu e nevoie de aprobarea cuiva, căci nimeni de pe pământul acesta sau de aiurea nu este vrednic să le ceară socoteală.

          – Doar nu sunt zei! îl ironiză precaut Jerry.

          Liam zâmbi larg, cu înţelegere:

          – Ei sunt foarte aproape de Dumnezeu!

          Jerry ar fi vrut să spună ceva (orice!) împotriva a ceea ce tocmai auzise, însă ştiind dinainte că va greşi, preferă să tacă. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu Liam. El trebuia să vorbească şi o făcea cu convingere, dezvăluind adevăruri care, odată dovedite, ar fi schimbat din temelii credinţele de nestrămutat ale multora dintre semenii săi:

          – Ei sunt îngeri, Jerry, dar rămân totodată oameni, asemenea nouă; fac parte din armatele îngereşti, stând în rând cu Mihael, Gabriel, Rafael şi Uriel, însă ne aparţin, în egală măsură. Fiindcă s-au născut din noi, printr-o geneză spirituală fără precedent; au cunoscut apoi o evoluţie exponenţială, cu ţintă dată, preexistentă, desfăşurată prioritar pe coordonatele eticii şi ale cunoaşterii, ca să dobândească, la sfârşitul acesteia, un stadiu superior, condiţia divină, denumită astfel în lipsa unui termen mai adecvat…

          În timp ce Liam vorbea, se întâmpla ceva ciudat: aerul începu să vibreze, scoţând clinchete cristaline, iar decorul auster al camerei în care se aflau îşi pierdea treptat din substanţialitate, formele individuale, până atunci solide şi fixe, devenind lichide şi ceţoase, înecate în propriile culori. Jerry strânse pleoapele cu putere, sperând să destrame iluzia bizară, pusă pe seama stresului din ultimele zile, însă când deschise ochii din nou, aceasta era tot acolo, parcă mai strălucitoare şi, într-un fel de neînţeles, naturală, proprie conjuncturii stranii pe care viaţa sa o experimenta plenar. De astă dată, o acceptă firesc, cu o detaşare lucidă şi în virtutea unei înţelegeri noi, necunoscută până de curând.

          Liam tăcuse câteva clipe, cu privirea fixată în gol, dupa care începuse iar să vorbească:

          – De fapt, toţi îngerii, chiar şi cei mai mari, ale căror nume le-am amintit, s-au întrupat din oameni individuali, din grupuri omeneşti caracterizate printr-un ţel comun sau chiar dintr-o parte însemnată a omenirii, la un moment dat. Niciunul n-a căzut din cer! Însă asta-i o poveste de spus pentru altă dată, încheie nemulţumit.

          Oftă adânc.

          – Acum vorbim despre îngerii noştri şi cred că ne este suficient deocamdată.

          Jerry se gândi de două ori, înainte de a-i da replica:

          – Eu unul mă îndoiesc serios de existenţa îngerilor şi a altor fiinţe divine! Ţi-o spune cineva care în copilărie a avut parte de o educaţie religioasă extrem de insistentă… Cât despre naşterea spirituală a îngerilor din oameni, credincioşii ar respinge-o drept erezie, iar ceilalţi ca pe o aberaţie de proporţii!

          Liam zâmbi larg, cu înţelegere.

          – Măcar ascultă tot ce trebuie să-ţi spun, îl rugă cu căldură.

          – Aşa voi face, chiar dacă intuiţia mă avertizează că îmi pierd timpul. Lămureşte-mă pentru început ce e cu naşterea asta spirituală…

          Şi înainte ca Liam să-şi înceapă peroraţia, Jerry văzu fiinţele conturându-se în decorul pastelat. Păreau făcute din lumină, strălucind cumva din interior, aveau forme vag umanoide şi scoteau sunete melodioase, crâmpeie dintr-o muzică divină, cu adevarat minunată. Jerry se surprinse că le tratează ca pe nişte entităţi obişnuite, ceea ce nu era deloc normal. Făpturile roiau în jurul său, atingându-l în treacăt, iar le le urmărea cu coada ochiului, mai mult curios decât uluit. În altă situaţie, ar fi trăit un şoc profund, confruntându-se cu asemenea apariţii; acum însă ele aparţineau unei realităţi comune, în care el, Jerry, tocmai se integrase cu uşurinţă.

          Liam vorbea, dar nu mai era nevoie s-o facă. Deoarece fiinţele îl completau într-o polifonie perfectă, rostind adevăruri uimitoare, incredibile, totuşi fireşti, în felul lor. Liam vorbea o dată cu fiinţele şi era una dintre ele:

          – Va trebui să mă refer în primul rând la noi, chiar dacă este un chin să rememorez încă o dată crima şi oroarea!

          – Oh, Doamne, nu din nou!

          – Nu am încotro. Pentru că, dacă în alte cazuri naşterea spirituală a îngerului s-a produs sub spectrul unei trăiri pozitive, de o intensitate şi o profunzime fără precedent…

          Fiinţele interveniră prompt, perorând toate odată, însă Jerry înţelese perfect ce spunea fiecare dintre ele:

          „O experienţă mistică de excepţie, o iluminare metafizică, un extaz spiritual, în stare să trimită la contemplarea cauzelor prime.”

          „O iubire mare, capabilă să transforme în divinitate fiinţa iubită, sau să-l ridice pe cel care iubeşte, prin paroxismul propriilor trăiri, la o condiţie superioară; iubirea este una dintre căile spre Rai.”

          „O singură clipă de altruism, intensă cât o viaţă întreagă.”

          „O moarte ca o înviere.”

          –  ….în ceea ce ne priveşte, îngerul din noi a căpătat identitate şi autonomie spirituală, ca efect-şoc al unui eveniment extrem de negativ care s-a petrecut la începutul anilor ‘90, pe o străduţă londoneză anonimă.

          – Taci! şopti Jerry sfârşit.

          – Atunci a avut loc alienarea, continuă Liam imperturbabil, rostind cuvintele parcă numai pentru sine. Momentul în care Binele din noi a fugit oripilat…

          Fiinţele îl completară, dezvăluind adevăruri incredibile ca pe nişte lucruri banale:

          „Binele ca idee omenească şi umanizatoare supremă, ca obiect fundamental al conştiinţei, în absenţa căruia oamenii nu ar fi decât nişte vietăţi oarecare angrenate în lupta de factură evoluţionistă pentru supravieţuirea socială, nu doar a celui mai bine înzestrat, ci şi a celui mai perseverent, mai lipsit de scrupule sau mai crud, în efortul de a câştiga un loc avantajos, într-o cursă nedreaptă şi neiertătoare.”

          „Binele acesta v-a părăsit imperial, dar nu s-a desprins niciodată până la capăt. Ceva din el a rămas… Acel ecou ce avea să păstreze pentru mai departe legătura cu fratele său mai mare, aflat în exteriorul conştiinţei voastre. Care, după o scurtă perioadă de rătăcire, dată fiind desprinderea bruscă şi criza de integrare în noul cadru al fiinţării sale, unul prin excelenţă nematerial, şi-a început evoluţia individuală, desfăşurată în ritm alert pe coordonatele pur spirituale ale unei cunoaşteri etice.”

          „Fiindcă în lumea aceea imaculată, nu există ştiinţă fără conştiinţă.”

          „Evoluţia ca perfecţionare, ca desăvârşire, spun încă o dată… Evoluţia ca drum, şi afirm asta cu tăria iluminării care ne este proprie. Deoarece, perfecţionându-se, Binele eliberat şi-a început ascensiunea metaforică spre un Bine superior, atras de acesta ca un magnet, un Bine deja existent, ce caracterizează nivelul existenţial superior nivelului omenesc, acela al lumii îngereşti.”

          – Frumoasă poveste! zise Jerry confuz, neştiind cu cine vorbeşte de fapt. Adoptase un ton ironic,  mai mult ca reacţie anihilantă a surescitării pe care o trăia. În virtutea unui instinct cultural fundamental, era dispus să-l creadă pe Liam şi considera asta o naivitate de proporţii.

          – Frumoasă şi adevărată, completă Liam imperturbabil, de parcă nu remarcase sarcasmul din cuvintele lui Jerry. Fiindcă omenirea cunoaşte mai multe tipuri de evoluţie, nu numai aceasta ştiinţifică şi tehnologică, care ne-a monopolizat idealurile, mai ales în ultimele trei secole….

          „Ascultă, Jerry, ascultă! Un adevăr cum nu mai este altul…”

          „Mai există o evoluţie obscură, cu vectori pur spirituali, de care prea puţini oameni au fost conştienţi. O ascensiune deloc liniară, caracterizată prin salturi bruşte şi ruperi de ritm. Incontrolabilă pentru conştiinţa omenească obişnuită.”

          „În care cunoaşterea se dezvăluie prin contemplaţie, iar însuşirea cunoaşterii prin extaz.”

