Invazia

          M-am trezit de dimineață foarte devreme pentru că aceea era una dintre cel mai importante zile din viața mea de până atunci. Am deschis larg fereastra și am inspirat aerul rece și proaspăt. Se simțea o boare fină de flori de cireș care venea de jos, de la livezile înflorite. Chiar în fața mea, peste câmpia de la poalele muntelui unde locuiam, se vedeau răsărind cei doi sori legați prin centura de meteoriți care străluceau ca niște pietre prețioase aruncate pe cer între cei doi aștri. Unul dintre ei era violaceu și dădea străluciri adânci și reci. Celălalt era un glob din aurul cel mai pur și mai strălucitor, ca și vechiul nostru soare pe care eu mi-l aminteam doar. Erau ca ying și yang, rece și cald, viață și moarte, materie vie și antimaterie. Răsăreau și apuneau odată amândoi, însă fiecare avea un rol aparte. Globul auriu apărea vesel peste câmpiile întinse, aducând după sine o lumină strălucitoare care poleia totul. Soarele violaceu apărea într-o mare de culori purpurii, din adâncul oceanului nopții, echilibrând veselia aurie. Globul auriu își cânta lumina precum un copil vesel, pe când cel violet era liniștit și maiestuos. După ce apărea el, toate lucrurile căpătau culorile așteptate și lumina redevenea albă. La apus soarele cel auriu pălea dintr-o dată, ca un copil obosit și plictisit de joacă. Devenea un glob palid ca luna, fără pic de viață. Și abia atunci soarele violet își arăta impresionanta sa frumusețe. Apropiat de apus, începea să capete mii de nuanțe noi, profunzimi și străluciri de neimaginat. Era ca o primadonă care își cânta aria triumfală la ieșirea din scenă, purtând trene violacee. Culorile cele mai spectaculoase, însă, se aflau între cei doi sori, pentru că acolo se îngemăna lumina amândurora, creând armonii spectaculoase. Cerul și norii care călătoreau pe apa lui erau de-o parte de culoarea liliacului de primăvară, iar de cealaltă de un aur pur și diafan. Între cele două stele, purpuriul se îmbina cu galbenul și bolta înaltă a cerului era tăiată în două de un curcubeu care răsărea din spatele sorilor și se înfigea în orizontul spre care priveau ei. Așa era Pământul nostru de ceva vreme… dar să nu anticipez.

          Din pământ ieșea un abur lăptos peste care se așterneau irizații roz-violacee astfel încât puteai avea impresia unui vis. Mă trezisem totuși, visele rămăseseră în amintire. Visul rămăsese în noaptea luminată de niște stele mari cât bulgării de zăpadă… zăpadă nu mai aveam pentru că se hotărâse în controlul climatic că nu era utilă decât în anumite părți ale lumii. La noi se decisese că valea cu pantă moale, în care muntele cobora spre podișul de la poalele lui, era propice pentru pomi fructiferi și cu ajutorul controlului climatic aveam mereu pomii înfloriți. Făceau niște eflorescențe mari și rozalii care parfumau aerul tot timpul. Rândurile de copaci plecau de pe platoul nostru și coborau soldățește până la râul care tăia podișul în două părți inegale.

          Priveam, deci, peisajul care se decolora tot mai mult, odată ce sorii se înălțau și se aprindeau. Totul avea să capete nuanțe dulci și pastelate, de flori de primăvară, ca în visul meu. Adormisem astă-noapte cu gândul la lecția de astăzi, așa că visasem ceva intens care mă și trezise plângând speriat și m-am bucurat că se crăpase de ziuă.  Se făcea că mergeam pe marginea unei prăpăstii săpate într-un teren deluros, plin de verdeață și vorbeam cu Dumnezeu. Îi reproșam că nu-mi asculta ruga iar El mi-a răspuns: „ruga ta nu se îndeplinește pentru ca tu nu ai încredere în mine!” și eu l-am contrazis, bineînțeles, și atunci El m-a pus la încercare. A zis: „vezi prăpastia asta? dacă ai credință, vei păși peste hău și nu vei cădea!” Curajos, mi-am luat inima în dinți, am închis ochii, gândindu-mă la El, și am pășit în gol. Apoi am deschis ochii și mergeam așa, peste genune.

          – Vezi? i-am spus. Cred! Pot să merg peste prăpastie!

          – Chiar?! mi-a răspuns El. Mergi, e adevărat, dar foarte aproape de margine astfel încât, dacă vei cădea să te poți apuca de marginea ei.

