Destui dintre voi mă cunoașteți ca autor de povestiri, multe apărute chiar aici, la Gazeta SF, revista în care am debutat anul trecut și pe lângă care am crescut (deși i-am fost infidel și-am flirtat și cu altele, online sau pe hârtie, dar iubirea reciprocă a rămas vie cu Gazeta și mă întorc mereu la ea). Încă de la prima mea schiță, cea mai valoroasă răsplată a fost și rămâne feed-back-ul, sfaturile celor mai experimentați în scris și părerile celor care doar citesc; iar acum, dacă tocmai mi-a apărut pe hârtie un volum de povestiri și editura Millenium a anunțat că în vreo 4 luni îmi publică și primul roman, cred că am ajuns, prin muncă, la poziția să ofer și eu niște sfaturi celorlalți potențiali debutanți în roman.
Știu foarte bine câtă nevoie aș fi avut eu de așa ceva și nu-mi doresc să păstrez doar pentru mine ce am învățat din experiența asta dând singur cu capul de prag. Așa că iată ce idei utile am descoperit eu din mers, adunate sub forma unui decalog al începătorului de roman: 10 sfaturi pe care să le citească și ceilalți debutanți ca mine și să scutească niște nervi.
1. Nu începe direct cu roman!
Deși există destui care o cred, de fapt nimeni nu se naște scriitor bun. Unii au un potențial, alții nu, iar asta se vede și cizelează prin interacțiunea cu cititorii. Dacă pornești cu roman, vei munci 6 luni sau un an și la final rezultatul nu va fi suficient de bun, iar atunci ce faci? Te apuci să-l rescrii? Îl arunci la coș? Mai bine scrii o povestire, vezi ce a plăcut și ce nu; scrii alta și vezi de data aceasta cum e, și tot așa până când ești destul de rodat. Abia atunci merită să te apuci de roman, asta dacă ții la timpul tău.
2. Nu te apuca până nu ești pregătit!
Ei bine, am învățat pe pielea mea că, în ciuda aparențelor, sfatul acesta nu e inclus în cel anterior. Pe acela l-am urmat și eram destul de cizelat ca scriitură, stil personal, structură de idei, îndrăzneală și toate cele, rotunjite după vreo 15 povestiri publicate și reacțiile la ele. Dar ce nu am simțit decât la roman a fost că mai există o dimensiune pe care nu o vedeam: nu eram gata psihologic pentru ceva de așa anvergură. Ceea ce m-a apăsat și sfărâmat atât de tare, încât de două-trei ori m-am gândit să mă las nu doar de el, ci de scris în general. Asta de la un om care încă nu a lăsat neterminat nimic vreodată… Deci înainte de-a începe, priviți-vă în suflet: sunteți destul de hârșâit? Dacă nu, mai bine vă mai căliți cu proză scurtă.
3. Organizează-te!
Dacă povestirea este echivalentul unui tablou, romanul este construirea muzeului în care se află tabloul. Edificarea unui roman este arhitectură, iar arhitectura necesită planificare și organizare. Fă-ți un fișier cu idei, de la cele mărunte precum un nume sau culoarea unui câine la cele majore, structura de forță a cărții; te vei felicita când le vei folosi de-abia peste 3 luni și altfel le-ai fi uitat. Organizează-ți-le pe categorii, capitole, cronologie, cum gândești tu, dar astfel încât să rezulte un schelet și nu un sac fără fund, iar atunci vei avea pe ce să construiești. Dacă romanul are povești paralele, poți să le scrii nu la rând, ci fiecare de capul ei și să le asamblezi ulterior: important e să ai schela bine gândită.
4. Dar nu te forța cu termene!
Eu am făcut marea greșeală să aplic sfatul de mai sus și la timp, pe care l-am planificat precum cincinala comunistă: 3 capitole pe lună, 2 pagini pe zi. Și mi-a stat în gât. Scrisul de cărți nu e la fel ca făcutul de cărămizi: d-alea ai, n-ai chef, tot cărămizi ies. Scrisul când nu ai inspirație duce la două rezultate alternative (eu le-am gustat pe ambele): fie scrii forțat și iese un text prost, fie nu scrii și rămâi cu auto-dezamăgire și intri în panică: nu respect planul! Așa și? Ai termen de predat la editură? Mă îndoiesc, nu suntem Martin (care apropo, aplică acest sfat: he sure does take his time!). Rezultatul planificării cu termene la scris va fi doar amărăciunea, și asta nu ajută la creativitate, așa că… evitați-o cu orice preț!