          „Un urcuş spiritual, a cărui desăvârşire a sintetizat încă din zorii umanităţii entităţi noi, cvasi-spirituale. Fiinţele îngereşti sunt primele dintre ele şi cele mai apropiate de oamenii născători. După aceea urmează altele, cu grade de complexitate din ce în ce mai ridicate, cu un Bine elaborat şi însuşit din ce în ce mai profund.”

          „Pentru că Binele caracterizează, în primul rând, această lume spiritualizată până la superlativul spiritului, o existenţă complexă care pentru voi, oamenii, pare să fi existat din totdeauna. Deoarece s-a alcătuit încă din timpurile imemoriale, când primii dintre semenii vostri îşi puneau cele dintâi întrebări despre supranatural şi transcedental. Binele ca Altruism, ca Facere sau Dăruire de Bine, în contrast cu egoismul generalizat ce defineşte încă animalele umane care sunteţi de fapt.”

          „Fiindcă ştiţi că acesta este crudul adevăr: cei mai mulţi dintre oameni n-au atins încă nivelul celei mai elementare umanizări!”

          – Parcă am citit lucrurile astea pe undeva, interveni Jerry cu timiditate, privind in toate părţile.

          – Sunt scrise în multe cărţi, dădu Liam din mână. În unele mai confuz, în altele uimitor de limpede…

          „Nivelele spirituale superioare nu sunt chiar atât de complexe, încât să fie incognoscibile. În special, existenţa îngerească, cea mai apropiată de oameni, şi care, nu de puţine ori, ia forme vizuale aparent omeneşti, ale lumii umane.”

          „Dacă un învăţat insistă să mediteze suficient de mult şi corect la subiectul în cauză, structura şi apariţia treptelor spirituale superioare poate să se înfăţişeze fără probleme minţii sale astfel iluminate.”

          „O existenţă nouă, unde marele suveran nu poate fi altul decât Binele Suprem, dintre toate oglinda cea mai potrivită unei conştiinţe desăvârşite. Acestuia i se alătură Binele fugit din voi, care se desfată de cunoaşterea Binelui mai mare, devine ca el, însă nu uită niciodată de unde a plecat şi aşteaptă clipa minunată a întoarcerii, pentru iertare sau pentru răzbunare.”

          Jerry simţi frica bine cunoscută, invadându-l încă o dată.

          – Ce tot spuneti acolo? se încurajă, devenind agresiv.

          „Transmitem limpede că atunci când se împlineşte ceasul, Binele acesta, purificat şi perfecţionat în lumea îngerească, însă personalizat, individualizat, se întoarce la oamenii din care s-a desprins pentru a da fiecăruia ceea ce merită. După strădanie şi reuşită! Pot să izbăvească ori să pedepsească, iar când sunt nevoiţi să aleagă cea de-a doua cale, îşi îndeplinesc menirea într-o manieră tranşantă.”

          Jerry simţi că se asfixiază. Fiinţele acelea erau foarte convingătoare, chiar dacă perorau netulburate despre lucruri pur şi simplu incredibile. Renunţase deja să mai caute elementele realiste din cuvântarea acestora. Fiindcă nu avea niciun rost.

          Îl studie pe Liam cu atenţie. În mod surprinzător, nu părea deloc conştient de prezenţa fiinţelor, dar se dovedea a fi preocupat cu desăvârşire de tragismul propriei condiţii.

          – Trebuia să fim ucişi la colţ de stradă, Jerry, spuse cu glas chinuit. Pentru o crimă atât de îngrozitoare, orice om de pe pământ ar avea dreptul să ne omoare. Dar cine este în măsură să arunce piatra? Niciunul, nici cel mai sfântdintre ei, nu are atâta prihană şi o motivaţie la fel de profundă pentru a ne suprima împăcat. Chiar dacă uciderea noastră înseamnă cel mai mare bine pe care cineva poate să îl facă în viaţa lui…

          Fiinţele interveniră de peste tot:

          „Trebuia să vină un înger! Şi îngerul a venit!”

          Liam continuă imperturbabil:

          – Născut din noi, fugit departe de ruşinea a ceea ce săvârşisem, s-a întors apoi şi ne-a adus răsplata cuvenită, însă, mai înainte de-a o face, ne-a lăsat răgaz suficient pentru a ne căi şi a încerca să ne reparăm fapta mârşavă…

          – Ce poveşti îndrugi, Liam?

          – Nu scornesc poveşti, ci spun doar adevărul, iar asta te deranjează cel mai mult. Vorbesc despre teodicee, desigur…

          Fiinţele se făcură imediat auzite, în aceeaşi polifonie magnifică:

          „Oh, Jerry, iată alt adevăr minunat! Care este totodată acelaşi!”

          „Teodiceea spunem, sau justificarea lui Dumnezeu, mai bine zis justificarea unora puţin mai mici decât Dumnezeul elaborat de conştiinţa omenească, ca expresie polivalentă a Absolutului dinlăuntrul ei.”

          „În cazul vostru, pedeapsa pe care o meritaţi din plin a fost adusă de o astfel de creatură, aparţinând unei specii divine, denumită îngerească de către oameni, de-a lungul miilor de ani! O entitate care a a izvorât din conştiinţa voastră, printr-o naştere pur spirituală, aşa cum am mai spus…”

          „Numai nişte fiinţe superioare vă pot pedepsi fără să greşească şi doar unii dintre voi au dreptul să ducă pedeapsa la îndeplinire. Îngerii din voi, născuţi în clipele terifiante ale conştientizării crimei, s-au separat scârbiţi de conştiinţa murdară care vă caracteriza atunci – au abandonat monştrii în care tocmai v-aţi transformat – dar au făcut-o fără să va părăsească nicicând.”

          „Au aşteptat mânioşi să vă reparaţi fapta abominabilă, au văzut ce v-aţi străduit să realizaţi şi ce nu, iar când timpul acordat cu graţie a ajuns la sfârşit, s-au întors pentru a va aduce moartea sau iertarea, după cum o meritaţi!”

          „Căci în asta constă, de fapt, teodiceea, în amânarea pedepsei până când nu mai este valabilă, ori până când aplicarea acesteia atinge un maxim de eficienţă.”

          „Între timp, omul înzestrat cu liber arbitru îşi poate modela de unul singur destinul viitor. Va plăti până la urmă, dacă aşa trebuie să se întâmple, şi o va face în viaţa aceasta, oricât de târziu va veni pedeapsa, după moartea individuală, odată cu trecerea în nefiinţă… sau vor pătimi alţii în locul lui. Pentru greşelile de neiertat ale părinţilor, pătimesc cu vârf şi îndesat bieţii copii nevinovaţi!”

          Fiinţele se estompară una câte una, la fel de natural, de firesc cum apăruseră şi, odată cu ele, decorul camerei în care avusese loc dialogul multiplu reveni progresiv la consistenţa iniţială, a realităţii fizice obişnuite. Jerry trăi atunci un regret uriaş, un sentiment al pierderii, cum nu mai cunoscuse nicicând. Totuşi nu disperă, fiindcă o certitudine bizară, sintetizată ocult în profunzimile abisale ale minţii sale, îi insuflă speranţa uriaşă că astfel de întâlniri vor mai avea loc în viitorul apropiat.

          Se smulse dureros din reverie. Liam îl ţintuia cu o privire crudă, dătătoare de fiori reci.

          – Dumnezeu nu bate cu băţul, începu el să vorbească, iar glasul cu care îşi rostea cuvintele măreţe avea o multitudine de tonalităţi diferite. Dumnezeu taie cu sabia… Sau, cel puţin, aşa a făcut în cazul nostru! Dar, înainte de asta, şi-a ales un mod eficient de a ne comunica înfiorătoarea sentinţă. S-a folosit de cel mai vechi şi mai stabil dintre toate arhetipurile culturale existente în fiecare dintre noi, o a doua natură a noastră, adică învăţăturile biblice şi, mai ales, mesajele terifiante din Apocalipsă, singurele ameninţări capabile să mai înfricoşeze monştrii.

          În altă ordine de idei, a ales cuvintele Cărţii, din cauza asemănării lor cu idiomul îngeresc. Deoarece sunt la fel de impunătoare, ilustrative şi perene ca structurile lingvistice ale celui din urmă. Aşa vorbesc îngerii, în rarele cazuri când folosesc limbajul articulat. Efectul produs de cuvintele lor modifică radical condiţia umană şi dăinuie mii de ani! Odată ce timpul de graţie s-a scurs, îngerii s-au întors cu faţa spre oamenii încercaţi de crimă şi de responsabilitatea uriaşă a reparării acesteia, pentru a aduce răsplata binemeritată. Cei mai mulţi dintre noi au murit sub ascuţişul sabiei lor, deoarece asta meritau, bietul Trevor a înnebunit, fiindcă îngerul său l-a părăsit de tot, lui Willie i-a luat lumina ochilor, căci nu s-a dovedit suficient de vrednic, ţie, Jerry…

          – Taci! Taci odată, urlă Jerry dezlănţuit.

