Moartea numărului trei

          Prin fanta hijab-ului ochii negri, dilatați de spaimă, încadrați de sprâncene elegant arcuite, spun mai multe decât ar putea să spună gura încleștată și trupul acoperit de jibabul negru. Lama pumnalului luci o clipă în lumina soarelui ce pătrundea printre vitralii, oprindu-se la baza bărbiei.

          – Ești nou venit printre noi, prietene. Nu mi-ai făcut onoarea să-mi spui cum te cheamă.

          – Ismael. Ismail, repetă, după ce-și drese glasul, cu o intonație mai profundă.

          Bărbatul avea un nas tipic semit, arcuit prelung, subțire, terminat cu nări fremătătoare. Mustața subțire se unea cu barba tunsă scurt, care contura maxilarele delicat desenate, dar puternice. Tenul lui avea acea culoare caldă a lemnului de santal, un maroniu care bate înspre gălbui, accentuată de corneea palidă ca fildeșul îmbătrânit. Dar ceea ce era cel mai expresiv la el erau ochii, în sclipirea cărora se vedea o nuanță de exaltare vecină cu nebunia.

          – Ascultă Ismaile, cine vine aici neinvitat plătește prețul sângelui. Vârful cuțitului începu să se plimbe lent de la stânga la dreapta pieptului acoperit de veșmântul drapat, căutând un loc mai vulnerabil. Zăbovi câteva clipe în dreptul inimii, apoi începu să coboare încet pe linia mediană care duce către buric. Din încăperea alăturată, marea sală de rugăciune a moscheii, se auziră litaniile salatului. „O, voi ce credeți! Când vă ridicați la rugăciune: spălați-vă fețele și mâinile până la coate. Frecați-vă capetele și picioarele până la călcâie. Dacă aveți vreo necurăție, curățați-vă. Dacă sunteți bolnavi ori în călătorie, dacă vreunul dintre voi vine de la locul tăinuit, dacă v-ați atins de femei și nu veți găsi apă, atunci folosiți nisip curat cu care vă veți șterge fețele și mâinile voastre”.

          Pe peretele din fața sa, omul care își spunea Ismail văzu un disc cu o inscripție elegantă, un verset din Coran, în forma literei grecești Omega. Două semicercuri îngemănate ca două zale frânte. Mâna stângă a celuilalt îi acoperi gura, în timp ce dreapta înarmată îi sfâșie cu un gest straiul de pânză neagră. Vocile din încăperea alăturată tăcură deodată. Cu capul pe spate, Ismail privi curios caligrafia din perete și se gândi amuzat: ce bine seamănă cu cifra 3, văzut din unghiul acesta. Lama cuțitului alunecă rece pe piele și străpunse ultima fâșie de pânză din jurul mijlocului, când imnurile reîncepură melodios peste zidul cu ornamentații sinusoidale de inspirație florală.

          – Doamne, Dumnezeule! Allah e mare!

          *

          Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian, care se prăbușește pe sofa cu un rânjet. Trece pe lângă el și se precipită în camera de baie, unde se spală îndelung pe dinți. Se privește în oglindă și simte cum îngrijorarea îi strânge din nou pieptul cu gheare de oțel. Cearcănele vinete i s-au făcut și mai mari și mai vinete. Vinișoare roșii îi irigă albul ochilor, indiciul nopților nedormite. Renii reveniseră. Mult mai numeroși și mult mai agresivi. De când are coșmarul acesta? Nici nu mai ține minte. Era copil.

          În fiecare an, în ziua de Ajun, Tedy aștepta înfrigurat minutul acela, când ziua se îngemăna cu noaptea, și primele urme din zăpadă prindeau contur. Urmele cizmelor lui Moș Crăciun. Ritualul acesta: deschiderea ferestrelor și căutarea urmelor Moșului în zăpadă, sub fereastră, pe care îl repetase an de  an, i se păru  deodată ridicol odată cu intrarea în gimnaziu. Când fu în clasa a cincea se trezi la șase dimineața, ca de obicei, se duse până la geam,  zâmbi, dar nu îl mai deschise. Se întoarse în pat și se culcă la loc. Căldura așternutului îl  îmbie la somn iar colindele ascultate cu o seară înainte îi  aduseră aminte de sania Moșului, cu zurgălăi și renii zburători. Unul, doi, trei… nu reuși să-i numere. Adormi încântat.