5. Călărește-l ca pe mustang!
Vă amintiți de la Karl May cum se îmblânzește un mustang? Te urci pe el și-l forțezi să facă ce vrei tu, dar pe alocuri îi mai lași libere frâiele să-și facă și câte-o meandră, altfel nu te vede decât ca rival. Tot așa e și romanul: va avea tendința să crească în direcții neprevăzute, să cotească, personajele să se dezvolte de capul lor și tot așa. Toate acestea trebuie corectate cu mână fermă, altfel povestea se va dezechilibra, personajele nu vor mai fi credibile, ci fragmentate comportamental, lumea va părea strâmbă. Pe de altă parte, o porție de libertate bine dozată va aduce plus-valoare creativă, căci eliminarea totală a aparițiilor neprevăzute ar face cartea un sec manual sau studiu de istorie, nu roman. Important e să știi când să pui piciorul în prag.
6. Dozează!
Per ansamblu, în interior un roman are nevoie de echilibru; iar în exterior, la fel și scriitorul. Exagerările strică o carte și-o fac incomprehensibilă, naivă sau de-a dreptul proastă, iar pe scriitor îl trag înapoi calitativ (să nu aveți impresia că traseul creativ al unui autor este constant ascendent: e mai degrabă sinusoidal, cu texte mai bune urmate de unele mai puțin inspirate și invers). De aceea, este esențial să fie dozate (nu neapărat egal, dar în proporții corecte) dialogul cu narațiunea, acțiunea cu descrierile, liniile narative între ele, curgerea uzuală a poveștii cu răsturnările spectaculoase de situație, răul cu binele și tot așa. Iar pentru autor, scrisul la roman cu cel la alte proiecte, fie ele povestiri, articole, recenzii sau ce mai face fiecare, plus cu viața de familie. Și, bine de știut (eu am învățat pe pielea mea), scrisul cu pauzele: prea mult scris duce la transformarea plăcerii în muncă, poate chiar corvoadă; pauzele prea mari scad calitatea scrierii (la mine cel puțin, eu ruginesc și scriu mai anchilozat), duc la uitarea ideilor și… la lene.
7. Cunoaște-ți lungul nasului!
Regula asta e valabilă în general, căci cu siguranță primul roman nu va fi cel mai bun, dar poate că și al treilea e mai cizelat decât al doilea. La carte de debut însă, principiul corectei auto-evaluări este vital, fiindcă entuziasmul nedomolit încă de experiență te va face să crezi că poți și tu ce au reușit cei pe care-i citești. Ei bine, vestea proastă e că nu, dacă nu ești vreun geniu incredibil, încă nu poți să susții zeci și sute de personaje, povești foarte complexe intercalate, lumi prea extinse sau dimensiuni epopeice. Dacă nu sesizezi acest adevăr poate nu tocmai fermecător, vei da în ciorbă lungă: personaje mono-dimensionale sau șablonarde, povești care nu duc nicăieri sau se simt doar ca greutate inutilă și zeci de pagini clar doar de umplutură. Pentru ce? Privește-te sincer în oglindă și recunoaște: acum, în acest stadiu, pot scrie un roman de 250 de pagini, nu o trilogie. Scrie-l pe acesta, și poate va fi bun; trilogia cu certitudine nu ar fi fost. Eu am pornit de la premisa a 18 capitole, dar am ajuns la final cu un roman de 14: am simțit că povestea nu susținea de fapt încă 4, le-aș fi putut forța, dar ar fi fost percepute ca lungeală și ar fi stricat impresia generală (similar la personaje, am renunțat la unele pentru că eu nu sunt nici Martin, nici Hamilton).
