Mînie și prejudecată

          Motto:

          „Esenţial în viaţă e să emiţi despre tot judecăţi apriorice.^’’

          BORIS VIAN

          Enzo îi întinse lui Vocek cutia de chibri­turi. Vocek îi mulţumi şi-l întrebă dacă peretele se obişnuise cu fumul de ţagară. Peretele scoase un oftat şi se întoarse pe partea cealaltă.

          – Nu s-a obişnuit, zîmbi Vocek.

          – Cam aşa ceva, spuse Enzo zîmbind la rîndu-i.

          – Ascultă, papucii tăi iar au şters-o în bucătărie! strigă Vocek privind amuzat în jur.

          – Uneori cred că fac acest lucru din timi­ditate, spuse Enzo.

          – E adevărat, prezenţa mea…

          – Ţi-am vorbit de clădirile de peste drum şi nu m-ai luat în serios. Uite, astăzi vor da un mic concert la cererea mea.

          – Tocmai de asta am venit.

          – Iar ai un caz pe care nu-l poţi rezolva ?

          – E vorba de clădirea Muzeului de Artă, care de cîteva zile…

          – Mă chemi să-i vorbesc ? Te previn că nu întotdeauna reuşesc să comunic cu lu­crurile! Nu sînt un profesionist !

          – Acum cîteva zile a dispărut acolo o delegaţie de pe Formia. S-a pulverizat pur şi simplu!

          – Poate că…

          – Nu te pripi ! Eu mă gîndesc dacă nu cumva pereţii sînt de vină! Trebuie să re­zolv cazul, altfel ne vom trezi cu ruperea relaţiilor diplomatice, cu un ultimatum şi… şopti ca pentru sine Enzo.

          – Istoria e plină de astfel de întîmplări!

          Coborîră în stradă. De pe partea cealaltă se auzea un murmur de mulţumire. Clădirile tocmai îşi terminaseră micul lor concert.

          – Sînt obosite de zgomotele străzii şi se liniştesc prin muzică, explică Enzo.

          Urcară în maşina lui Vocek şi se îndrep­tară către Muzeul de Artă.

          – Hm. Astăzi e închis. Sper că nu vrei să sărim gardul!

          – Fii liniştit. Eşti doar sub aripa legii! zîmbi Vocek.

          – Cu tine mi se pare că sînt permanent în afara ei!

          – Iată cheile.

          Pătrunseră în clădire. Pe sălile pustii, paşii lor răsunară nefiresc.

          – Spuneai odată că din cauza zgomotului pereţii pot avea tendinţe agresive. Ei bine, formienii ăştia sînt nişte fiinţe tare gălă­gioase…

          – Tu te-ai vedea înghiţit de un perete, întrebă Enzo pe un tot maliţios.

          – Eu nu încerc să atribui lucrurilor însu­şiri omeneşti, se apără Vocek.

          – E vorba de cîmpuri magnetice, înţelegi?

          – Nu.

          – Tehnica cu care e dotat Serviciul tău e neputincioasă în astfel de cazuri.

          – Te asigur că facem totul pentru a pro­gresa.

          Enzo rîse. Apoi, apropiindu-se de statuia lui Apollo, îl întrebă pe Vocek:

          – Nu ţi se pare că statuia asta are o luminesoenţă ciudată? Cînd au dispărut for­mienii era cineva prin preajmă ?

          – Ghidul tocmai îi făcea curte gardero­bierei.

          Enzo rîse din nou, cu îngăduinţă.

          – Ştii ce cred eu? E vorba de un furt!

          – Ascultă, Enzo! Nu mai fii aşa de mis­terios. Uneori mă întreb de ce îţî ascult toate prostiile astea despre pereţi care nu suferă fumul de ţigară şi despre papuci care se intimidează la apariţia unui anume fel de oameni !

          – E vorba de un furt, spuse Enzo cu încăpăţînare. Întinse mîna spre statuie. Mîna lui trecu cu uşurinţă prin ea.

          – Dar, bine, e chiar o imagine! strigă spe­riat Vocek. Cine o proiectează?

          Enzo dădu din umeri.

          – Formienii au fost tunelul prin care au dispărut statuile. Apoi s-au resorbit şi ei în spaţiu. Şi aceste imagini, cine ştie…

          – Nu înţeleg.

          – Nici eu.

          – Crezi că i-am putea ajunge din urmă?

          – Crezi că ai nişte băieţi care să cu­noască hiperspaţiul ca pe buzunarul lor ?

          Vocek căzu o clipă pe gînduri. Apoi în­trebă uşor tulburat:

          – Şi cu pereţii acestei clădiri ce se întîmplă ?

          – Chiar vrei să ştii ?

          Vocek îl privi mirat.

          – Sînt pur şi simplu îndrăgostiţi de sta­tuile furate şi au vrut să ştie cine e vinovat.

          – Prostii. Un perete îndrăgostit…

          – Omule, universul e atît de variat încît şi un fir de nisip ar putea să gîndească!

          – Şi cine, mă rog, e vinovat!? se răsti Vocek.

          – Tu.

          Coborîră scările şi urcară în automobil.

          – Vrei să spui că nu am fost destul de vigilent?

          Enzo nu-i răspunse. Automobilul demară.

          În urma lor clădirea Muzeului de Artă se înroşi încet de mînie.