          Prin clasa a șaptea, Tedy o convinsese deja pe doamna profesoară Virginia că va deveni un geniu al matematicii. Nicio problemă din culegeri nu-i rezistase. Rând pe rând, tratate groase de trigonometrie și algebră se umpleau pe marginile foilor cu comentarii scrise mărunt și ordonat. Secțiuni conice, hiperboloizi și integrale, abscise, bisectoare și gradienți deja nu mai erau necunoscute pentru el, în anul în care intrase la liceu. O dată pe lună, poștașul îi strecura pe sub ușă Gazeta Matematică, pe care o rezolva din scoarță-n scoarță doar în trei zile. Dar pe măsură ce mintea lui dezlega enigmele născocite de alte minți, o întrebare perfidă se înfiripa în conștiința lui: ce este cu adevărat matematica? Este oare posibil ca o ficțiune să-i nască în suflet atâta pasiune, atâta energie și atâtea bucurii?

          Problemele nu sunt însă toate rezolvabile. Ca un ghimpe în talpă, Marea Teoremă a lui Fermat l-a zgândărit ani la rând, până când a aflat că cineva a rezolvat-o. Dar Conjectura lui Goldbach? Acest Gibraltar semeț al gândirii, această garnizoană neînvinsă, încă păzește   nemărginirea oceanului matematic. Orice număr întreg mai mare decât cinci poate fi scris ca sumă de trei numere prime, presupune Goldbach. De ce ar fi așa? Nimeni nu știe. Dar până astăzi nu s-a infirmat. În toată lumea computere super rapide calculează zi și noapte. Algoritmii euristici generează numerele prime cu mii și mii de cifre. Dacă într-o zi unul din acele computere ar descoperi un număr, oricât de mare, care să nu fie sumă de trei numere prime, ziua aceea ar fi pentru omenire la fel de importantă ca și descoperirea vieții raționale în Univers. Toată lumea știe însă că munca asta nu va duce nicăieri. Deoarece prezumția lui Goldbach este adevărată. Deși nimeni nu știe de ce. Nimeni n-a demonstrat-o.

          Pe măsură ce se adâncea în gânduri fără rost, simți că-l paște un alt pericol: acela de a-și irosi timpul și energia cu dubii metafizice. Ba, mai mult, de a-și pierde cu adevărat mințile. Istoria matematicii abundă de savanți nebuni: John Forbes, răpus de schizofrenie, de exemplu. Sau magnificul Georg Cantor, ce se credea trimisul lui Dumnezeu pe pământ, și care a sfârșit în cămașa de forță. Ludwig Boltzman s-a sinucis. Kurt Godel, la ospiciu. Alan Turing… ei bine, schizo și Turing.

          Angoasa aceasta nu-i apăruse chiar din senin. Cam de prin clasa a șaptea, când singura lui preocupare devenise matematica, Tedy începu să aibă coșmarul cu renii. Sau cu un an sau doi mai devreme? Veneau într-un vifor de zăpadă care îi înțepa ochii până în fundul creierului, trăgând o sanie. Abia de reușea să se ferească din calea copitelor, și se trezea tremurând de groază. Aproape în fiecare noapte. Și înțepăturile din ceafă…

          Target-ul de viață pe care și-l fixase era destul de înalt: acela de a studia matematica la Oxford. Dar titlul de olimpic internațional, cucerit în ultimul an de liceu, îi deschise – fără taxe, datorită unei burse de merit – porțile exclusivistei citadele universitare. Atmosfera găsită aici îi păru în mod ciudat familiară, probabil datorită filmelor cu Harry Potter, care îi coloraseră adolescența în scurtele pauze de studiu. Fu cazat într-o cameră de două persoane, împreună cu un student sirian, Aladin pe nume.