          În momentul următor am realizat că avea dreptate și am căzut, apucându-mă de ierburile de pe margine. Starea de spaimă m-a expulzat din vis și acum stăteam privind peisajul acela măreț luminat de cei doi sori, cugetând la semnificația visului, pentru că astăzi era ziua în care începeam lecțiile mele de zbor.

          Poate v-ați gândit că e ușor să  înveți să zbori?! Să cugetam puțin. Mai întâi, ca să poți să te desprinzi de materie – trebuie sa fii ușor ca fulgul, partea aceea din tine de care trage gravitația trebuie lăsată de-o parte. Nu intru acum în amănunte, dar, întrebându-ne fiecare, vom ști despre ce este vorba, ce ne trage în jos nu e niciodată la fel. Apoi sunt culorile. Nu degeaba îngerii sunt înfățișați ca fiind albi sau monocromi. Oamenii, în schimb, au în aurele lor multe lumini și asta este semn că cristalul nu este pur. Ceva este mai mult, în exces sau, din contră, este în minus, ceva destabilizează, dezechilibrează și acest fenomen atrage, provoacă un altul, de atracție sau de respingere. Atunci ființa nu este constantă, în echilibru, ci pendulează între lipsuri și excese, între plin și gol. Astfel încât, unul dintre primele procese prin care trebuie să treacă zburătorii este echilibrarea culorilor, sublimate în lumină, într-un procedeu invers celui de descompunere în prisma optică. Cum și în ce mod se face este în exclusivitate o chestiune pur personală. Cert este că, odată ușurat de lestările gravitaționale și curățat de rezidurile colorate, te prezinți alb și perfect curat în fața lor.

          Sigur, poate că sunteți sceptici în ceea ce privește imaterialitatea unui om, iar eu nu vă voi contrazice. În fond, dacă ne lăsăm tot bagajul materiei de-o parte, nu am mai putea trăi în universul acesta, material, concret, gravitațional, și ne-am supune altor legi. Înseamnă că, dacă te poți prezenta în fața lor imaterial, nu ești tocmai tu, ci doar o parte din tine, probabil proiecția ta în acea lume a zborului.

          Să continuăm. Zborul nu este prima lecție. Nicidecum! Prima lecție este tocmai aceea de a sta în picioare, deasupra unui gol, fără sprijin. La început, trebuie nu numai să te familiarizezi cu zborul și genunea, ci să crezi că poți pluti peste ea. Lecțiile de început sunt despre tine însuți, despre încrederea în tine și în capacitatea ta de a pluti precum norii și vântul. Abia apoi începi cu zborul propriu-zis.

          Nu toți candidații reușesc să se califice, dar se pare că eu am reușit. Cred că eram eu pentru că, în lumea aceasta nouă, egoul, identitatea personală este puțin cam diluată, nu este atât de concretă… ești tu, dar poți fi și altul sau altundeva. Conștientizezi că ești o manifestare a unor energii, manifestare care nu este nicidecum unică. Odată ce știi cu adevărat asta, poți fi în mai multe locuri odată, desigur, primind și pătrunzând în celelalte materializări ale energiilor pe care le încarnezi.

          Printre altele, m-au întrebat la testări spre ce zări țintesc, unde doresc să folosesc această capacitate, apoi m-au pus să povestesc cum ajunsesem acolo. Am început cu numele, Oriano și ei au dat din cap, încântați. Ei îmi spuneau „Portalul”, o să vedeți de ce.

          Când au început toate, odată cu venirea lor, eram un băiat mic de satură și cam după fusta mamii, cum se spune. Visam să fiu și eu ca toți ceilalți băieți, liber, dar mama nu mă lăsa. Se temea din pricină că nu prea puteam să respir bine. Mă emoționam ușor și mi se punea un blocaj în piept, ca și cum aș fi uitat cum se respiră. Apoi mă forțam din răsputeri să trag aer dar nu intra nimic, de parcă în locul plămânilor ar fi fost două pietre grele. Mama spunea că aveam astm.

          Pentru că eram tot timpul bolnav, nu mă puteam juca prea mult cu băieții de vârsta mea. Stăteam mult în casă, pe lângă mama și ascultam poveștile pe care ea mi le citea. Apoi am învățat să citesc și eu și atunci lumea mi s-a deschis îndărătul frunții mele. Am descoperit că eu, un băiețel astmatic și fricos, puteam ajunge oriunde, în lumea acesta mare, prin cuvintele cărților. Citind, evadam din închisoarea propriilor mele neputințe.