          – Venise şi rândul meu…, continuă Liam imperturbabil. M-am dus la întâlnire, crezând că acolo mă aşteaptă moartea, însă m-am înşelat amarnic. Fiind prea mic, n-am ştiut să-mi cântăresc faptele trecute, căutarea, suferinţa şi voinţa de bine în care m-am zbătut peste douăzeci de ani. Dar îngerul a ştiut; punând totul în balanţă, el a văzut că merit iertatea şi mi-a acordat-o cu măreţie. S-a întors totodată la mine, făcându-mă să fiu ceea ce, fără el, n-aş fi devenit niciodată.

          Jerry îl asculta concentrat. Interveni greoi, gândindu-se că tocmai a comis o blasfemie:

          – Vrei să sugerezi că tânărul cu care te-ai întâlnit este îngerul tău?

          – Nu vreau să sugerez nimic, fiindcă el chiar este şi pentru prima dată în viaţă am pretenţia trufaşă că spun adevărul. Adevărul absolut, încheie triumfător, animat de o mândrie pe deplin justificată.

          Jerry înţelese că nu mai era cazul să insiste. Convingerea uriaşă a lui Liam îl obliga să-l creadă necondiţionat. Pe de altă parte, un declic neaşteptat al memoriei, îl făcu să tresară. Se înspăimântă ca niciodată: ştia acum cu cine seamănă tânărul motociclist de la Angel Stone. Cu Liam, Dumnezeule mare! Liam cel de atunci, din Londra anilor’91-’92, când împreună au comis o crimă oribilă. Odată cu nodul din gât, îşi înghiţi greoi frustrarea şi neputinţa.  

          Liam continuă trimfător, cu siguranţa de sine a celui care ştie multe:

          – Gândeşte-te la cei care au murit, Jerry! Parcă s-au lăsat ucişi de bună voie,  neîmpotrivindu-se, cum ar fi fost normal. Arată-mi un singur om în Ulster sau aiurea capabil să-i decapiteze pe cei doi fraţi O’Neill, pe amândoi deodată şi fără luptă.

          – O forţă supranaturală?

          – Da, Jerry, un justiţiar desprins din noi şi trimis de Dumnezeu!

          Jerry oftă lung, înainte de a-i da replica. Din nou simţea că greşeşte.

          – Eu mă gândesc mai degrabă la un om, la cineva cunoscut…

          Se ridică greoi din fotoliu, ţinând strâns arma în mână. Însă, deocamdată, era prea confuz ca să ameninţe cu ea.

          – Am stat şi te-am ascultat, Liam, începu grăbit, dorind să termine cât mai repede. Nu înţeleg de ce intuitiv înclin să-ţi dau dreptate, când tu mi-ai relatat doar ficţiuni. Frumoase, înălţătoare, e adevărat, dar simple ficţiuni! Pe care niciun om cu mintea întreagă nu le-ar crede! Şi nici eu nu vreau să le cred. Am devenit o bestie acum douăzeci şi cinci de ani, iar sufletul mi s-a spulberat, însă experienţa continuă a unei vieţi subterane m-a ajutat să-mi păstrez mintea limpede. Sunt mai realist decât alţii, pentru că am avut de înfruntat în fiecare zi realitatea potrivnică. De aceea refuz cu tărie să te cred şi-ţi spun răspicat că ucigaşul este un om. Ca mine, ca tine…

          Vocea lui Liam era înecată în tristeţe.

          – Mă acuzi? şopti.

          Jerry îi arătă săbiile, insistând asupra lor, apoi celelalte lucruri din cabană care inspirau violenţă şi moarte.

          – Totul de aici te acuză! rosti epuizat.

          Liam îi vorbi blând. În trăsăturile sale destinse, celălalt descoperi multă înţelegere şi armonie.

          – Tu încă nu ştii, Jerry…

          – Ba ştiu foarte bine că bieţii mei copii sunt morţi. Decapitaţi în stradă de cineva mai ucigaş decât am fost eu. Ei ce vină au avut?

          Urlă nestăpânit:

          – Explică-mi asta, Liam!

          – Ţi-am explicat deja. Ştiu că povestea pe care ţi-am spus-o este mai greu de digerat, dar rămâne singura adevărată! Pe de altă parte, înţeleg că vrei răzbunare, Jerry, însă nu vei avea parte de ea. Vei obţine cel mult moartea fizică sau ceva mai îngrozitor decât moartea, căci sabia lui te va trimite într-o stare a non-existenţei faţă de care iadul imaginat de oameni este un loc extrem de confortabil. Ţi-ai ales un adversar prea puternic şi nu ai nicio şansă să câştigi în lupta cu el.

          Se opri brusc şi o bunătate uriaşă îi animă trăsăturile frumoase. Vorbi apoi calm, moderat, aproape complice:

          – El nu va veni la chemările tale, Jerry. Eşti prea neînsemnat, ca s-o facă… Când însă va sosi ceasul, îşi va aminti de tine şi va şti unde să te găsească. Îţi vei primi atunci restul de răsplată, îl vei primi cu siguranţă!. Dacă nu cumva el consideră că pedeapsa deja ispăşită a fost suficientă… Ţi-e teamă că vei muri fără să afli identitatea celui care ţi-a suprimat copiii. Bietul de tine! Mai trăieşti doar pentru răzbunare, însă nu vei duce nicicând la îndeplinire răzbunarea aceasta. Pentru că el nu este un om oarecare, cu care să poţi lupta; el este un înger, în prezenţa căruia te vei simţi mai umil şi mai neînsemnat ca niciodată!

          Jerry şopti mai mult pentru sine:

          – Dar tu, tu eşti aici…

          – Asta voiam să-ţi spun. Eu sunt aici şi ai destule indicii false pentru a mă omorî împăcat. Îmi vei suprima înainte de vreme corpul fizic, dar spiritul meu va trăi veşnic de azi înainte. Căci viaţa pe care o încep va fi aproape fără de sfârşit! Deci, urmează-ţi calea, Jerry, şi fă ceea ce trebuie: ucide-mă, dacă tu crezi că astfel îţi vei găsi salvarea. Omoară-mă pe mine, deoarece pe el nu-l poţi atinge. Împuşcă-mă şi toate păcatele să-ţi fie iertate, pentru că omori din prea multă durere şi dragoste! Descarcă-ţi ura din suflet, ca să trăieşti senin tot restul zilelor. Însă oare seninătatea crimei îţi va aduce purificarea?

          Într-o clipă de luciditate, Jerry îşi spuse că dacă între ei se închegase un dialog fantezist, acesta nu era, până la urmă, decât un monolog dublu. Vorbeau despre lucruri şi fapte comune, dar nu făceau altceva decât să-şi dezvăluie fiecare propriile obsesii. Apoi simţi că trebuie să încheie într-un fel şi se grăbi înfrigurat să o facă. Adresându-se lui Liam, îşi căuta disperat o justificare:

          – De ce nu m-aş gândi la tine ca la un psihopat abil, Liam? Pentru că instinctul cel mai puternic al unui om, acela de conservare, asta mă îndeamnă să fac! Un nebun care, zdruncinat de grozăvia crimei comise în tinereţe şi de vina teribilă ce îi apăsa conştiinţa, a hotărât să joace, cu de la sine putere, rolul strălucitor de aducător al dreptăţii. Ai creat în jurul tău o lume sumbră şi sângeroasă, un eşafod mobil pe care au sfârşit unul după altul toţi cei care participaseră la atentat. Ţi-ai găsit lejer o motivaţie, căci misiunea divină e fascinantă şi îţi dă certitudinea că orice îţi este permis, nimic refuzat; îţi dă impresia că ţi-ai depăşit firesc condiţia şi că o aură străluceşte în permanenţă deasupra capului tău. Şi cum bolnavii psihici sunt cabotini, ţi-ai pregătit minuţios setul de replici terifiante, împrumutate din apocalipsă, cu care să-ţi împănezi spiritual execuţiile. Iar rolul tău macabru nu s-a terminat încă, acum pregătindu-te să joci ultimul act al piesei. După ce, într-un mod ocolitor, ţi-ai declarat identitatea (cineva trebuia să ştie, altfel întreaga ta operă mârşavă n-ar fi avut niciun farmec, fără măcar un singur spectator), vei încerca să-ţi aranjezi propria moarte, ca apoteoză sublimă a unei vieţi de răzbunător divin. Te va suprima un omuleţ oarecare – ce tragic şi nedrept! – un individ anonim căruia, cu câţiva ani în urmă, i-ai omorât ambii copii. Monstrule, m-ai nenorocit pe vecie!