          Viața de student la Oxford a lui Tedy ar putea fi circumscrisă, previzibil și fără teamă de a greși, unui singur cuvânt: nerd. Respectiv, tocilar. Refuzase  să se înscrie în vreuna din confreriile care nu aveau alt scop decât să-și pună la cale una alteia farse ridicole, sau să cedeze tentațiilor cu care studenții străini erau ademeniți de îndată ce ieșeau dintre zidurile protectoare ale campus-ului: alcoolul, tutunul, drogurile, femeile. În cămăruța lui cu mobilier din lemn lăcuit și parchet impecabil din lemn de cireș își amenajase micul lui sanctuar, compus din Almagestum sau Sintaxis Mathematica de Claudius Ptolemeu, Philosophia e naturalis principia  mathematica de Isaac Newton, în ediții întocmai cu originalul, și alte rarități bibliofile. Nu punea preț pe cărțile viu colorate din librării și pe reclamele de pe internet. Vreau să am în jurul meu numai simboluri pure, în rest totul este în mintea mea, obișnuia să-i zică lui Aladin.

          – Ah, simbolurile… zice Aladin. Uneori nu știi ce se ascunde în spatele lor. Sau în mintea cuiva. Tedy, tu ai vreo iubită? Aladin surâde, dezvelind un șirag de incisivi și premolari de un alb strălucitor, contrastant pe fondul tenului său măsliniu.

          – Nu, nu încă. Nu a sosit momentul. Nu am rezolvat încă Marea Conjectură.

          – Marea Conjectură… ce știi tu despre ea? Aladin se apropie de Tedy, care stă cu spatele sprijinit de pervazul ferestrei. Draperia groasă este dată de-o parte, și în spatele ferestrei parcul cu alei impecabil desenate, străjuite de arbuști cu frunze veșnic verzi, dafin și mirt și aloe vera, se întinde  pe cele optsprezece hectare. Crezi că-ți va lumina viața mai mult? Aladin își apropie fața de fața lui Tedy, cu coada ochiului țintind punctul dintre sprâncenele lui Tedy. Ce-ți va dărui ție Conjec… gura lui Aladin, adică mai bine zis colțul gurii lui Aladin atinge colțul gurii lui Tedy… tura… ce crezi tu că este… Tedy se proptește cu mâinile pe pervazul ferestrei, își dă capul pe spate și primește sărutul lui Aladin pe gură, cu stupoare, și limba lui Aladin pe cerul gurii.

          Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian și se năpustește în camera de baie. Deșurubează febril căpăcelul loțiunii aftershave, își clătește gura îndelung, se spală  pe dinți,își studiază câteva clipe cearcănele și în clipa aceea are  revelația că și-a călcat viața în picioare. Obsesia lui pentru matematică e pe cale să-l ducă pe marginea prăpastiei. Geometria sacră a altarelor megalitice, echilibrul inexplicabil al menhirelor profilate pe cerul amurgului sunt imagini recurente, persuasive, cu care adoarme și cu se trezește în fiecare zi. Trebuie să plece în Scoția, cât mai curând. Mâine.

          – Aladin, zice el din pragul ușii de la baie, mi-am înțeles chemarea. Voi face un pelerinaj la Santiago de Compostella.

          *

          Oceanul se zvârcolește la picioarele lui, de parcă toate sedimentele acelea, vechi de milioane de ani, încărcate cu ură, ar vrea să i le scuipe lui în față. Își dezgolește stâncile abisului ca pe niște măsele descărnate în gingii, ca apoi să le acopere din nou cu apă neagră, într-o cadență a groazei ce i s-a înfrățit cu pulsul. Privește hipnotizat la valurile acelea imense care se sparg de baza stâncii. Jerbele de spumă i se ridică la zeci de metri deasupra capului. Valurile negre încep să se coaguleze acolo sus, ca niște coarne sau ca niște capete de bivoli, efemere, ce se destramă în miliarde de stropi fini, pulverizați de vântul dinspre larg, ce-i săgetează ochii până la retină. Dar unii  cad de sus pe stânca șlefuită. Copitele bizonilor sunt negre și tari ca fierul și, când cad, stânca se sfărâmă în bucăți. Din ce în ce mai mulți. Și toți se năpustesc asupra lui: un val de trupuri ude, cu coarne ascuțite și boturi din care se scurg bale. Masculul alfa, conducătorul turmei, își ține coarnele în jos, țintuindu-l cu ochii injectați.   Strânge în pumn mânerul sabiei. A văzut asta de multe ori, în filme. Când va sări asupra mea, eu o să fac o fentă și o să-l spintec. Pe urmă nu știu ce va mai fi, dar o să mori și tu.Tăișul sabiei lucește în raza lunii, apoi se face roșu.