8. Ferește-te de cel mai mare dușman al scriitorului de SF, Infodump-ul!
Lumile SF sunt total noi, incomparabil mai mult decât cele fantasy (acestea deseori mai degrabă o revopsire a mitologiei sau evului mediu). În scifi, acțiunea se petrece într-un fundal de alteritate completă, cu legi de funcționare necunoscute cititorului, istorii neînvățate la școală, tehnologii stranii și, poate, chiar fundamente morale bizare. Ca urmare, mult mai mult la roman decât la povestiri, acestea trebuie toate transmise cititorului, cât mai repede ca să poată înțelege ceva din ce se întâmplă, nu? Nu, greșit, căci dai în infodump și-l plictisești, iar eu am căzut în capcana asta încă de la primele capitole. Soluția? Dacă simți tu nevoia de ele, scrie-le și elimină o parte retroactiv, iar restul mai mută-le prin roman; important e să-i sugerezi cititorului doar niște vârfuri esențiale din ele și restul le va deduce sau completa singur, că dacă citește SF e băiat deștept, nu vreo gospodină cu Sandra Brown. Iar dacă unele lipsesc întru-totul, e asta vreun bai? Dacă acțiunea tot e inteligibilă, nu. Poți să renunți complet la ele, chiar dacă tu le ai în cap.
9. Ferește-te de cel mai mare dușman al scriitorului român: adjectivita!
În SF ca și în mainstream, ba chiar și în non-ficțiune, românii au o boală grea, moștenire a școlii prost gândite (literar) în jurul unor poezii de la 1860 : adjectivele! Mări de epitete, fluvii de hiperbole, cu cât mai adjectivate substantivele, cu atât mai bine. De fapt, complet greșit în proza modernă, cu atât mai mult în SF, un gen dedicat concretului, unde cititorii preferă ”punct ochit, punct lovit” și ideile primează asupra formei (ceea ce nu înseamnă că nu percep când ea șchioapătă, doar că nu caută artă de dragul artei). Aici nu e mare lucru de spus: și eu am făcut greșeala asta, și voi o veți face cu siguranță, că așa suntem formați, dar se rezolvă la revizuire: pur și simplu ștergeți toate adjectivele care nu sunt strict necesare. Credeți-mă, cititorii o să aprecieze.
Eu personal sufăr și de virgulită; poate fiecare dintre voi are și alte ”răceli” în afară de cancerul adjectivitei, dar acestea sunt personale și se tratează după specificul pacientului.
10. Gata nu înseamnă că ai terminat!
Poate că partea de corectură cu care mă lăudam mai sus nu e neapărat pe lista tuturor scriitorilor, dar cea de revizuire este absolut obligatorie, și de preferat nu doar una. Stilul de lucru diferă: eu fac una de formă, alta de fond, apoi îl recitesc pe tot ca un simplu cititor de produs semi-final și mai fac una definitivă; alții lucrează cu drafturi succesive sau cine știe cum mai preferă fiecare. Esențial este faptul că odată ce e gata manuscrisul, romanul nu e nici pe departe finalizat, căci ansamblul nu e doar totalul părților, și dacă fiecare capitol e bun în sine, nu înseamnă că nu trebuie armonizate colectiv. Este posibil ca și intriga să pară post-factum că are lipsuri sau, dimpotrivă, supraplusuri; poate un fir nu mai duce nicăieri și l-ai uitat deschis; poate un personaj nu mai e necesar; în rezumat, revizuirea reprezintă cel puțin 33% din valoarea finală și nu trebuie ignorată, ci tratată cu toată seriozitatea, chiar dacă pare muncă suplimentară și cam nedorită, de salahor nu inginer.
*
Bonus decalogului, un sfat valabil poate nu pentru toți, dar care a fost foarte important la mine: Nu te lăsa! Vor exista momente când a scrie roman pare prea dificil, prea mult, ideile se încăpățânează să nu iasă ori, dimpotrivă, curg puhoi și e copleșitor să le pui pe hârtie. Și te sperii și-ți vine să te lași de tot. Nu o face! Vei avea tendința să te complaci și să-ți găsești scuze, iar romanul se va ofili și va muri. Chiar dacă iei o binevenită pauză, nu lăsa să-ți crească în minte ideea otrăvitoare a renunțării, ci încăpățânează-te să te mai gândești la el, la idei sau personaje. Să scrii roman e greu, dar dacă știi asta dinainte, vei fi mai bine pregătit pentru luptă. Respectul meu față de autorii români de romane SF bune mi-a crescut exponențial după experiența asta.
Acestea fiind spuse, vă urez succes la scris și citit! Iar după aceea să împărtășiți și voi experiența cu alții, că cea ”de la botul calului” e neprețioasă. Și nu uitați: părerea cititorilor este extrem de importantă pentru scriitori, dacă vreți să citiți ce vă place! Spuneți-le ce ați apreciat la texte și ce nu, altfel nu o pot ghici; eu, cel puțin, vă aștept întotdeauna opiniile indiferent că-s bune au ba.