          Liam îl ascultă cu sprâncenele ridicate a mirare, după care zâmbi înţelegător.

          – Ştii că nu ai dreptate…, începu pe acelaşi ton solar.

          – Poate că nu, îl întrerupse Jerry, însă nici povestea ta nu reuşesc s-o cred. E o fantasmă cu mult prea mare pentru biata mea condiţie umană. Eu am nevoie de un vinovat real şi am găsit aici destule indicii pentru a mă convinge că tu eşti vinovatul acela.

          Liam zâmbea încontinuu.

          – Atunci omoară-mă, Jerry, îl îndemnă din nou. Căci sunt gata să renunţ la viaţa pământească pentru liniştea sufletului tău. Dar, gândeşte-te, vei mai putea oare suporta povara morală a unei crime noi? Poate că da, fiindcă puterea de adaptare a conştiinţei omeneşti cunoaşte uneori forme extreme. Îţi vei spune că ai făcut dreptate copiilor tăi şi cu asta te vei simţi împăcat. Vei fi fericit, ceea ce nu-i puţin lucru pe pământ. Însă Alex şi Selma vor fi vrut o asemenea răzbunare? Ar fi fost ei de acord cu soluţia ta de acum? Răspunde, fiindcă acestea sunt întrebările pe care ar trebui să ţi le pui mai întâi!

          Jerry îşi muşcă buzele până la sânge.

          – De mult timp am renunţat să îmi mai pun întrebări, şopti. Ce rost ar mai avea? Ştiu prea bine ce vreau să fac, ce trebuie să fac… Să-mi răzbun copiii, iată, asta e singura dorinţă care mă mai ţine în viaţă. Cu moarte pentru moarte, voi pedepsi drept, şi abia atunci voi fi viu, din nou. Fiindcă, până în ceasul sublim al răzbunării, nu sunt decât un zombie, aflat inconştient într-o simulare de existenţă. Dar trebuie să-mi îndeplinesc răzbunarea cât mai repede posibil, deoarece timpul meu propriu a ajuns aproape de sfârşit; nervii şi mintea îmi cedează sub presiunea imensă a suferinţei, iar eu mă dezintegrez ireversibil. Ar fi păcat ca un chin de ani întregi să se termine fără o satisfacţie atât de mare, cum este bucuria dulce a răzbunării. Nu sunt sigur că procedez corect omorându-te pe tine, însă nu mai am timp să caut şi să aflu, dacă tu eşti ucigaşul, cu adevărat, sau dacă este altul. Alex şi Selma aşteaptă ca tatăl lor să fie eroul pe care şi l-au dorit dintotdeauna, iar eu nu vreau să le înşel aşteptarea înduioşată…

          Lacrimi fierbinţi îi ţâşniră pe obrajii nebărbieriţi şi el făcu hotărât un pas înainte.

          – Până acum tu pari a fi ucigaşul…, mai spuse nedumerit.

          Ridică pistolul şi ochi. Liam aştepta nemişcat. Nici nu clipise, ieşind în întâmpinarea morţii. Pe chipul său luminos, Jerry nu detectă teamă sau panică, ci o seninătate calmă, care îl ului profund. Privea moartea în faţă şi o încuraja, zâmbindu-i înţelegător. Abia atunci realiză că nu poate să-l omoare. Nu poate! Se clătină ca o frunză bătută sălbatic de vânturile destinului. Urlă lung. Mâna cu pistolul îi căzu moale, dar o ridică aproape imediat. Şi presimţi ce avea să se întâmple mai departe… Apăsă pe trăgaci, însă o făcu cu un efort supraomenesc. Bubuitura îl asurzi. O fracţiune de secundă crezu că a reuşit, dar se înşela amarnic. Inconştient sau nu, înainte de clicul trăgaciului, ridicase fulgerător mâna. Liam se afla tot în faţa lui. În picioare. Mai viu ca niciodată. Ştia că va greşi şi a doua oară. Intenţionat. De aceea renunţă. O făcu aproape mulţumit. Şi căzu. Zgomotul pistolului lovindu-se de podea îi răsună lung în urechi. Se simţea moale şi neputincios, însă o luciditate tăioasă îl anima benefică. Auzi paşi, iar ochii îi jucară înnebuniţi în orbite. Paşii erau rari, apăsaţi, ameninţători. Veneau spre el. Liam. Îl văzu cu o acuitate dureroasă. Era înalt şi foarte puternic. Era măreţ. În mână avea sabia. Sabia îngerului. Jerry îşi închipui că fuge, că aleargă cu o viteză ameţitoare. Că scapă cu bine. Însă, în realitate, nu reuşi să facă nicio mişcare. Şi atunci se lăsă întunericul. Noaptea. Şi fu linişte peste tot. O linişte de mormânt.

         

         

          Ştia unde se află, înainte de a deschide ochii. Inspiră adânc parfumul tare al trandafirilor nu doar prin fosele nazale, ci prin toţi porii larg deschişi, simţind cum îi împrospătează sângele, nervii şi muşchii… Cum îi limpezeşte mintea, făcându-l să vadă lucruri nemaivăzute până atunci, totuşi atât de fireşti. Pregătindu-l ireversibil pentru un nou început.

          Camera era scăldată într-un alb ireal, cald şi reconfortant, care îi dădu impresia că pereţii sunt mai îndepărtaţi decât în realitate. Excesul acesta de spaţiu, chiar dacă iluzoriu, îi spulberă subit un complex vechi. Trăise ani întregi cu spaima că tunelul îngust al propriei existenţe se va prăbuşi într-o zi peste el, zdrobindu-l. Acum claustrofobia dispăruse, fiindcă tunelul luase sfârşit, rămânând de domeniul trecutului. Jerry Gallagher ieşise din întuneric la lumină, iar lumina era bună, ca a soarelui uriaş şi blând ce strălucea prin ferestrele deschise, într-un cer insuportabil de albastru.

          Pe Liam îl zări târziu, la capătul reveriei… Stătea foarte aproape de el, pe un scaun incomod, citind cocoşat dintr-un volumaş subţire. La geamătul lui Jerry s-a întors, i-a zâmbit larg, după care a bătut bine dispus cu degetul arătător în coperta neagră şi lucioasă: „ Cartea Tibetană a Morţilor”, i-a zis fără cuvinte. „Literatură de cea mai bună calitate!” L-a oprit cu un gest scurt, iar privirea sa, lacomă de adevăr, s-a înfipt în ochii lui Liam. „Aveai sabia”, a şoptit mut şi cu sufletul cutreierat de speranţă. Liam s-a încruntat. „Oh, Doamne”, parcă implora, „când se va termina şi pentru tine, Jerry?” I-a răspuns pe un ton vioi, dar fals: „Sabia îngerului? Am rezemat-o de perete, ca să te pot ridica. Mă încurca, nenorocita!” El îl adusese la spitalul din Heaven. „Erai vânăt şi abia mai respirai. Păreai deja mort, fără prea multe speranţe de întoarcere printre vii. Însă doctorul m-a liniştit, spunând că n-a pierdut nici măcar un singur pacient de când lucrează aici, toţi fiind sănătoşi şi fericiţi, de la primul până la ultimul. Tu eşti următorul!”

          Râdea necontenit, iar Jerry realiză, plăcut surprins, că zâmbeşte şi el. „Te las acum”, i-a mai spus Liam înainte de a pleca, „mă duc să fac o baie fierbinte, să dorm puţin, după care la drum, căci sunt multe de înfăptuit! Eşti pe mâini bune, băiatule”, a completat inutil. „Voiam să-ţi spun să ai grijă de tine, dar nu cred că mai e nevoie.” Întârzia intenţionat în cadrul uşii, amânându-şi plecarea. Era nehotărât. Când realiză ce se întâmplă,  se scutură aproape furios şi îi făcu cu ochiul. „Chiar şi Isus, fiul lui Dumnezeu, a ezitat înainte de a-şi îndeplini menirea”, încheie insuficient, pe un  ton umil şi sarcastic, în acelaşi timp.

          Se topi din faţa lui Jerry, de parcă nici n-ar fi fost. Acesta nu insistă să se gândească la comportamentul lui bizar, pentru că alte lucruri îşi cereau imperios întâietatea: ceea ce simţea, cu toate simţurile înflorite, ceea ce era, cu întreaga-i fiinţă trăind! Trebuia să se cunoască pe sine, lucru deloc uşor de înfăptuit. Constată doar că era fericit şi, pentru moment, nu-şi mai dori nimic altceva.