          Din pricina bolii mele, a trebuit să plecăm din oraș când eu aveam vreo șase ani.  O auzisem pe mama vorbind cu tata în mașină despre un fel de verdict pe care-l dăduse doctorul la ultimul consult. Zicea că, dacă nu ne mutăm mai repede undeva la munte, n-o să mai pot rezista mult. Mai era și posibilitatea de a fi trimis singur undeva, însă mama nu a fost de acord, așa că au început să-și caute un alt cămin, la început apropiat de orașul nostru, astfel încât tata să poată face naveta mai ușor. Ne-am tot plimbat de în jurul orașului pe o rază destul de mare însă, de fapt, nimic nu era potrivit din pricina poluării.

          Ne pierduserăm deja speranța și părinții mei plănuiau să înceapă să caute pe internet un sat de munte apropiat de un orice alt oraș important unde tata putea lucra. Apoi, într-un week-end, am găsit. Plecaserăm cu toții la pescuit de păstrăvi, la vreo 100 de km de orașul nostru, aproape de izvoarele râului care-l traversa. Nu era prima dată când mergeam acolo, dar nu fuseserăm niciodată atenți decât la ținta noastră și nu observasem că, la un moment dat, drumul se bifurca. O bretea se ținea alături de râu și ne ducea la locul de pescuit, iar cealaltă ocolea muntele spre un sat, așa cum arăta și indicatorul care stătea prins în cuie pe un copac din apropierea intersecției.

          De curiozitate și pentru că ne obișnuisem să căutăm locuri noi, am urmat acel indicator și am ajuns într-un loc cu un peisaj ce ne-a tăiat tuturora respirația. Chiar și mie, care abia-mi ridic nasul din cărți. La început, drumul mergea mult prin pădure pentru ca să iasă, pe o curbă de nivel a muntelui, drept în fața soarelui. Jos, la poalele versantului împădurit, se vedea valea brăzdată de râu și șerpuirea șoselei printre brazi. După câțiva zeci de metri, curba de nivel se lărgea și se transforma într-un tăpșan larg, unde se dezvoltase o așezare cu câteva case înșirate de-a lungul străzii, o prăvălie și alte câteva funcțiuni necesare. Casele toate erau întoarse către Valea Soarelui, iar spre stradă întorceau grădinile pline de pomi fructiferi. Poate din cauza culorii caselor sau a merelor strălucitoare, sau poate din pricina șoselei din piatră albă, lumina părea rozalie și blândă ca într-o reclamă la sirop de tuse. Așezarea avea chiar și o școală și acest lucru o hotărî pe mama: acela va fi locul unde ne vom muta.

          Eu n-am vrut, la început. Locuiam în oraș și mergeam la cea mai mare dintre școli. Aveam o curte largă, jucam baseball și mâncam la cantină. Avusesem odată un coleg care venise de la țară. Toți râseseră de el, chiar mai mult decât râdeau de mine așa că nu voiam să ajung „băiatu’ de la țară”. Însă copiii nu sunt ascultați și ai mei se mutară curând. Viața de la țară le plăcu alor mei atât de mult, încât tata își lăsă serviciul și cumpără o fermă de animale, în special capre, câteva zeci de metri mai sus, pe platoul muntelui. Refăcu și construcția de acolo, așa că aveam două case în care să stăm. Mama se angajă învățătoare la școală și toate se aranjară cum nu se poate mai bine. Parcă trăiam acolo de când lumea. Oamenii se plâng de tot felul de fenomene meteorologice nepotrivite, mai ales la oraș, unde toate erau „contrafăcute”, cum zicea mama. Aici, la munte, vremea era ca întotdeauna de la începutul lumii. Vara era cald, ploua când și cum trebuia, toamna aducea zăpezi cam pe la mijlocul lui noiembrie și satul nostru era acoperit de omăt cam până în aprilie. Apoi căldura pocnea mugurii plantelor și valea se umplea de flori.

          Anul acela căldura venise mai devreme și noi ne pregăteam să urcăm la cabana fermei de capre. Mama împacheta bagajele și eu mă uitam la Batman, la televizor. Mă jucam, imitându-l, și alergam de colo colo ca și cum aș fi făcut parte din film. Deodată, emisiunea se întrerupse și apăru însuși președintele țării. M-am supărat și am schimbat canalul, însă pe toate posturile apărea aceeași imagine care se repeta continuu. M-am enervat și am închis televizorul.

