Stătea cu mâna întinsă, era o poziție obișnuită, firească, ba chiar atunci când făcea altceva cu acea mână simțea că pierde ceva, că îl doare. Nu spunea nimic, aștepta doar să simtă o mică greutate în palmă, greutatea unei monede cu care să poată păși pe cealaltă parte.
Pe perete scria: Moneda cade, sufletul se înalță.
Îți poți cumpăra libertatea. Voiam să cred că este posibil. Mă săturasem de constrângeri, de limitări, să dau cu capul de zid, iar când aveam nevoie de un bandaj, să mi se spună că au rămas fără. Mă săturasem. Acum pot. Trebuie să pot. Cale de întoarcere nu există. Asta îmi spuneam.
Am intrat în curtea împrejmuită de un gard ce putea fi sărit, în caz că nu aveai bani, dar nimeni nu făcea asta, deoarece libertatea nu putea fi furată.
Curtea era plină de flori de toate culorile, iarba era mereu verde, părea o pictură reușită.
Pășeam înainte minunându-mă, căci înăuntru splendoarea era de zece ori mai mare. Turla clădirii era spectaculoasă, ai fi spus că ceasul este ochiul Lui, ochiul ce urmărește fiecare secundă a gândurilor mele și ale tuturor. Sub ceas se vedea clopotul, gura Lui.
De multe ori m-am simțit constrâns, închis, mut, sentimente generate de experiențele mele sociale forțate. Nu știam sigur ce se va întâmpla, dar speram să simt o schimbare.
Clopotul glăsuia cu sunete grele, te îndemna să te grăbești spre intrare. Toată lumea a început să grăbească pasul. Clădirea avea trei uși. Cea din mijloc era cea mai mare, însă era închisă. Doar una dintre ele era deschisă. Acolo ne aștepta cineva îmbrăcat într-o robă neagră, cu glugă ce îi acoperea fața, nu puteam să îl analizez. Voiam să simt tot, să respir tot, să nu cumva să scap ceva. Înțelesesem că situația stătea în felul următor: de când intri în curte corpul tău trece prin mai multe faze, în final dezvoltându-se o parte necunoscută, un alt eu. Eu aveam un singur gând: libertate.
Când am ajuns în dreptul intrării, am putut vedea fața acelui om. O piele albă, fără riduri, curată, ochii erau îndreptați în jos, buzele normale, nu spuneau nimic. Fiecare om ce trecea prin dreptul lui îi întindea o monedă. Când mi-a venit rândul, i-am putut simți căldura. Mi-a strâns mâna cu banul în palmele lui, fără a schița un gest prin care să ia moneda. După ce și-a retras mâinile am văzut că moneda dispăruse. Nu o luase el, nici eu, nici altcineva, am simțit doar că am plătit biletul, iar ceea ce tocmai se întâmplase mi se păruse ceva normal.
Am pășit înăuntru. Mâna dreaptă se dusese singură spre tava sculptată în perete, am luat apă pe degete și mi-am umezit buzele. O răcoare proaspătă de primăvară mi-a cuprins corpul, părea a fi o curățare a sufletului. În stânga se afla o sculptură pe un postament ce îl înfățișa pe El. La baza acesteia era scris ceva. M-a surprins faptul că erau gratii, nu puteai merge mai departe. Mă simțeam prins, blocat. Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva ce să-mi permită să trec mai departe.
M-am dus la acea scriere. Am citit-o de mai multe ori în gând ca pe o comandă, însă nu s-a întâmplat nimic. Atunci m-am oprit și mi-am dat seama că nu mai bate clopotul, iar eu trebuie să urmez pașii, de fapt intrasem în ritual. Uitându-mă mai atent în jurul meu, am observat faptul că în dreptul ușii centrale era statuia Lui. În cealaltă parte mai era o ușă similară cu cea pe care am intrat. Pereții erau gravați cu citate din gândurile Lui, meditațiile și trăirile interioare. Fără să mă sfiesc într-un fel, începusem să citesc de pe pereți. Cu cât avansam, cu atât scrisul se aprindea într-o culoare frumoasă a aurului galben. Acea culoare luminoasă mă încălzea. Am ajuns la bucata de pânză. Era albă. Nu mai scria nimic. Nici măcar nu puteam să îmi amintesc ce citisem. Am atins-o, mângâind acea finețe.