         

          Se ridică din pat, îndreptându-se spre ferestrele ce păreau să-l absoarbă. Privi încântat orăşelul – iar el se afla înăuntru! – bucurându-se la vederea caselor albe, fragile, cu arhitectură vag hispanică, neîmprejmuite de garduri vizibile, însă pierzându-se în bogăţia luxuriantă a grădinilor. Peste tot erau grădini imense, cu trandafiri roşii, o oază a splendorii în mijlocul deşertului. Depăşindu-şi firesc fericirea individuală, Jerry cunoscu avid o trăire nouă, venită parcă de nicăieri. O denumi extaz, o apoteoză a simţurilor veşnic neperisabilă, în stare să-i schimbe pentru totdeauna îngusta percepţie omenească cu alta, de dimensiuni superioare, capabilă să contemple instantaneu universul întreg, ba chiar mai mult decât atât. Lumea materială şi lumea spirituală, viaţa, moartea şi existenţa ca întreg, în toată armonia lor.

          Trăia febril experienţa sublimă a acestuia, când auzi uşa deschizându-se uşor în spatele său. Îşi spuse că a venit asistenta, o femeie masivă, trecută de cincizeci de ani, pe care şi-o amintea din rarele clipe de luciditate ale morţii aparente care îi traversase de curând viaţa, dar de ce tăcea, ea care vorbea mereu vrute şi nevrute, iritând amuzant pe toată lumea? Tresări dureros. Din dreptunghiul uşii larg deschise, altcineva îl privea fix, o prezenţă de gheaţă ai cărei ochi îi sfredeleau ceafa. Aproape că ar fi putut să-i ghicească identitatea. Simţi atunci frica – veche, binecunoscută – cum îl scutură iarăşi, trezindu-i amintiri terifiante. Se întoarse brusc şi mişcarea prea rapidă îl ameţi. Imaginea celui care îl măsura glacial se înceţoşă pentru o clipă. Îl văzu apoi bine, cu o claritate dureroasă, nemaiputându-se abţine să nu tremure frenetic, din toate încheieturile.

          – Cine eşti? întrebă, cu ochii ieşiţi din orbite.

          Acela aflat în faţa sa tăcea, dar nici nu se aştepta să-i vorbească. Îl studie  precipitat, cedând fără împotrivire fiorilor cruzi, care îl străbăteau nemiloşi din cap până în picioare, şi se revăzu pe sine. Era el, Jerry, însă tânăr, subţire, mai mult slab, îmbrăcat sărăcăcios… Recunoscu nostalgic veşnicul sacou din facultate. Jerry, student la medicină, înainte de a se transforma într-un criminal. Privindu-l pe străin se privea pe el, cel de atunci, chiar şi părul ciufulit, blond-roşcat era la fel. Şi pistruii de pe frunte, Dumnezeule mare! Doar figura rece şi luminoasă părea de ceară.

          – Ce vrei? îl chestionă ilogic.

          În mână avea sabia. Sabia ascuţită cu două tăişuri. Jerry o privi fascinat – nu îşi putea lua ochii de la ea – şi, fără să realizeze ce face, căzu încet în genunchi. Aştepta cu faţa ridicată către străin, în timp ce lacrimi fierbinţi îi curgeau liniştite pe obrajii ţepoşi. Implora. Aştepta pedeapsa ca pe o binecuvântare, o iertare cu adevărat supremă. O cerşea. Celălalt veni spre el, simplu şi măreţ, fixându-l neobosit cu privirea-i albastră, de o frumuseţe neomenească. Plutea imperceptibil deasupra podelei imaculate. Levita. Cu o mişcare maiestuoasă, înfipse sabia între ei, după care mâinile sale puternice se aşezară pe umerii lui Jerry, atrăgându-l într-o îmbrăţişare irezistibilă. Se ridică, neîndrăznind încă să-l privească în faţă. „Tu eşti…”, se surprinse şoptind transportat crâmpeie uitate dintr-o copilărie severă şi catolică, „…Tu eşti! Puterea, mărirea şi slava! “ Plânse din nou, dar potolit, relaxat, spălându-se de mizeria dinăuntru. Pe lobul urechii simţi buzele reci ale celuilalt – nu respira – iar cuvintele rostite sunară îndelung în tăcerea din jur. Atunci ştiu cu certitudine că a fost îmbrăţişat de un înger, de îngerul său.

          „Şi cântau din harpele lor. Cântau o cântare nouă.”

         

          Jerry Gallagher n-a ştiut şi nu va şti dacă îmbrăţişarea aceea, ca o contopire, a luat sfârşit vreodată. Căci a simţit-o în braţe, piept şi umeri multe zile după aceea, atât de multe cât putea să numere viaţa lui pentru mai departe… Când a revenit la normalitatea cotidiană, avea încă ochii umezi iar mâinile îi tremurau încet. Stătea preocupat pe marginea patului şi ţinea sabia pe genunchi.

          – Frumoasă sabie, a auzit cuvintele medicului, care tocmai intrase în cameră. Autentică?

          Jerry s-a întors spre el, l-a privit şi a spus doar atât:

          – Mi-a fost dăruită…

          Acesta era răspunsul corect, indiferent de întrebare.

          – … de cineva care a fugit departe, dar acum s-a întors!

         

         

          La fel ca Liam, simţi că prea multe lucruri aşteptau să le termine, iar el nici măcar nu le începuse! Plecă din Heaven în noaptea aceleiaşi zile, fără să regrete nicio clipă despărţirea, fiindcă de acum încolo orăşelul straniu din mijlocul deşertului îi era deschis oricând. Putea să se întoarcă de câte ori voia, ca să admire nestingherit grădinile cu trandafiri roşii, să se încarce la vederea lor de armonie şi înţelegere, o înţelegere nouă, transcendentă a resorturilor existenţei. Să fie mai puternic decât foarte puternic, aşa cum simţea deja că este! Trecu încet pe străzile pustii, însă pulsând intens de o viaţă potenţială şi omniprezentă, pe care abia atunci învăţa să o cunoască. Umbrela uriaşă a nopţii le acoperea generoasă, cu toate stelele universului distribuite lejer în acelaşi cer dintre orizonturi. Lumina lor, de o puritate cu adevărat siderală, îl proteja, arătându-i calea prin Heaven şi dincolo de el, spre lumea largă. Lumina care avea să-l însoţească tot timpul, pe fiecare dintre drumurile pământului, strălucind subiectiv întotdeauna doar în spatele său!

          La ieşirea din oraş, văzu maşinile de poliţie, remarcând încă o dată efectul straniu produs de girofarele acestora: raze scurte, roşii-albastre, având consistenţa laserului, spintecau văzduhul cu văpăi reci. Încetini, respectând regula, pentru că regulile individuale articulate corespunzător alcătuiesc, în mod  natural, echilibrul general şi interconex, dar nu mai fu nevoit să oprească. Barajul se sparse într-un evantai larg, iar din mijlocul său un ofiţer înaintă ferm către Jerry. Îl recunoscu imediat; era acelaşi care, cu câteva nopţi înainte, îi refuzase sobru şi politicos accesul în Heaven. De astă dată îl întâmpină cu o atitudine radical diferită: înclinându-se uşor, salută complice, cu două degete, urându-i apoi drum bun. Jerry salută, la rândul său, şi demară hotărât, neuitându-se înapoi!

          Drumurile americane, lungi, aproape nesfârşite, l-au însoţit câtva timp în goana maşinii, de-a curmezişul continentului şi în direcţii nepreferenţiale, deoarece prima lecţie pe care şi-o însuşise era lecţia libertăţii absolute. Când a crezut că era suficient, s-a oprit la un motel de pe marginea autostrăzii. Voia să bea o cafea, ori să mănânce puţin, chiar dacă nu mai simţea nicio nevoie omenească, de foame, de sete sau de orice altceva. Singur în salonul mizer, a mâncat pe îndelete, a savurat apoi o cafea şi nu s-a gândit la absolut nimic. Pentru că nu mai avea la ce să reflecteze, toate lucrurile din lume fiindu-i atât de clare acum! Plonjase necondiţionat în realitatea ultimă a adevărurilor esenţiale şi se mişca firesc înlăuntrul ei, asemenea peştelui în apă sau a păsării în zbor. Însă vocea crainicului, pe cât de studiată pe atât de falsă, îl obligă să revină dureros înapoi.