Chiar și la acest articol.
15 comments
Antoaneta Antonov says:
nov. 1, 2016
Acum o să las primul meu comentariu (cel puțin primul pe site-ul revistei, de fapt, primul în mediu revistelor sf-fantasy… deja o iau pe arătură). De ce n-am făcut chestia asta până acum, nu știu, lipsă de timp sau orice altă scuză, n-are importanță. De când le-am descoperit citesc cu plăcere, lună de lună, fiecare revistă de la noi, mă relaxează.
Dar sărim peste alte chestii și trec direct la articol.
Eu am picat în „păcat” și am scris direct un roman… și… l-am aruncat. Nu pentru că era oribil, ci pentru că mi l-am scos din „sistem”.
Mă obseda, l-am scris, l-am printat, l-am pus într-un dosar și l-am „aruncat”.
Evident, având cam 17 ani, era o mare siropoșenie. Romantic, plin de fundițe și sclipiciuri. După vreo 8 ani, l-am descoperit printr-un colț uitat de lume. O cutie sigilată, prăfuită și plină de dosare cu foi de la cursuri. L-am recitit și m-am amuzat. N-am făcut nimic cu el, dar mi-au rămas în cap cele două personaje principale, fizicul lor, am schimbat tot și a ieșit un alt roman, mult mai mare, altă poveste. De data asta un fantasy și cu elemente din ce am ajuns să iubesc datorită lui John Saul: horror, dar pentru că sunt femeie: evident că am și sclipiciuri, pentru că-mi plac.
Dacă eram pregătită sau nu, habar n-am. Nici în ziua de astăzi nu știu dacă sunt sau nu pregătită să scriu un roman. Nu mă gândesc niciodată la dimensiuni. Am o idee, mă obsedează o vreme, fac documentare și scriu… atât.
În momentul în care pun degetele pe tastatură uit complet de mine. Nu gândesc, nu anticipez, doar scriu. Poți să spui chiar că intru într-un fel de transă. Nici o organizare anume nu am. Adică nu am ideile organizate pe categorii, capitole, cronologie sau altceva de genul. De multe ori modific și de 10 ori începutul, dar știu tot timpul cum se termină. E singura chestie constantă, finalul.
Termene nu mi-am impus niciodată, dacă o idee mă bântuie îndeajuns, o scriu, mi-e plin laptopul de povești, unele mai lungi, unele mai scurte. Mici, medii, mari, am de toate. Chiar prea multe.
Personajele sunt și ele la fel, dacă supraviețuiesc în mintea mea suficient cât să ajungă pe hârtie atunci se dezvoltă, dacă nu, înseamnă că nu era necesar…
La partea cu infodump-ul nu știu ce să spun… nu-l recunosc nici dacă mă lovește în cap. Sunt ardeleancă, nu-mi pică fisa, mie îmi cade cărămida, deci nu prea știu ce să zic… Păcătoasa de mine, oi fi făcând și greșeala asta…
Iar adjectivele în exces le elimin într-o manieră destul de simplă (bine, nu doar adjectivele): recitesc ce am scris și dacă un paragraf mă plictisește sau îmi vine să sar peste anumite chestii îl tai cu totul, fără nicio remușcare. Dacă pe mine nu mă atrage sigur nu o să facă impresie asupra altcuiva.
Dar revin la punctul 1: Proză scurtă am ajuns să scriu dintr-o ambiție. Tot timpul mi-am spus că eu nu știu să scriu puțin, „văd” prea mult din viața personajelor, întâmplări, idei. Și până să ajung să scriu proză scurtă nu înțelegeam cum reușeau unii să transmită atât de mult în câteva pagini. Dar într-o zi am descoperit un concurs într-un grup de facebook și avea mai multe imagini la alegere. Una dintre ele era cu o mașină prăfuită pe care scria: „we should talk” și așa, pornind de la trei cuvinte, am scris Atemporal. N-am gândit prea mult, doar am scris. Și mi-a ieșit ceva și am zis că-i „mișto” și am scris și altele.
Și acum urmează partea cea mai grea. După cum am tot explicat, pentru mine nu e greu să scriu: am idei, cuvintele vin și ele, nu stau să le caut. Dacă stau, renunț, că nu iese nimic, n-are sens să forțez. Greul apare la revizuire. De obicei, las ce am scris la „rece”. Recitesc după o lună – două. Și atunci încep să văd tot ce nu merge, atât cât reușesc să văd. Și uite așa începe lungul proces de editare.