Deodată m-am întors, căci în spatele meu se ridicau gratiile. Astfel, mi s-a arătat o sală mare, înaltă, cu pereții albi, podea gri de lemn, cu multe bănci și mese. Am tras aer în piept și am pășit mai departe. Lemnul se auzea sub picioarele mele trosnind, încercam să îmi micșorez cumva greutatea, să reușesc să nu mai scot niciun sunet. Spre jumătatea sălii am reușit. Simțeam că plutesc. Intrasem cu adevărat, începea schimbarea, mă îndreptam către libertatea mult dorită. Dorința mea era atât de mare, încât voiam atunci pe loc să mi se dea. Din capătul sălii a apărut un alt om, îmbrăcat asemenea celui de la intrare. M-am așezat într-o bancă. Am simțit că trebuie să îl ascult. Deși era departe de mine, îi auzeam cuvintele, erau în capul meu și nu îmi venea să cred.
Am închis ochii, concentrându-mă la ceea ce auzeam. Simțeam că mi-este frig. Deschizând ochii, mă aflam într-o peșteră imensă unde se auzeau picături de apă. Totul mi se părea firesc. Eram ca în acel vis unde, deși poate trăiești imposibilul, totul este real.
M-am gândit să cercetez acel loc ce părea atât de familiar. Știam că trebuie să o iau printr-un anumit tunel. Mergeam înainte cu pași normali, cu încredere, curajos. Tunelul începea să se micșoreze. Simțeam o presiune în cap, aerul părea rarefiat. Deveneam claustrofobic. Însă mă încurajam, spunându-mi că am ajuns până în acel punct și pentru nimic în lume nu m-aș întoarce
Deja mergeam târâș pe coate. Locul era foarte strâmt. Simțeam o mâzgă ce se întindea sub mine, mă ajuta să alunec ușor înainte. În momentul în care am prins puțină viteză am simțit furnicături ușoare în tot corpul. Acea mâzgă lumina sub mine, încălzindu-mă.
Am ajuns la capătul tunelului ce părea să fie o ieșire la un lac interior. Am îndrăznit și am sărit în apa rece. Am simțit o eliberare din strâmsoarea tunelului. Înotam spre mal. Uitându-mă în adâncul lacului, mi se părea că văd niște pisici.
În continuare părea totul firesc. Le-am așteptat. Înotau în sus cu viteză. Țâșnind din apă spre tavanul acelei camere, am putut observa coada lor precum o sabie, iar la contactul cu aerul înotătoarele s-au transformat în aripi. Erau cinci pisici ce se roteau deasupra mea și parcă mă analizau pe mine, intrusul. Nu îmi era teamă, simțeam că următorul pas trebuie să fie al meu, așa că am înotat spre mal.
Ieșind din lac am observat că pielea mea avea solzi. Îmi plăcea strălucirea lor, parcă așa m-aș fi născut. Pisicile au zburat spre altă cameră a peșterii. Le-am urmat repede.
– Stai! Până aici!
Auzisem cuvintele răsunând în peșteră. M-au oprit instantaneu, iar pisicile m-au înconjurat. Așteptam ceva sau pe cineva.
Firescul a dispărut când tavanul peșterii s-a deschis, întrând o lumină orbitoare a unui soare verzui. În acel moment mi-am dat seama că părăsisem lumea mea, căci simțeam cum mă loveau sentimente trăite demult, cuvinte uitate, iubiri apuse mă izbeau de pământ. Mă prăbușisem cu ultima alegere făcută. Ridicând privirea spre soarele verde, cu greu țineam ochii întredeschiși, cobora o siluetă ce emana o energie incredibilă, un val de căldură plăcută.