          La televizorul din colţ se transmitea febril o ştire şocantă: adevăraţii autori ai atentatului londonez de la începutul anilor ‘90, când au murit copii orfani, doamnelor şi domnilor, fuseseră, în sfârşit, demascaţi, prin mărturia incendiară a unuia dintre criminali. Văzu imaginea lui Liam, adresându-le tuturor un zâmbet trist, care îi completa firesc charisma proaspăt însuşită. Îl auzi rostind adevăruri îngrozitoare, pronunţând nume josnice, dar nearuncând anatema asupra lor. Fiindcă, într-un fel sau altul, oamenii cu aceste nume îşi ispăşiseră pedeapsa. Cei mai mulţi plătiseră prin moarte fizică, trecând într-o nefiinţă terifiantă, iar ceilalţi suferiseră mult, spălându-şi păcatul în fiecare secundă, ca să fie iertaţi într-un sfârşit apoteotic! Liam îşi asumă senin întreaga vină a crimei comise în tinereţe, dar spuse că nu se simte vinovat decât în faţa acelor copii inocenţi, cărora le-a răpit experienţa crudă, totuşi necesară, a vieţii. În faţa oamenilor, nu! Niciodată! Cu glas înalt, enumeră detaliat mârşăviile mici şi mari ale rasei umane, arătând rece cum cei mai mulţi sunt ucigaşi fără să ucidă. Prin laşitate, prin ipocrizia cotidiană… Fiindcă văd în fiecare semen al lor o victimă. Îşi sfârşi discursul acuzator sfătuind aceiaşi oameni să nu-l caute, pentru a-l duce în faţa justiţiei lor jalnice. Ar fi în zadar! Nu-l vor găsi, nu-l vor vedea, chiar dacă zi de zi va trăi printre ei, îndeplinindu-şi conştiincios misiunea. Căci fusese ales să aducă dreptatea, pedepsind nemilos multiplele faţete ale crimei. El va şti când şi unde să apară pentru a înfăptui armonia, ei nu vor şti fiindcă nu îl vor recunoaşte.

         

          Jerry nu mai întârzie să asculte comentariile unui psiholog, chemat la TV să debiteze inepţii, ceea ce făcea cu succes. Ieşi din restaurant şi se duse direct spre maşina aflată în parcare. Ştia acum mai mult ca oricând, neîndoindu-se deloc de cele ştiute… Cu ochii deschişi ai minţii, îi vedea pe toţi, pe cei cunoscuţi dar şi pe alţii, până atunci străini vieţii lui, însă despre care ar fi putut afirma că îi cunoştea dintotdeauna.

           Insistă asupra lui Liam, urmărindu-l de parcă se afla la numai câţiva metri depărtare. Ajunsese într-un mare aeroport internaţional de pe coasta de est, traversând într-o clipită o jumătate de continent. Exact la timp, ca să prindă avionul. Cu sabia în mână, traversă netulburat sălile lungi şi aglomerate, depăşi lejer cordoanele de securitate, trecu pe lângă detectorul de metale, dar nimeni nu remarcă nimic ciudat. Nu avea bilet, totuşi stewardesa îl conduse, convinsă că fotoliul indicat este chiar locul său. Răsfoi distrat câteva pliante turistice cu imagini pitoreşti din destinaţia aleasă, Orientul Mijlociu, constatând că le cunoştea deja, le vizitase de nenumărate ori înainte, şi schimbă impresii banale cu omul aflat în dreapta sa. Acesta îl felicită călduros pentru cunoaşterea perfectă a limbii arabe. Îi mulţumi, iar bărbatul îmbrăcat în alb se înclină politicos, numindu-l „luminosul meu tovarăş”. Când avionul decolă, Liam urmări surprins expresiile îngrijorate ale companionilor săi. Nu le putea înţelege teama, căci pentru el zborul şi călătoriile în ceruri erau mai obişnuite decât mersul pe jos. Ar fi putut să le spună lucrul acesta, să-i asigure că nu sunt în pericol, deoarece un înger se află la bord, însă, după o secundă de reflecţie, preferă totuşi să tacă.

           Jerry zâmbi, apoi îl căută pe Willie şi îl găsi aproape instantaneu. Îl salută, ridicând mâna dreaptă într-un gest suprem, iar Willie îi răspunse din celălalt capăt al ţării. „Ai venit, în sfârşit, Jerry…”, îi auzi apoi cuvintele nerostite, încărcate de o bucurie transumană. William se afla în biserica lui albă, de lângă un pin maiestuos, în Michigan, acolo unde peste câteva zile avea să-şi sfârşească partea omenească a existenţei. Discuta în şoaptă cu câteva fiinţe strălucitoare, ale căror chipuri semănau leit cu acelea din cărţile de rugăciuni. Era fericit, de la întâlnirea cu îngerul său experimentând o stare permanentă de beatitudine. Trăia într-un extaz continuu şi avea să moară la fel!

          Atunci, în biserică intră un grup de copii. Willie şi fiinţele se opriră din vorbit, iar acestea din urmă, după ce schimbară priviri interogative, hotărâră să-şi ascundă înfăţişările doar pentru adultul care însoţea grupul în excursia organizată ad-hoc. Copiii le văzură în toată măreţia lor şi nu se mirară deloc, fiind deja obişnuiţi cu faptul că pe bunul părinte William nu îl găseau niciodată singur în biserica lui. Aproape tot timpul, fiinţe necunoscute însă extrem de prietenoase îi ţineau de urât, iar el părea foarte încântat de compania acestora. Numai că părinţii refuzau să-i creadă, când le povesteau asemenea minuni… Încă agitaţi după hârjoneala de afară, copiii veniră sfioşi să ceară binecuvântare. Willie le dădu binecuvântarea, după care vorbi cu fiecare în parte, spunându-le pe nume: „Scott, Elaine, Johnny, ai grijă cu mingea, să nu-mi mai spargi geamurile, April, bună ziua, Iosif”, îi zise unui băieţel plăpând şi timid, strângându-l uşor de mână, „Stevie, Sheryll, nu te da bătută, matematica nu este chiar atât de grea, bună, Maria…”, se adresă mai târziu unei fetiţe, foarte supărată pentru că trebuia să poarte ochelarii aceia nesuferiţi. În spatele lui, fiinţele îl aprobară cu gravitate.

          După Willie, Jerry îi văzu şi pe alţii, mulţi la număr, într-o varietate de ipostaze, toate benefice! Împânzeau cerul şi pământul, erau departe, dar totuşi aproape de oameni; lucrările lor, chiar dacă uneori păreau banal de omeneşti, urmau coordonatele majore ale unui plan cu adevărat divin. Aici salvau un om de la înec, acolo îi dădeau unui băiat întâia carte (băiatul avea să descopere încă o dată sensul vieţii), dincolo inspirau neştiuţi alt băiat să scrie, cât mai aproape de adevăr, povestea aceasta, dincolo lăsau un om să moară fiindcă aveau nevoie de el în legiunile îngereşti, pentru a face un lucru la care se pricepea cel mai bine, atât în cer cât şi pe pământ, dincolo văzu un bătrân care le ştia secretul, dezvăluindu-l posterităţii cu un scris pretenţios, într-o carte de la sfârşitul antichităţii. Întârzie asupra lui, citind amuzat peste umărul scriitorului cum că, în condiţii speciale, anumiţi oameni pot dobândi, parţial sau total, atribute angelice încă din timpul vieţii. Cartea se numea „Pedagogul”, iar bătrânul iluminat Clement din Alexandria. Îşi mută privirea din nou. Dincolo, dincolo, dincolo…

          Se opri ameţit. Erau prea multe personaje, prea multe fapte! Şi totuşi… Tresări violent, aşa cum reacţiona de obicei în viaţa omenească. La fel ca atunci, lacrimi fierbinţi îi inundară ochii şi îi împăienjeniră vederea. Simţi că paralizează. Dincolo, în îndepărtata Laponie, apăruse de puţin timp o zână nouă, necunoscută tradiţiei. Bătrânii nu povestiseră niciodată despre ea, fiindcă bătrânii lor sau alţi bătrâni înaintea acestora, o mulţime de generaţii din trecut, nu o văzuseră nicicând prin pădurile întunecate de la septentrion. Cel mai adesea, putea fi zărită pe malul unui lac izolat, ireal de albastru, din pădurea nesfârşită de brazi. Locuia într-o căsuţă de lemn, cu acoperiş roşu şi ferestre verzi, avea un câine polar care o însoţea la plimbare… Şi câinele şi stăpâna se dovedeau a fi foarte prietenoşi! Ea se apropia de oameni fără sfială, discutând cu ei de parcă îi cunoştea dintotdeauna. Cât timp vorbea, renii se strângeau în jurul său, uitând să mai pască. Stăteau nemişcaţi, părând că o ascultă cu atenţie. Zâna râdea şi îi mângâia cu drăgălăşenie. Animalele o iubeau la rândul lor, martori de încredere povestind că lângă căsuţa acesteia lupii îşi aduceau puii la adăpost de pericole, iar un urs uriaş venea adesea să stea tolănit la soare chiar în poieniţa unde zâna se dădea în leagăn, cântând cu glas suav cântece necunoscute.