          Tedy se ridică în capul oaselor, lac de transpirație. Se uită câteva clipe în jur, buimac, neînțelegând unde se află. Vrea să se culce la loc în așternut, dar ceva umed și lipicios îl face să arunce pătura din pat. Și atunci, cu ochii dilatați de groază, își vede mâinile însângerate. Sânge și pe pat, cearceaful tot este mototolit și plin de sânge, de parcă o luptă crâncenă se petrecuse acolo, în timpul nopții. Sare din pat și, în penumbra dimineții boreale, zărește silueta lui Yvonne, în fotoliu, privindu-l fix. Tedy se holbează la ea îndelung, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Încet-încet vălul i se ridică de pe minte și își amintește cum a luat avionul de pe Heathrow ieri dimineața, împreună cu Yvonne, cu destinația Great Bernera, Insulele Hebride, în nordul Scoției. În seara dinainte fuseseră împreună într-un pub din centru.

          – Trebuie să merg la Callanish. Simt că e ceva acolo care mă cheamă.

          – De ce tocmai la Callanish? Uite, îți propun eu o locație mult mai apropiată. Te chem la mine, în noaptea asta. Ce spui? Vii?

          Yvonne își aprinse o țigară și duse apoi la buze paharul cu Pinot Noir. Buzele ei de un roșu întunecat se făcură și mai întunecate, pletele ei negre luciră mătăsos pe umeri sub flashurile globului care se rotea lent în tavan. Era plăcut în pub. Era de-a dreptul intim. Violonistul talentat interpreta romanțe interbelice, iar puținii consumatori discutau în șoaptă, cu capetele apropiate. La masa de vizavi, un individ cu ochelari cu rame groase era adâncit în lectura ziarului. Violonistul se apropie de masa lui Tedy și îl privi cu o expresie de curiozitate nedisimulată.

          Tedy își plecă ochii, jenat. Simți că farmecul serii în doi începe să se risipească.

          – Yvonne, vorbesc serios. Mă simt foarte rău. Am coșmaruri. Sunt nedormit. Și boul ăla de arab s-a dat din nou la mine azi. I-am spus la plezneală că plec în Spania. Nu știu… cred că îmi pierd mințile.

          – Ascultă la mine, lichea ce ești! Cine sunt eu?

          – Tu ești Yvonne, cea mai penibilă blondă de la drept de la Oxford!

          – Ai noroc că sunt brunetă ca noaptea! Ochii și urechile la mine. Ai ascultat tu muzică de operă vreodată? Cum ai caracteriza-o?

          – Habar n-am. Țipete și urlete.

          – Ești moron. Opera e muzică lirică, înregistrează asta. Știi ce înseamnă liric?

          – Ăăăă… sentimente?

          – Bravo! specific, spre a nu face confuzii: ură, furie, ceartă, împăcare, tristețe, deznădejde, trădare și iertare, toate la maxim și mixate la turație. E normal? Nu-i normal! Și atunci, te întreb: cum să nu urle tenorii și să nu țipe bietele soprane, când li se pun sub nas librete așa de încărcate cu pasiuni?

          – Acum mi-e totul clar. Ce bine știi tu să explici. Deci de-aia!

          – Da, de-aia! Se exprimă! Își dau drumul liber la ceea ce au pe suflet. Așa să faci și tu. De ce taci și te frămânți în ascuns? Urlă aici cât poți de tare, să te audă și tipul ăsta care se holbează într-una la tine: mă urăsc! sunt un vierme de om!

          – Ar fi bine să pot s-o fac, dar vezi, necazul cu mine e altul: sunt introvertit. Și melancolic.

          – N-are a face. Te naști cu un temperament slab, dar îți educi un caracter puternic.

          – Sigur. Educă-mă. Fii profesoara mea!!

          – Acum explică-mi și mie chestia cu Scoția. Ce ți-a venit?

