Orășelul lupilor (II)

 II

          – Diana! Tocmai m-a sunat Narcis. Un prieten de-al lui a avut un accident în drumul spre Turda şi am să mă duc eu să-l ajut.

          – Ce? Să sune la salvare!

          – Cică a sunat deja, dar când le-a explicat ce are au zis că nu e suficient de grav încât să se deplaseze la faţa locului.

          – Dar e absurd!

          – Da, cam e…

          – Şi de ce te duci tu?

          – Pentru ca Narcis să poată merge cu tine la bătrân.

          – Nu, Mihai! Mă simt prost! Amânăm pe altă zi.

          – I-am spus deja lui Narcis, dar nu a fost de acord. Merg eu înainte, spre Turda, el te conduce pe tine, apoi vine şi el şi, de îndată ce terminăm, venim după tine amândoi sau doar unul, cum se va putea.

          – Asta e cusută cu aţă albă… Cum să mă pună pe mine o prioritate, când prietenul lui e într-o situaţie de criză? Ceva nu se leagă, Mihai…

          – Ce tot spui? Băiatul vrea să vă ajute pe amândoi şi a găsit soluţia.

          – Eşti subiectiv. Situaţia asta e ciudată.

          – Nu, eşti tu paranoică. Hai să ne grăbim, că-l ţinem pe loc!

          Cu suficiente suspiciuni, Diana aprobă planul. Prin urmare, se găsi doar în compania lui Narcis, pe un drum sălbatic de munte, cu fiecare pas lăsând în spate casele localnicilor. Dorea totuşi să pară relaxată şi, deşi simţea că nu prea îi reuşea, încercă să întreţină dialogul:

          – Narcis, de unde îl ştii pe bătrân?

          – Toată lumea de aici îl ştie. E ca o legendă. Doar că nu toţi au curajul să îl cunoască.

          – Tare ciudat… Până la urmă, e un bătrân inofensiv.

          Narcis începu să râdă nervos, apoi urmă:

          – Pe asta o crezi tu!

          – Cum aşa?

          – Din moment ce suntem aici, cred că pot să-ţi spun. Te-ai întrebat de ce ăsta e „Orăşelul Lupilor”?

          – Da. E chiar curios. De ce?

          – Pentru că, prima dată, a apărut menţionat în scrieri datorită unei destrămări a unei haite.

          – Asta este interesant.

          – Da, bufni Narcis în râs. Tu crezi în legende?

          – Poate.

          – Ei, atunci află că legenda vorbeşte despre o haită de vârcolaci, nu despre una de lupi, ori căţeluşi.

          – I-auzi! Din ce în ce mai interesant.

          – Nu pari impresionată.

          – După cum ai spus, e o legendă.

          – Legendele au un sâmbure de adevăr.

          – Deci, probabil era o haită de căţeluşi.

          În momentul acela, Narcis o prinse brusc pe fată şi o întoarse către el, strigând:

          – Ba nu!

          Fata făcu ochii mari şi încercă să se îndepărteze de tânăr, dar nu îşi putea compara forţa cu a lui. Sesizând zbuciumul fetei, Narcis replică:

          – Ţi-e frică de mine? Ascultă cu atenţie, Diana! Fiecare fiinţă are rolul ei în lume şi merită respectată pentru asta. Aşa că ai să mă respecţi pe mine şi pe tot neamul meu! apoi o împinse, din proprie iniţiativă, vreo doi metri. Asta vreau, Diana, respect. Asta vreau! rosti ironic Narcis. Dar, să ştii că, atunci când se alege un nou şef al haitei, se ţine cont de foarte multe. Iar eu vreau să fiu unul bun şi respectat! Înţelegi? De asta, ai picat la fix!

          – Ce?

          – Da, cum auzi. Este ca şi cum le duc un cadou ca să mă aleagă. Ce? Eşti dezamăgită? Credeai că vei ajunge la bătrân? Oh, îmi pare rău! Te anunţ că vei merge la haita mea…

          Diana se îndepărta încet, încet de Narcis, dar nu vroia să facă nimic brusc, pentru că şi acesta înainta spre ea.

          – Deci, aveam dreptate… înghiţi ea în sec. Nu are nimeni nevoie de ajutor.