          Câte nu le povestea zâna păstorilor uluiţi… Că se născuse într-un oraş foarte mare, aflat departe de aici, unde tatăl ei era medic (avusese deci o viaţă omenească, ce interesant!), că acesta se îmbolnăvise şi urma să înnebunească, deoarece o vină imensă îi apăsa conştiinţa încă din tinereţe, că trebuia să se întâmple o nenorocire din cauza căreia zâna şi fratele ei aveau să moară, dar cineva i-a salvat, ducându-i departe până când tatăl se va însănătoşi, ceea ce s-a şi întâmplat între timp; ea, zâna, e foarte fericită, fiindcă îşi va întâlni tatăl, din nou( pe fratele ei îl mai văzuse, chiar dacă destul de rar, pentru că trăia într-un alt oraş de departe, în La Fayette, Indiana – oraşul lui Axl Rose, nu ştiţi? Axl este cântăreţul preferat al tatălui meu –  unde antrena o echipă de fotbal din liga a patra, Iron Angels, cu şanse mari de a ajunge în ligile superioare, şi, de ce nu, chiar în prima ligă, bine, asta în trei sau patru sezoane, fratele ei era un antrenor foarte corect şi refuza să facă minuni). Nu se va mai despărţi niciodată de tati al ei, căci vor trăi o viaţă eternă într-o existenţă nouă, cu adevărat binecuvântată. Astfel de lucruri povestea zâna şi încă multe altele… Jerry o asculta, plângând fericit. O vedea pe zână, zâna lui din Laponia, într-o lume tot atât de imaculată ca ea, o auzea, recunoscându-i discursul fals alintat, şi afla povestea îngrozitoare care trebuia să fie în realitate…

           Jerry bea din ce în ce mai des, din ce în ce mai mult… Îşi începea ziua cu două beri şi o termina cu whisky şi votcă, în cantităţi însemnate. Între timp, se abţinea din toate puterile, dar asta nu conta aproape deloc. Îi tremurau mâinile, aşa că participa la operaţii doar cu prezenţa. O dată, de două ori… Oamenii şuşoteau pe la colţuri. Că nu e bun de nimic, că mai mult îi încurcă! Au început să-l ironizeze. Unul dintre medicii rivali, căruia îi luase faţa de multe ori în vremurile bune, a declarat, privind spre el, că, de ceva timp încoace, în sala de operaţii miroase ca într-o distilerie. Fierbând de nervi, Jerry a plecat direct la cârciumă, unde s-a îmbătat mai rău ca niciodată. Apoi s-a dus acasă şi a ţipat la Alex. Alcoolul îl făcea extrem de irascibil. S-au certat iar a doua zi, dis de dimineaţă, când, în loc de două, a băut şase beri ca să-şi revină. N-a mai ajuns la spital. S-a oprit în primul bar, unde a tras o beţie de pomină. Un tip l-a atins cu tacul de biliard, iar Jerry, într-o explozie nervoasă, l-a bătut cu sălbăticie. A fugit, la venirea poliţiei. A ajuns acasă abia a doua zi seara, într-un hal fără de hal.

          O săptămână n-a mai ieşit din casă, decât pentru a-şi cumpăra băutură. Avea viziuni lugubre, ţipa adesea şi se ferea de parcă ceva ar fi putut să-l lovească. Bucăţile de metal produse de explozie. Autobuzul orfelinatului se dezmembrase efectiv. Umpluse de fiare carbonizate străduţa londoneză anonimă. Mai erau şi resturi umane… Cineva plângea lângă el moartea copiilor nimănui. Ah, Selma! Îl ruga plângând să se oprească. Alex o susţinea, vorbind sobru şi apăsat. Îi spunea, printre altele, că a fost concediat, dar nu-i nimic, putea s-o ia de la capăt. Un nou început, după o cură de dezalcoolizare… Ce prostie! Jerry a râs răguşit, ca un beţivan. Alex a încercat să-i ia sticla, el s-a opus, s-au luptat, şi Alex, mai viguros, a reuşit să-l imobilizeze. Jerry a urlat, s-a zbătut, reuşind să scape într-un târziu. Cu mintea întunecată, a fugit în bucătărie, a luat un cuţit, după care s-a întors la Alex. L-a omorât pur şi simplu, fără să simtă nimic, indiferent ca un robot. Când Selma, îngrozită de ceea ce se văzuse, a început să ţipe, s-a dus spre ea cu mers egal şi a înjunghiat-o la fel de indiferent.

          Nu era numai alcoolul care-i aplatiza toate senzaţiile, ci şi altceva, cu mult mai puternic, cu mult mai profund… O forţă nouă crescuse în el, evoluase ocult, sfârşind prin a-i deforma grotesc întreaga conştiinţă. Făcând să pară că orice îi este permis. Binele şi răul, demagogie de fiinţe înguste, viaţa şi moartea, lipsite de sens, la fel de inutile… Două crime oribile, asta e, se mai întâmplă, ceasul rău, ce să-i faci! Şi-a dat seama că nu mai e singur, când a hotărât să scape de cadavre, după ce două zile încheiate a stat cu ele în casă. Iar în acest timp, nu a băut niciun strop de alcool. Puterea uriaşă care sălăşluia înlăuntrul său îl îmbăta suficient, îl făcea să trăiască într-un extaz fără de sfârşit, rece, puternic şi întunecat. Cu gândurile în altă parte, a împachetat trupurile în pături, lucrând cu o dexteritate de invidiat. Cu Selma a fost mai dificil… Avea rochia îmbibată cu sânge şi i-a alunecat din mâini. Şi-a rupt unghiile, încercând să o apuce din nou, iar rochiţa subţire s-a sfâşiat în câteva locuri. Atunci a lăcrimat cu melancolie. Bietul copil, nu vrea să plece din casa în care a crescut…

          Cadavrele au fost transportate şi abandonate fără probleme. Unul în campusul universităţii, celălalt pe o stradă dintr-un complex rezidenţial. Erau destui oameni în preajmă, însă nimeni nu a văzut nimic. Ceva îi orbea! În campus, a realizat că este urmărit. Tot acolo a simţit şi teama. Pe care o mai trăise demult, într-o tinereţe de ucigaş! La fel de proaspătă, la fel de intensă şi unică, în felul ei… Celălalt l-a ironizat violent. Om de nimic, nemernic laş! S-a dus pe ţărmul oceanului, cu o sticlă de whisky. S-a relaxat, privind valurile de pe o faleză înaltă. Şi deodată a tresărit, simţind că se dezmembrează psihic. Personajul din campus, acela pe care îl cunoştea dintotdeauna, chiar dacă nu îl întâlnise nicicând… Apăruse de nicăieri, minunat de strălucitor. Nu putea să-i vadă trupul sau faţa, pe jumătate dizolvate în lumina magnifică, ce strălucea din interior, dar ştia exact cine este. Ce vrea de la el… A sărit în picioare, urlând lugubru. Luptă, omule, luptă! Cu dăruire şi sacrificiu, purtat de pasiunea sublimă a celui care nu mai are nimic de pierdut. Ce dacă este invincibil; tu luptă, căci altă şansă nu ţi se oferă! Te-am adus aici, deci vreau să te văd luptând, gladiatorule! Să mori de o moarte splendidă, într-o confruntare prin excelenţă potrivnică ţie! Bucură-mi trăirile estetice şi crapă odată! Mori frumos!

          Şi atunci, a înţeles… Că este victimă de ocazie, o biată marionetă… A aflat terifiat cine se juca cu el. Isuse Christoase, şi-a omorât copiii, aflându-se sub puterea lui! Ce va face acum, când viaţa îl refuza vehement, iar moartea nu voia să-l primească? Unde se va duce? Îţi spun eu, într-o stare a non-existenţei atât de îngrozitoare, încât şi mie mi-e frică să o contemplu. Mie, îţi vine să crezi? Bine, gândind la rece, mârşăvia ta nici n-ar putea primi o altă răsplată. Cauzalitatea karmică, pana lui Maat, judecata de apoi, din astea… Dar e magnific, oricât de rău ar fi. Puţini oameni au şansa să treacă prin chinurile pe care le vei cunoaşte tu. Deci, bucură-te, idiotule! Vei avea parte de o experienţă unică, la care nu accede orice fiinţă omenească. Că te suprimă ăsta, e doar aşa, o chestie de trecere… Până la urmă, tot acolo ajungi! Măcar să o faci cu demnitate, înţelegi ce spun?