Primul pas: recitesc tot și tai ce n-are sens, tot ce mă plictisește, eventual mai adaug o scenă – două – trei. Aici sunt atentă și ca acțiunea și gesturile personajelor să aibă sens. Să fie realiste. La final constat că am eliminat foarte multe pagini de cuvinte.
Pasul 2: reiau lectura de la început și sunt atentă la detalii: gen pe pagina 7 personajul poartă o bluză roșie și pe pagina 8, în aceeași scenă are bluză albastră și am grijă și ca dialogul să curgă cât mai natura posibil.
Pasul 3: îmi dau cam două săptămâni pauză și reiau cei doi pași.
Pasul 4: încep să fiu atentă la gramatică și repetiții, dar în stadiul ăsta deja știu textul atât de bine că îmi fug erorile de sub ochi mai ceva ca dracul de tămâie.
Pasul 5: aici devin cu adevărat rea: încep să exorcizez textul și devin avocatul diavolului, cel mai a dracu’ critic care a existat vreodată și „uită” că ale mele mânuței l-au scris.
Pasul 6: dacă a rezistat ritualului îmi trimit o bezea din vârful degetelor și îl dau mai departe.
Dacă mi-a ieșit bine sau nu, îmi spun cititorii. Dacă mă laudă, fac o juma’ de oră de sport de fericire, dacă mă critică fac o oră și o iau de la capăt, cu altă idee, ceva mai multă experiență și o valiză mare de sfaturi.
La mine cam așa merge treaba. Gata, mă dor deștele, mă duc să fumez. Dacă a înțeles cineva ceva din ce am aberat eu aici să semnalizeze aruncând un șlap… 😀
Milos Dumbraci says:
nov. 1, 2016
bun, iată o viziune diferită, cu alți pași; cu cât mai multe vor exista de la scriitori diferiți (și-i invit la comentat), cu atât mai utile debutanților pentru a o găsi pe cea potrivită stilului propriu.
În mare, scriitorii se împart în tipurile ”plotter” și ”pantser”: aveți aici câte un exemplu din fiecare; e evident din structura articolului și comentariului care-i care 🙂
Tavi says:
nov. 2, 2016
Excelent…mai ales pentru cei care vor sa inteleaga acest domeniu, al scriitorilor SF.
Milos Dumbraci says:
nov. 2, 2016
mulțumesc, Tavi, mă bucur că a fost interesant
Florin Purluca says:
nov. 2, 2016
Am scris ceva proza scurta, apoi un roman. L-am trimis ici si colo, unde n-a convins pe nimeni. Am facut o pauza, dupa care l-am recitit. Nu m-a convins nici pe mine, a zburat in sertar. Tot acolo e si acum. Evident ca am revenit la proza scurta – citit si scris masiv – pana cand s-a format un soi de deprindere. Din nou roman, de data asta ceva mai bun, as indrazni sa cred. Inca astept confirmarea, care sper sa fie asa cum vrem cu totii – debutantii.
In mare, ideea este ca eu am tinut mortis sa debutez cu roman – fluturi la cap, ce vrei! – dar de scris proza scurta am tot scris, chiar daca nu e adunata in volum – poate va fi, cine stie. Si pot sa fiu in consens cu ideea lui Milos: proza scurta este temelia multor scriitori de top. Chiar de curand am cochetat si cu flash fiction – ma rog, proza fulger, dar la noi nu-i definita si bine vazuta ca pe dincolo. Sa scrii o poveste sub o mie de cuvinte, care te poate misca, asta chiar e ceva. Nu spun ca am reusit eu performanta, dar au reusit altii.
Milos Dumbraci says:
nov. 2, 2016
eu am luat-o fix pas cu pas: schiță – povestiri – nuvelă – roman scurt – (acum lucrez la) roman lung. Proza scurtă este în fond mult mai specifică SF-ului decât mainstream-ului, fiind esențială unui gen care trebuie să ofere mereu ceva nou și nu doar o Cenușăreasă.
Succes cu romanul!
Florin Purluca says:
nov. 2, 2016
Multumesc. La fel si tie. Teoretic, lucrez la romanul cu numarul 4. Primul, dupa cum spuneam este suspendat intr-o raza de incertitudine, 2 si 3 sunt in curs de aparitie. Vedem ce si cum va fi.