          – Ba da, zâmbi el. Tu! Îmi pare rău de Mihai însă; a trebuit să facă un drum degeaba. Dar nu putea afla nimic. Nu aş permite să păţească ceva după… Aşa, vor crede toţi că ai păţit ceva din cauza bătrânului. Oricum, lumea nu îl vede cu ochi buni…

          În acel moment, fata o zbughi la fugă, dar în câteva secunde simţi că este prinsă de braţele puternice ale lui Narcis. Încercând să se elibereze, fata lovei şi strigă cât putu de tare, dar fu izbită la pământ. Când se întoarse cu faţa spre atacator, observă cum ochii îi sclipeau animalic. Atunci o cuprinse cu adevărat spaima, dar auzi o voce puternică şi hotărâtă:

          – Hei, las-o-n pace!

          În clipa în care Narcis se întoarse, iar Diana zări un bărbat cum nu văzuse mai frumos: înalt, bine conturat, stând drept, cu privirea spre ei, în timp ce vântul îi dezmierda părul drept şi castaniu întunecat, ce-i acoperea urechile. Fata nu-şi putea lua privirea de la el, simţind cum inima ei, deja agitată, începea să bată într-un ritm alarmant.

          – Dorian! Ce surpriză neplăcută îmi faci! rosti Narcis. Dar ce te aduce pe aici şi te bagă în treburile altora?

          – Narcis, atât îţi spun: pleacă de aici şi las-o în pace! Altfel, nu răspund.

          – Nu, nu! Nu ai cum să-mi dai planurile peste cap. Mai bine retrage-te, că altfel se lasă urât.

          – Să se lase! Eu ţi-am spus că singura ta variantă este să o laşi în pace.

          – Va trebui să mi-o iei!

          – Prea bine! spuse hotărât Dorian, aruncând-şi tricoul alb spre fată, care se ridicase între timp. Apoi i se adresă ei: dă-te într-o parte, te rog!

          Fata, cu ochii mari ca o pisică, îl ascultă imediat, involuntar, fără a pune întrebări. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut grozăvia ce-a urmat: Narcis îşi dădu, la rândul său, tricoul jos şi cei doi începură a mârâi, mai întâi ca nişte dulăi, apoi ca lupii. Ochii le sclipeau ciudat, iar dinţii începeau să se transforme în colţi, în timp ce trupurile le erau învelite de păr. Apoi, dintr-o dată, cei doi făcură câte un salt în aer, iar în momentul impactului Diana văzură doar doi lupi superbi, imenşi şi nemaipomenit de nervoşi. Aceştia se încăierau violent, purtându-se dintr-o parte în alta, pe câţiva zeci de metri buni. „Să-mi dau palme! Nu există! Nu cred!”, îşi repeta fata în continuu, şocată de scena la care asista. De când se încăieraseră, Diana reţinuse că lupul Narcis avea blana în tonuri ce băteau mai mult spre maro sau roşcat, în timp ce acel bărbat misterios, transformat în lup, era colorat în nuanţe de gri, alb şi negru. Totuşi, ţinea din tot sufletul cu cel din urmă, căci pentru ea se lupta. Din fericire, într-un final, lupul maroniu fu izbit de un brad zdravăn, după care fugi în pădure, scoţând sunete de durere. Lupul gri scutură din cap, apoi Diana văzu, de la distanţă, cum trupul acestuia se modifică încet, încet, până la forma umană. Culegându-şi hainele şi îmbrăcându-se până la fată, ajunse în faţa ei pe jumătate dezbrăcat, zicându-i:

          – Tricoul, te rog!

          Pierdută, dar şi vrăjită, fata stătu preţ de câteva secunde, apoi îşi aminti că îi prinsese tricoul şi că stătuse cu el în mână tot acest timp.

          – Da, tricoul! Desigur! răspunse ea, întinzându-i-l.

          – Merci! zâmbi el.

          – Tu… îmi mulţumeşti? Azi am parte de-un şoc după altul!

          – De ce? E ciudat că sunt amabil? Dacă nu îmi ţineai tu tricoul, acum l-aş fi luat, prăfuit, de pe jos. Ori, puteai să fi fugit cu el, râse dânsul.

          – Da… Cum ziceam, şoc după şoc…

          – Eu mă numesc Dorian, îi întinse el mâna călduros.

          – Diana… răspunse temătoare, după un moment de ezitare.

          – Diana, ai un nume foarte frumos.