          – Cât de tare trebuie să urlu asta? E un sentiment. Am acest sentiment, că m-aș simți ușurat, eliberat, ia-o cum vrei, dacă m-aș duce acolo. E ceva irațional, recunosc.

          Tedy se ridică în picioare, trase aer în piept și urlă din toate puterile:

          – Trebuie să merg la Callanish! Mâine o să mor dacă nu mă duc la Callanish! Lăsați-mă să mă duc la Callanish!

          Violonistul se întrerupse, doi-trei clienți se ridicară precipitat, lăsară bacșișul pe masă și părăsiră localul. Yvonne strivi mucul țigării în scrumieră și, scoțându-și din poșetă oglinjoara, își examină starea rujului țuguindu-și buzele.

          În ultimul metrou de la ora 1 noaptea, doi tineri stăteau în picioare, îmbrățișați, legănându-se în balansul vagonului. Fata avea plete negre ca tăciunele și o pălărie cu boruri late, neagră și ea. Băiatul era tuns emo, cu o meșă rebelă acoperindu-i fruntea. Pe peron, un singur călător refuză în ultimul moment să se urce în vagon.

          Împachetară în grabă strictul necesar. A doua zi dimineața luară avionul spre Glasgow. La ora amiezii se urcară într-un ferry, care îi transportă până în punctul cel mai estic al Hebridelor, cătunul Stornoway, vreme de șase ore. Tocmai la timp pentru a prinde, la ora 8 seara, ultima cursă către Callanish, de partea cealaltă a insulei, către Atlantic. La ora unu noaptea bătură la ușa pensiunii. Proprietarul le deschise, frecându-și ochii. Vântul șfichiuia stropi sărați de spumă din oceanul care se auzea vuind la câteva zeci de metri depărtare, în întuneric.

          – Ei, și-acuma spune-mi și mie, ce mare piece of shit ai găsit aici, care să merite deranjul și să mai fiu și înjunghiată în piept de cel mai bun prieten, aș putea zice: de amantul meu, ca să zic așa? Trebuie să sun poliția, sau o vei face tu, cu mâna ta, ca un cavaler?

          Yvonne își ține strâns mâna pe sânul stâng, presând o rană care se oprise deja din sângerare. Este ora opt dimineața, pe fereastră se văd stâncile cenușii, spălate de ocean. Undeva, clopotul unei biserici sună pentru utrenie.

          *

          Văzute de la nivelul solului, menhirele de la Callanish se profilează îndrăzneț în poienița dintre Loch Arasay și Loch Roag, închipuind un conclav de vrăjitoare. Văzute de sus, din elicopter sau din avion, îți dai seama că ele sunt aranjate de fapt pe o circumferință cu raza de 30 de metri, întretăiată de două diametre care se prelungesc cu încă vreo treizeci de metri mai departe, un fel de țintă de darts pentru extratereștri. Peisajul plat din jur, șlefuit de vânturi și de ploi, presărat cu lacuri și coline scunde, acoperite cu o iarbă aspră, stă mărturie pentru ultima glaciațiune Wurm, aceea care a făcut diferența dintre Homo Sapiens și omul de Neanderthal. De fapt, judecând după vântul care suflă și acum, pulverizând în aer ca un föhn stropii de apă din mlaștini, ai zice că glaciațiunea nu s-a încheiat nici azi. Cu o mână ținându-și pălăria să nu i-o zboare vântul, cu cealaltă protejându-și gâtul dezgolit, Yvonne merge în față pe cărarea care șerpuiește printre bălți și noroaie. În spatele ei, cu mâinile în buzunare și cu gluga pe cap, cu ochii aproape închiși, ca un somnambul, Tedy pășește mecanic pe urmele ei.

          – Îl mai iubești? Scuze, știu că e o întrebare tâmpită. Dar înțelegi ce vreau să zic.

          – Ce-ai vrea să-ți spun acum: că, vai, n-a fost nimic între noi, totul a fost dat uitării? Adevărul e că nici măcar ura nu poate șterge dragostea. Amintirea ei rămâne, ca o rană.

          – Deci încă-l mai iubești. Și, cu toate astea, te-a tăiat.