Andrei says:
nov. 3, 2016
Mare grija la sfatul nr. 9! Deja prea multi autori romani de SF isi scriu textele de parca ar fi compuneri de clasa a V-a. Tendinta de care zici tu poate a fost candva, dar acum boala scriitorului roman de SF se manifesta stilul minimalist, cu propozitii scurte si seci. Eu unul m-am saturat sa citesc scenarii cu pretentii de povestire.
Florin Purluca says:
nov. 3, 2016
Foarte adevarat. Este dificil sa echilibrezi frazele. Poti totusi sa faci o alternanta de fraze scurte cu unele lungi.
Milos Dumbraci says:
nov. 3, 2016
Andrei, ce vreau eu să spun acolo e că trebuie găsit un echilibru, nu ras tot. Citește vreo povestire de-a mea și spune-mi dacă ți se pare minimalistă. ultima din GSF a mea e http://fanzin.clubsf.ro/lama-alba-tais-negru/
Zi-mi dacă ți se pare că e de clasa a Va și o să țin cont 🙂
Andrei says:
nov. 4, 2016
Milos, nu ma refeream la proza ta. Imi pare rau daca asa s-a inteles din comentariul meu
Milos Dumbraci says:
nov. 4, 2016
stai liniștit, Andrei,nu-s supărăcios și nu s-a înțeles greșit. Îți dădeam un exemplu concret din cum înțeleg eu că se aplică în mod corect sfatul respectiv. Adică echilibrat.
Antoaneta Antonov says:
nov. 3, 2016
Cred că, până la urmă, totul se reduce la un singur sfat: scrie ceva ce o să-ți facă plăcere să citești.
Mie, de exemplu, îmi plac romanele care au elemente reale în ele. Acțiunea se petrece într-un oraș real și e descris exact așa cum este. Unde merg personajele, pe ce stradă stau, chestii de genul. Istoria e respectată și împletită realist cu ficțiunea. Mitologia prinde viață în realitatea din zile noastre sau în alt timp (gen Anglia anilor 1200). Pentru mine toate elementele astea fac o poveste credibilă și mă transpune mai bine în acțiune. Și îmi plac și romanele de dragoste și horrorul și S.F.-ul. Din moment ce îmi place să scriu caut să păstrez elementele care îmi plac și să le combin.O poveste de dragoste în care fantasticul există și horrorul este și el ascuns printre umbre. Tot timpul mă folosesc de anumite tipare. Un oraș, persoane, o imagine, ceva care există. E obligatoriu să-ți placă ce ai scris, dacă nu-ți place și nu se ridică la standardele tale de cititor n-are niciun sens.
O singură dată am încercat să fiu planner și să scriu ceva din ce se scrie acum cel mai mult. O distopie young adult. Am făcut schița, știam ce personaje am, ce se întâmplă în fiecare capitol, documentare. Cum începe, cum se termină. Ce să mai, o schiță academică de zici că scriam un studiu științific. Am citit tot și mi-am dat seama că mie nu-mi place. Nu mă atrăgea. Așa că am renunțat. Ce rost avea să scriu dacă nu mi-a plăcut?
În final fiecare scriitor are modul lui unic de a se exprima. Tehnica se învață, se adaptează la personalitatea fiecăruia. Unii nu pot să scrie dacă nu e liniște deplină. Eu pot să scriu în orice condiții. Muzica la maxim, fetele mele care râd cu gura până la urechi când se joacă. Mâța care-mi toarce în creieri. Vecinul de lângă care face găuri în perete și zguduie tot blocul. Important e să ne facă plăcere și să ne simțim bine când scriem. Nu-i ok să ne impunem prea multe reguli. Scrisul e cea mai liberă formă de exprimare.
Dacă e o scenă tristă și îți vine să plângi când scrii, go for it. Emoțiile or să fie reale. Poate undeva, într-un alt univers, personajele noastre sunt reale și ne transmit cumva, printr-o metodă bizară și de neînțeles, povestea vieții lor. 🙂
Mihail Toma says:
nov. 29, 2016
N-am răbdare de-un roman… asta e.
…și dăcă mă gândesc o țâră nici nu mai are lumea timp și chef. Timpurile devin din ce în ce mai „telegrafice” și trebuie să ne adaptăm și noi, să condensăm esențialul fără a face rabat la mesaj.
Romanul secolului XXI va arăta mai mult ca un poem ceva mai stufos.