Odată ajunsă în fața mea am putut vedea o vietate, căci nici acum nu știu cum să o numesc. Nu avea chip, nu era om, nici animal, nici robot. Avea o formă ciudată, o piramidă străpunsă pe diagonală de o elipsă. Mirosea a praf de pușcă și vorbea pe limba mea.
Lăsând la o parte aspectul fizic, energia ce părea că îmi încarcă simțurile era divină. Dacă am simțit cândva un gol în mine, de orice fel, acum eram întreg. După stări de angoasă, frământări, acum eram deplin liniștit. Uitasem tot ceea ce mă constrângea odată, simțeam că pot redeveni ce am fost, simțeam că am puterea să mă redescopăr, să spun start în acel câmp energetic fantastic. Am închis ochii să pot realiza concentrarea maximă pe energie, să o canalizez în mine și să-și atingă scopul.
M-am trezit pe banca din Biserica Sf. Anton, o biserică simplă în care am intrat din disperare, nefiind catolic. Sunt om și mi-am simțit sufletul. Și, mai mult, am putut simți libertatea. E simplu: trebuie să alegi, așa cum am ales eu acel tunel și nu altul.
Cel care stă cu mâna întinsă, tot acolo a rămas, căci el a ales.
13 comments
Tavi says:
sept. 7, 2017
Interesanta poveste. Frumoasa dezlantuire de emotii.
Tavi says:
sept. 7, 2017
Ideea de a intra intr-o biserica „catolica”-‘si mi-am simtit sufletul[…]am putut simti libertatea’ mi se pare in contradictie cu invatatura ortodoxa, care tolereaza celelate religii. Nu e cazul nici sa alunecam in extremisme, dar invatatura ortodoxa e destul de clara in aceasta directie,
George says:
sept. 7, 2017
Tavi dragule, catolicii sunt creștini, nu sunt de vreo altă religie. Într-o biserică catolică este Dumnezeu la fel cum e într-una ortodoxă. Crezi că-i pasă Lui cum îți faci tu crucea și mai ales dacă ți-o faci? Chestiile astea exterioare sunt inventate de popime și nu vin de la Dumnezeu sau Isus. N-au Ei nicio treabă cu asta. Isus a spus atât: crede în Mine și iubește-ți aproapele (nu mai zic ca pe tine însuți că unii dintre noi reușesc paradoxul de a ne urî singuri). Înțelegi tu oare ce înseamnă a-ți iubi aproapele? Dumnezeu e în toate, nu doar în „învățătura ortodoxă” (ce e asta, o scorbură?). Mi-a făcut plăcere.
Tavi says:
sept. 7, 2017
Mult mai bine decat pot explica eu, nuantele diferentelor dintre catolici si ortodocsi, necesitatea de a iubi aproapele (indiferent ca e catolic, protestant, ateu etc.) poate fi gasita aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/interviu-cu-parintele-gabriel-bunge-batranul-duhovnicesc-convertit-de-la-catolicism/#more-118299
teo matei says:
sept. 7, 2017
Stimate domn Tavi,
Daca va opreati dupa primul comentariu, jur ca n-as fi scris o litera din acest comentariu. In calitate de autor (pe vremuri) al Gazetei SF, de cititor luna de luna al acestei reviste, de membru al redactiei care stie o parte din munca nevazuta din spatele aparitiei fiecarui numar, va rog din suflet sa nu trollati si numarul acesta, postand comentarii fara legatura cu natura revistei sau cu textul publicat.
Nu este problema nimanui ce convingeri religioase au autorii publicati sau membrii redactiei. Apropo, in urma insistentei cu care propovaduiati religia prin comentariile dumneavoastra, unul dintre colegii nostri a insistat sa nu-si mai vada numele scris in caseta redactionala, nevrand sa fie asociat cu manifestarile dumneavoastra ca urmare a libertatii de exprimare acordate. E posibil ca, in alte parti, cenzura sa fie mai apriga si sa nu va „treaca” minunatele povete si indemnuri. Asta nu-i un motiv sa refulati aici.