          – Sunt convinsă că n-a vrut să mă omoare. Dar de unde și până unde ai scos-o că încă-l mai iubesc? Crezi că dacă-l mai iubeam, aș mai fi venit  aici cu  tine?

          Tedy nu mai răspunde. Dimineața găsiseră ușa  camerei deschisă, cu semne evidente că cineva spărsese încuietoarea în timpul nopții.

          – Cred c-a vrut să mă sperie, numai. Și a reușit. Îi stă în fire. E posesiv. N-a suportat că m-a pierdut. Yvonne își petrecu eșarfa încă o dată în jurul gâtului. Ce speri să găsești acolo, la bolovanii ăia?

          – Nu știu, niște unități.

          – Unități? Ce-s alea?

          – Entități. Încă nu știu.

          – Tu auzi voci? Yvonne se întoarse și-l privi bănuitoare.

          – Nu! Am  un coșmar care se repetă când și când. În ultima vreme foarte insistent. O turmă de animale cornute, inițial am crezut că-s renii lui Moș Crăciun, adică așa mi se părea când eram mic…

          – Tu visezi asta din grădiniță? Și nu te-ai dus la psihiatru până acum?

          – Știi că nu sunt comunicativ. N-am spus la nimeni. De la o vreme mi se pare că-s bivoli. Din ce în ce mai mari și mai răi. Din ăia cu blană, cum erau acum zece mii de ani. Mamuți. Ultima dată s-au repezit la mine și la un moment dat s-au aranjat într-un fel foarte curios. În față, în primul rând, chiar în fața mea, erau doi. Pe urmă, în al doilea rând, câte doi în  spatele fiecăruia. Și tot așa. Patru, pe urmă opt, pe urmă n-am mai putut să număr. Formau două armate întrețesute, amestecate, dar se putea vedea până la infinit, la orizont, cum fiecare își trage obârșia din comandantul lui. 

          Pășesc cu greutate, evitând să calce în apa rece ca gheața, călcând din piatră în piatră. Niște păsărele negre, un fel de rândunele, zboară razant pe lângă ei, ciripind agresiv. Apoi, fără legătură:

          – Dacă zici că te iubește, de ce s-a dat la mine?

          – De tâmpit ce este. Ți-am spus că e posesiv. Vrea să te aibă. Vede în tine un rival, și vrea să te violeze. Să te aducă în haremul lui, să fii al lui. Bun, am înțeles, visezi vaci și boi. Ce legătură au astea cu pietrele de la Callanish? De ce nu la Stonehenge? Nu erau mai bune alea de la Stonehenge? Eu zic că erau mai bune. Și mai aproape.

          – Nu-s la fel. Cele de la Callanish sunt primele. Au o funcție  primară, pe care cele de la Stonehenge au pierdut-o. În Hebride cercul e tăiat de o cruce care vine din exterior. Crucea e simbolul aditivității. Cercul e spart, materia lui e în curs de aglutinare. E în curs de construcție. La Stonehenge cercul deja cuprinde totul. E închis. Și pietrele formează litera PI. Semnul produsului. Pe mine mă cheamă aici,  în Scoția. E ceva legat de Conjectură.

          – Cine te cheamă? Tu auzi voci? Scuză-mă, mi se pare că te-am mai întrebat, dar vocea mea se pare că nu o auzi.

          – Cum l-ai cunoscut pe Aladdin?

          – La moschee.

          – Femeile n-au voie la moschee. Te-am prins cu minciuna.

          – Ba nu. M-am costumat în bărbat. Am  vrut să văd ce e acolo.

          – Nu ești normală. Și cum s-a întâmplat?

          – S-a prins că-s femeie. Mi-a făcut semn să vin după el. Când am ieșit, m-a amenințat cu cuțitul, că dacă n-o fac cu el, mă taie.

          – Stupid. Și tu, bineînțeles c-ai pus-o. La început de frică, dar după aia ai mai stat o dată.

          – Nu e nevoie să fii porc. Eu cel puțin nu stau de vorbă cu vacile.

          – Cred c-a fost destul de neplăcut. Faptul că ținea cuțitul în mâna dreaptă, vreau să zic. Sau îl ținea între dinți?