          Jerry s-a încordat ca un arc. Avea dreptate Cel urât de toată lumea. Aproape indiferent la propriul destin, a hotărât să intre în luptă, însă ceva l-a oprit. Atitudinea Celui iubit de toţi. Îl privea de sus, din sfera cea mai înaltă a existenţei, cu milă şi dispreţ. Nu merita să-i acorde lupta. Nu merita nimic pe lumea aceasta sau pe lumea cealaltă, după cum nici nu merita să moară. Cu atât mai puţin, de sabia îngerului. Care avea să-l părăsească pentru totdeauna! Unii oameni sunt atât de mârşavi, că până şi îngerii fug de ei. Crima lui Jerry de pe o stradă londoneză anonimă îi aparţinea în totalitate; prăbuşirea de mai târziu era rezultatul propriei degradări; diavolul venise abia la sfârşit! Nu făcuse decât foarte puţin pentru a se salva, căci regretele tardive sunt pur şi simplu insuficiente! De aceea, nu merita nimic! Zicând acestea, îngerul s-a întors maiestuos şi a zburat în raiul ce îi era destinat. Abandonându-l pe Jerry, pentru totdeauna… Care s-a simţit atunci cel mai părăsit om de pe pământ. Cum fuseseră înaintea lui doar marii criminali şi nemernicii de cea mai joasă speţă…

          O disperare fără margini îi răscolea întreg sistemul nervos, o presiune imensă îi apăsa conştiinţa. Ce să facă, unde să se ducă, se întrebă din nou. Nu ai unde, nici în viaţă, nici în moarte, ai înţeles deja! Bine, ar fi o soluţie… Să trăieşti pe lângă, purtând tot timpul o piatră de gât. Crezi că viaţa diavolului este uşoară şi plăcută? Biet naiv! Să ştii că eşti cel mai mare renegat? Să te convingi în fiecare zi de asta? La un moment dat, devine chiar deprimant. Te transformă, ajungi o bestie rafinată, o fiară cu trăiri epicureene, bineînţeles negative. Îi urăşti pe toţi şi le-o arăţi de câte ori ţi se oferă ocazia. În primă fază, te răzbuni orbeşte pe tot ce îţi iese în cale. Faci măcel, genocid…

          Că tot a venit vorba, ce-ai zice să punem nişte bombe în metroul new-yorkez? Nu noi, bineînţeles, nu ne înjosim până într-acolo! Găsim nişte tipi din ăştia cu convingeri religioase purificatoare. Cunoşti poezia: lumea e plină de mizerie morală, de păcat, iar Dumnezeu, pentru a o curăţa, alege din când în când anumiţi oameni puri care să o treacă prin foc, să o ardă de tot ce e rău. În timpurile moderne, chestia asta se face prin detonarea de bombe artizanale… Înţelegi, ei vin cu bombele, iar noi stăm undeva şi ne bucurăm de spectacol. Dacă vrei, chiar în mijlocul exploziei, nu e nici o problemă, suntem indestructibili. Să vezi cum mor oamenii, să le simţi durerea fizică şi delirul psihic indus de iminenţa morţii, să conştientizezi alături de ei absurdul situaţiei, să experimentezi total abandonul imens din clipa trecerii în nefiinţă… Iar asta nu constituie decât prima parte a spectacolului. Le vom vizita după aceea rudele, savurând disperarea şi suferinţa celor rămaşi singuri în viaţa asta inutilă. Bieţi copii orfani, traumatizaţi pentru totdeauna, părinţi prăbuşiţi într-o disperare fără de sfârşit, soţi şi soţii care, întrebându-se pentru ce mai trăiesc, se gândesc obsedant la sinucidere… Oh, desfătare a simţurilor! Ce zici, te interesează?

          Jerry îl asculta cu un zâmbet amar. Pentru că, în timp ce diavolul vorbea cu entuziasm, o înţelegere nouă îi lumina conştiinţa, căzută în întunericul păcatului. Eu am omorât o dată, spuse calm. Şi refuz să o fac din nou. După cum resping şi celelalte mârşăvii pe care te pregăteşti să mi le propui fericit. Nu am nevoie de ele pentru a primi pedeapsa ce mi se cuvine. Căci vreau s-o accept, ştiind că este dreaptă… O merit din plin, fiindcă am ucis copii nevinovaţi. Iar doi dintre ei au fost odraslele mele dragi, Alex şi Selma. Diavolul era dezamăgit. Ciudaţi mai sunteţi voi, oamenii! Faceţi întotdeauna alegerea greşită, cel mai adesea dintr-un sentimentalism stupid… Crezi că chinurile tale eterne îi vor readuce la viaţă pe copiii ucişi? Nu, eu vorbesc doar de ceea ce trebuie să mi se întâmple. Dar degeaba îţi spun, tu oricum nu înţelegi. Ce să înţeleg? Nu contează, hai să terminăm odată.

          Ce ai de gând să faci? Să ajung cumva în locul acela mai rău ca iadul. Eu ţi-am zis de o stare a non-existenţei, nu de un loc fizic. Pentru mine, e acelaşi lucru. Ai dreptate. Diavolul devenise curios. Şi cum ai vrea să… Jerry oftă adânc. Dintotdeauna mi-am dorit să zbor… Acum a sosit momentul să-mi îndeplinesc dorinţa. Diavolul se arăta foarte interesat. Adică, vei sări de pe stânci, de la înălţimea asta? Ştiind dinainte că te vei zdrobi de alte stânci, aflate la două sute de metri mai jos? Două sute cincizeci. Mda, sună interesant. Eşti un tip curajos. Păcat că mi-ai refuzat oferta, mi-ar fi plăcut să fim parteneri. Dar să lăsăm vorba, îmi închipui că vrei să termini cât mai repede cu viaţa asta de rahat, am pronunţat bine, cu intonaţia potrivită? Hai, atunci! Mori, mori, dragoste dulce! E titlul unui cântec, stai liniştit, nu îţi făceam avansuri. Bine, unu, doi, trei, şi… Sau vrei să numeri tu? În regulă. Ştii, dacă eşti de acord, aş putea să te împing puţin. Dacă tu zici că nu e cazul…

          Aşa trebuia să se întâmple! Dacă nu venea îngerul… Fiindcă noua condiţie – superioară – pe care o obţinuse în Heaven, îi oferea posibilitatea să trăiască în acelaşi timp segmente alternative de existenţă, care nu doar ar fi putut să fie, ca în cazul bietei condiţii umane. Ele se întâmplau efectiv, toate odată, dar un înger era în stare să aleagă lejer. Cum făcuse îngerul Jerry… Alesese corect în locul lui Jerry Gallagher. Atunci când acesta din urmă a cedat, vina de demult zdrobindu-i nemiloasă psihicul greu încercat, îngerul s-a milostivit de el. L-a protejat de propria-i soartă şi i-a salvat copiii, mântuindu-i pe toţi cu o nouă stare a existenţei. În virtutea acesteia, noul Jerry simţi cum se ridică în zbor. Zburând, se îndreptă spre maşina aflată în parcare, deschise apoi portbagajul şi scoase dinăuntru carabina. O aruncă indiferent, iar în aceeaşi clipă se lepădă de viaţa sa trecută. Nu îi mai trebuia, după cum nu avea nevoie nici de sabia îngerului. Nu era pentru el…

          În schimb, zări undeva, în spate, o trusă medicală. Înţelese deodată că şi-a găsit adevărata menire. Va fi ceea ce trebuia să fie. Un medic chirurg dintr-un mare spital, în Helsinki. Unde va salva mulţi oameni de la moarte, dând dovadă de o măiestrie remarcabilă şi de un altruism aproape neuman. Unde aparent nu-i va putea salva pe alţii, fiindcă nu în viaţa aceasta pământească ar trebui să se consume rolul lor, ci în alta, aflată dincolo de moarte. Bineînţeles că nimeni nu va şti. Fiindcă oamenii obişnuiţi nu înţeleg treburile îngereşti. Dar de ce să-şi poarte aura tocmai acolo, în recea Finlandă? De ce nu în Oraşul Îngerilor, de care încă se simţea legat prin fosta sa viaţă omenească? Puţini ar fi înţeles adevăratul motiv. Zâmbi. Deoarece, conform geografiei cereşti, din Helsinki, Laponia şi raiul sunt întotdeauna cel mai aproape. În Laponia, îl aşteaptă Selma, cel mai drag lui dintre toţi îngerii, iar în rai alţii, pe care demult îşi dorea să-i cunoască: Mihael, Gabriel, Uriel…  

          Mai era însă până atunci. Deocamdată trebuia să devină ceea ce trebuia să fie. Doctorul Sublim din Oraşul Alb, iată un supranume foarte potrivit menirii sale. La drum, îşi zise bine dispus, la drum! Un drum prin aer, cer şi stele, pe care îl străbătu într-o singură clipă. Prin spaţiu şi timp. Se trezi în faţa spitalului, la o săptămână după ce fusese angajat. Cu o oră înaintea primei sale operaţii. Care avea să-i aducă laude binemeritate. La fel ca altele şi altele, dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, pus cu graţie şi fervoare în slujba umanităţii. Dar până atunci – experimentă ludic cercul terestru al timpului, închis rapid într-un prezent perpetuu – mai rămânea un întreg drum de străbătut. Un drum ce tocmai se pregătea să înceapă…

         

         

          „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.”

         

          „Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea din dintâi. Pentru aceştia moartea cea de-a doua nu are putere.”