Presupun ca sunt o sumedenie de site-uri si reviste de profil, unde puteti dezbate problemele care va macina. Presupun ca ati inteles ce profil are aceasta publicatie, ca textele nu sunt relatari ale unor fapte reale, ca autorul foloseste exprimarea la persoana intai pentru a se apropia de cititor, nu pentru ca istoriseste niste intamplari personale, ca alegerea unei religii sau a alteia, ori negarea tuturor tin de convingerile si experienta de viata a fiecaruia, ca nimeni nu acceseaza o revista SF&Fantasy ca sa citeasca niste comentarii, ci textele alese sa apara in luna respectiva.
Cu speranta ca mesajul meu va fi corect interpretat, va doresc o zi buna!
Tavi says:
sept. 7, 2017
@TEO MATEI
„Dumnezeu este 1, restul este 0.” Gottfried Liebniz
NU refulez aici, desi fiecare isi poate imagina ce doreste din comentariile mele.
Am inteles cheia mesajului trimis si din respect pentru unele texte pe care le publicati, dar mai ales pentru a respecta optiunea libertatii pe care ati incercat sa o dovediti, MA OPRESC DIN A ABORDA ACEASTA NISA.
teo matei says:
sept. 7, 2017
Va multumesc.
Alexandru Lamba says:
sept. 7, 2017
Stimate domn, de ce nu vreti dumneavoastra sa scrieti un eseu pe tema Ortodoxiei in SF? Pe cuvantul meu ca il public! Scrieti acolo tot ce aveti de spus, lumea se va astepta la asta, pcei interesati de subiect vor citi, cei neinteresati vor ignora, toata lumea va fi multumita. Nu ar fi mai bine asa decat sa postati comentarii total rupte de subiect?
Mihail Toma says:
sept. 7, 2017
I-am făcut, în nume personal, această propunere, încă din luna iulie. S-a eschivat, probabil pentru că …, dar domnul Octavian este un scriitor și un gânditor de forță și, fără să-i cer acceptul, dintr-o sursă publică nesusceptibilă la copyright, postez aici un fragment dintr-un eseu de-al dânsului:
„ … Ceea ce a existat înaintea omului individualizat, adică a omului care posedă un „eu” propriu, intră tot în categoria eurilor grup, asemănătoare eurilor grup de care depinde regnul animal de astăzi, doar că, modul de manifestare al acestora era și se făcea în cu totul și cu totul alte condiții. „Omul” animal, adică cel care poseda doar corpul senzației (precum regnul animal de astăzi), a apărut și s-a dezvoltat în sistemul evolutiv anterior pământului actual, iar repetările care au avut loc în fazele pământene, premergătoare actualei perioade, s-au produs și ele în condiții asemănătoare acelui sistem.
Prin urmare, dacă ar fi să afirmăm că omul s-ar fi tras sau ar fi avut o încarnare inițială într-un regn inferior lui, ar fi doar cazul particular al unui om care a pășit la stadiul uman abia acum, „recent”, or, asemenea cazuri sunt destul de rare raportate la întreaga umanitate.
Ce ar mai fi de spus, de precizat poate, este că, întregul val evolutiv uman este privit sau numit ca umanitate (de către sistemele de cunoaștere care se ocupă de el) pe tot parcursul evoluției sale, începând chiar cu prima etapă de formare a corpului fizic în sistemul evolutiv Saturn, cu toate că, ea este cu adevărat umanitatea, abia după apariția în constituția fiecărui om a „eului”, lucru care s-a întâmplat abia acum pe Pământ. Lucrul ăsta poate crea puțină confuzie.