          Yvonne grăbește pasul și se distanțează de el vreo zece pași.

          – Cum crezi c-a dat de noi? Tedy se vede nevoit să strige.

          – Tu n-ai observat că era lângă masa noastră ieri noapte, în pub? Normal că a auzit că venim la Callanish, doar ai fost prevăzător și ai informat pe toată lumea. Tare.

          – Păi și cum… cu ce cursă? Că noi am venit cam singuri până aici. Cel puțin de la Glasgow n-am mai văzut nici țipenie de om.

          – O fi luat un avion charter direct până aici. E descurcăreț. A venit înaintea noastră. A văzut rezervarea la  pensiune în laptopul tău, că ți-a spart și parola.

          – N-am nici o parolă.

          – Atunci nu ți-a spart-o. Sorry, l-am învinuit pe nedrept.

          – Ok, dar tot nu înțeleg. De ce ar fi venit până aici?

          – Tu ești ăla care stai de vorbă cu boii și cu vacile, care mă scoli la șase dimineața, mă sui în avion, pe urmă în feribot, pe urmă în taxi și mă aduci la unu noaptea unde și-a înțărcat Talpa Iadului plozii și tot tu te întrebi de ce a venit și sirianul? Normal că a venit după noi, să ne despartă. Din gelozie.

          Umbrele menhirelor din axa nord-sud cad una în urma celeilalte, semn că este ora amiezii. Niciun nor nu pătează albastrul cerului. O liniște deplină se instaurează când cei doi pătrund în interiorul cercului de pietre alungite, înfipte vertical.

          – Este chiar o biserică, este un prototip de biserică! Doar că în loc de coloane are pietrele astea, iar cupola e cerul. Și uite, are și cruce.

          Minutele trec. Imperceptibil, umbrele se deplasează milimetru cu milimetru către est. Umbrele se intersectează cu pietrele verticale, se răsfrâng și se bifurcă, producând un model filigranat. Tot spațiul interior al cercului este prins într-o plasă de umbre și reflexii. Tedy și Yvonne se află în centrul unei uriașe pânze de păianjen. N-au văzut umbra care s-a desprins din spatele coloanei decât în ultima secundă.

          – Tedy!

          Țipătul Yvonnei despică aerul ca un pumnal. Tedy simte rece apoi cald apoi iarăși rece în piept. Se îndoaie de la mijloc apoi lumina se stinge și acum stă pe  pământul tare. Pământul este acoperit cu un covor de iarbă mătăsoasă. Iarba miroase frumos. În iarbă stropi de rouă umezesc buzele. Coloanele sunt numere. Se așază în șiruri infinite până dincolo de orizont. Și fiecare poartă un număr pe ea. Și oamenii sunt numere. Toți oamenii sunt numere. Toate numerele sunt oameni.

          – Yvonne, am dezlegat Conjectura! Numerele prime sunt de genul masculin și de genul feminin. Un număr prim masculin și cu un număr prim feminin nasc un alt număr. Orice număr are doi părinți. Ca și la oameni. Ce simplu era! Și oamenii sunt numere!

          – Dar, Tedy, spuneai că trebuie trei numere prime, nu două!

          – Două sunt de ajuns. Toate numerele cu soț se nasc din suma a doar două numere prime, iar orice număr fără soț mai mare decât cinci se naște adăugând cifra trei unui număr cu soț. Trei este bun numai ca să facă numere impare. Trei este un trântor, ca la stup.

          – Acum, liniștește-te! Am să chem ajutoare. Uite, ține apăsat aici.

          – Nu pleca! Stai lângă mine, te rog! Uite, acum văd ce număr avem fiecare. Ce număr frumos ai! O să ai doi copii. Mi-e frig.

          Yvonne îl ține îmbrățișat la piept. Pe fruntea lui, din sânge sau poate din spirit, a apărut un tatuaj în forma cifrei 3. Două semicercuri îngemănate, ca două zale. În jurul lor, pământul e roșu, iarba e roșie și miroase a sânge. Rândunelele zboară razant cu pământul. Umbrele menhirelor de pe axa est-vest cad  una peste alta, semn că este ora 6 a după-amiezii.

          Undeva, clopotul unei biserici sună pentru vecernie.