          – Mulţumesc… cred…

          Cei doi rămăseseră astfel puţină vreme, timp în care fata rememora momentele tocmai trăite, ce o înspăimântau. Dar privea adânc în ochii lui căprui şi simţea că ascund mai mult decât ceea ce văzuse. Deşi tensiunea trecuse, inima ei nu se potolise. Ba, mai mult, simţea un gol inexplicabil în stomac, deoarece, oricât încerca să se controleze, îi era zadarnic. Deşi raţiunea îi spunea să se stăpânească, fluturaşii deja îi zburau haotic, fără a-i asculta gândurile: „Diana, ce faci? Tu eşti o fată cu picioarele pe pământ. Nu poţi lăsa să se întâmple asta. Dar e aşa frumos! Nu! Nu! Nu îl cunosc, poate vrea să-mi facă rău! Totuşi, de ce m-ar fi salvat? Poate are vreun plan… Nu, nu poate asta. Aş privi o viaţă prin ochii lui! Nu! Unde te gândeşti? Încetează! Trebuie să te controlezi!”.

          Pe de altă parte, Dorian nu îi mai dădea drumul mâinii, contemplând-o în întregime. Vedea în ochii ei un amestec de sentimente, pe care însă nu încerca să le decodeze. Înţelegea că, pentru un om care nu a mai avut contact cu astfel de situaţii, nu este uşor de asimilat. De aceea era dispus să accepte orice fel de reacţie din partea ei. Doar să nu o piardă! Să nu îi scape printre degete această frumuseţe de fată. Ce ciudat era sentimentul acesta, că a găsit ceea ce trebuia să aibă de mult. Ştia că ea nu îi aparţinea, însă simţea că dânsa este pentru el, iar asta îi era suficient ca să fie gata să scoată toate cărţile pentru ea.

          – Şi îţi mulţumesc sincer pentru că m-ai ajutat, întrerupse tăcerea Diana.

          – Nici nu se punea problema! Dar ce căutai aici cu Narcis?

          – Cred că ţie îţi datorez nişte explicaţii: Narcis e prieten cu vărul meu, Mihai. Îl ştii?

          – Ne-am cunoscut mai demult. Dar nu suntem chiar apropiaţi.

          – Ei, bine, eu sunt venită aici pentru o cercetare de la facultate, iar Narcis s-a oferit să mă ajute. A zis că-mi va face cunoştinţă cu bătrânul ce locuieşte pe munte.

          – Cu Petru?

          – Îl cunoşti?

          – Da… Dar, clar, Narcis nu avea intenţii bune.

          – De ce?

          – Drumul până la el prilejuieşte multe. Că tot veni vorba, nu suntem în siguranţă aici. Narcis poate reveni cu haita lui.

          – Atunci, să plecăm!

          – Stai! Intră sub protecţia mea! Dacă voi avea grijă eu de tine, toată haita mea te va accepta.

          – Poftim? Altă haită? Să mă protejezi? întrebă confuză fata.

          – Eu fac parte din altă haită. Pe aici sunt două. Narcis e în haita din Sud, iar eu în cea din Nord. Iar după legile lupilor, dacă unul protejează pe cineva, restul nu au voie să se apropie. Uneori, cei parşivi mai încalcă acest principiu, dar în haita mea nu se întâmplă aşa ceva. În plus, nu poţi rămâne singură; Narcis va încerca să te prindă din nou.

          – Dar, dacă sunt cu Mihai, nu-şi va permite.

          – El nu, dar nu poţi şti ce vor face ceilalţi lupi. E prea periculos. Nu putem risca.

          – Putem? zâmbi tânăra.

          – Diana, acceptă! Nu vreau să păţeşti ceva.

          Puţin sceptică, fata trebuia să recunoască că ideea îi surâdea. Aşa că, fără a mai sta pe gânduri, răspunse:

          – Prea bine! Aşa să fie! şi înghiţi în sec, cu ochii mari la Dorian.

          – Eu, Dorian, lup de rangul Beta, te iau pe tine, Diana, om, sub protecţia mea, garantându-ți siguranţă! Promit să-ţi dau şi viaţa mea, în caz de nevoie, apoi o sărută pe frunte şi îi şopti: răspunde!

          – Eu, Diana… om, accept să intru sub protecţia ta, Dorian, lup de rangul Beta, garantându-ţi sprijin şi… înţelegere! Promit să nu-ţi calc strâmb vreodată! iar în acel moment, el îi sărută mâna.

          Nu înţelegeau de ce, dar era ceva magic în acele vorbe. Simţeau că le-au rostit sincer, din inimă, iar asta le dădea încredere. De abia de se cunoşteau, dar ştiau că se pot baza unul pe altul. Astfel, sentimentul de apartenenţă era nemaipomenit, la fel şi cel de dăruire necondiţionată.

– va urma –