Ar mai fi de discutat aspectul remanifestării unui „eu” într-un regn inferior, de astă dată chiar în regnurile „vecine” nouă.
Problema mi se pare iarăși de natură pur fantezistă. Un eu nu se poate manifesta într-o formă care să nu-i poată susține conștiența, adică într-o formă inferioară nivelului său de evoluție. Nu se poate remanifesta într-o maimuță sau orice alt mamifer. Pentru ca el să se poată manifesta într-un corp fizic, aceste din urmă trebuie să îndeplinească anumite condiții evolutive, cum spuneam și mai sus. Ce ar trebui, poate, aici subliniat, este că actualul curs evolutiv al omenirii nu se abate de la regula generală. Vreau să spun că și de acum înainte printre oameni vor exista codași, adică indivizi care vor rămâne repetenți. Cum vor exista, de altfel și fruntași. Această repetare a… „clasei” nu se va mai putea produce tot în sânul valului cu evoluție normală. Adică, eul nu se va mai putea manifesta într-un nivel evolutiv care îl depășește ca evoluție. Ca urmare, omenirea se va scinda, la rândul ei, în mai multe regnuri, de astă dată umane. Vorbesc despre un viitor foarte îndepărtat, chiar despre alte sisteme evolutive. În acele vremuri, regnurile inferioare se vor ridica la rândul lor. Mai întâi, actualul regn animal va trece la umanitate, iar cel vegetal va trece și el la faza de regn animal. Acei, actuali oameni, care vor pierde pasul evoluției, se vor putea manifesta în aceste regnuri umane cu corporalități corespunzătoare evoluției lor, care vor deriva din actualele corpuri umane, printr-un proces ereditar. Probabil chiar mai evoluate decât cele în care trăim noi, acum. Pe când, la ceilalți, tendința este de spiritualizare a corpului, adică trecerea lui într-o altă stare. Nu vorbesc încă de corpul învierii… ”
Hai, Tavi. Trimite ceva care să fie… așa… p-aici, că ai!
Strângeri de mână!
Tavi says:
sept. 7, 2017
@AlexLamba
@MihailToma
1.Nu o sa abordez acest subiect pentru ca mi-am dat seama ca e o idiotenie, o incercare mult prea fantezista. Pur si simplu unele lucruri nu merg combinate.
2.Textul prezentat nu imi apartine.
Mihail Toma says:
sept. 7, 2017
Perseverare diabolicum!
🙂
Mihail Toma says:
sept. 7, 2017
… atunci… asta e!
Mihail Toma says:
sept. 8, 2017
Jenant și aproape impardonabil. Poate voi fi iertat (n-am altă scuză decât capacitatea „incredibilă” a lui Tavi de-a te arunca în hora lui).
O idee generoasă, bine ținută în frâu până la final, deși „transpiră”, pe ici pe colo, indicii despre o călătorie transcedentală, sau mai degrabă a unui vis remanent.
Imaginația zburdă deși, acolo unde visul a devenit neclar și ai completat ulterior, de simte o diferență a temperaturii de culoare.
Tehnic, deși curat, textul suferă datorită unor automatisme lingvistice. Iată, de exemplu: deschizi prea multe fraze sau propoziții cu un verb la „perfect compus, I singular” (am ajuns, am putut, am văzut,am pășit, et cetera). Deși pare insolubilă, dat fiind poziționarea, cumva ingrată a povestitorului, această succesiune se poate rupe făcând, minime, decalaje temporale și, sau, artificii: „M-am dus la acea scriere”= acea scriere mă chema să-i deslușesc înțelesurile…; „Am pășit înăuntru”= pașii m-au condus înăuntru… etc, etc.
Feelingul e bun, ai putea completa impresia vizuală cu cea auditivă (departe se aude o bătaie de gong, sau doar mi s-a părut?) pentru un impact emoțional și mai puternic.
În concluzie, în stilul meu grobian, îți lansez îndemnul:
Bagă mare!
It’s your time!
Strângeri de mână!