          M-am dus la mine în cameră. Nu înțelegeam de ce președintele trebuia să anuleze episodul cu Batman, așa că am deschis cartea mea, SF. Eu, când citesc, uit de toate așa că nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat, am observat că se întunecase și m-am mirat că noi nu plecaserăm încă la cabană. Am coborât la parter. Mama și tata stăteau cu fețe înțepenite în fața televizorului care transmitea obsedant știrea aceea ce-mi întrerupsese episodul cu Batman. Din când în când apărea câte un profesor cu papion și ochelari cu lentile groase și comenta ceva. Toți, inclusiv părinții mei, aveau fețele îngrozite. Într-un târziu ai mei încărcară, fără un cuvânt, mașina și pornirăm spre cabană. Am observat că mama strânsese toate lucrurile din casă, în special  mâncarea.

          Ne-am instalat și nimeni n-a mai scos nici un cuvânt. Părinții mei sunt oameni tineri și veseli însă, brusc, le pierise viața din ochi. Nu râdeau, se uitau îngrijorați în toate părțile. În plus, am observat că nu mai vorbeau deloc la telefonul mobil. În rest toate, erau la fel. La câteva zile după ce ne-am instalat aici, eu mi-am terminat cartea. Mă pasionează literatura Sci-Fi. Cartea povestea despre o planetă care evacua locuitorii săi pentru că avea să se distrugă. Cred că a fost cea mai bună carte din câte am citit până atunci. Ideea era că locuitorii acelei planete fuseseră nevoiți să plece prin tot universul, căutând alte planete unde se putea locui. Se povestea cum primiseră vestea distrugerii iminente a miezului planetei lor și apoi despre modul cum se pregătiseră să plece în necunoscut. Aveam încredere în ei, erau ființe pline de iubire și de lumină, așa că eram sigur că vor reuși.

          Îmi amintesc ziua aceea ca ieri. Afară era încă frig, deși primăvara topise mai repede zăpada și pământul încă mustea de apă. N-aveam nici un chef să ies și am încercat să dau drumul la televizor. Aparatul nu funcționa. Eram mare de-acuma și mă mândream cu faptul că eram destul de priceput la tehnică, așa că am căutat priza și firul televizorului. Nu, nu era conectat, într-adevăr. Când am dat să-l introduc în priză, mama a sărit ca arsă de dincolo:

          – Nu puiule, nu! N-avem voie… adică nu putem folosi televizorul. E stricat, a strigat ea, smulgându-mi aproape cablul din mână. Lasă, joacă-te și tu cu ceva, Oriano.

          – Mamă… vreau la televizor. Nu m-am mai uitat de câteva zile, m-am smiorcăit eu. Vreau, vreau, vreau…!

          – Gata, Oriano! a intervenit tata foarte ferm. Fără televizor, telefon și alte aparate electrocasnice. Însuși președintele ne-a spus asta.

          – Președintele?… am insistat. Ce treabă are președintele cu televizorul nostru?!

          – Oriano, a răspuns tata foarte sever. Lucrurile stau foarte grav. Este o situație…

          – Poate că ar trebui să-i spunem, a zis mama foarte îngrijorată. E mare de-acum.

          – Nu văd de ce să speriem copilul degeaba. Mai mult ca sigur că nu e, de fapt, decât o sperietură de-a lor. Sau, cine știe, cum spunea și John aseară, la club, or fi vrând să ne abată atenția de la ceva ce fac ei în timpul ăsta, ceva ilegal.

          – Robert! i-a reproșat mama îngrijorată. Nu spune asta! Este cât se poate de serios. Uite, Oriano… este posibil ca noi să fim invadați de… ființe extraterestre.

          – Nicole… a certat-o tata. Nu-i nimic băiatule… nu e…

          – Ura….!!! am exclamat superîncântat. Extratereștri! Oau! O să vină extratereștrii?! Mamă ce mișto!

          Am început să sar prin casă, să mă cațăr și să alerg peste tot. Eram extraordinar de bucuros.

          – Când? Când vin? În seara asta?! Da?! În seara asta?! Oau! O să văd extratereștrii. Poate că sunt îngerii din cartea mea care-și caută casă… mamă-mamă! Putem să-i primim la noi?

          – Oriano! Oriano! s-a răstit tata. Lucrurile sunt tragice. Acești extratereștrii nu sunt buni!

          – Nu?! am întrebat. Cum sunt? Au capul dintr-o gelatină și respiră pe niște orificii aflate în laterale? Se târăsc sau zboară? Au arme cu laser?! Pum! pum! pum! trăgeam de zor, arme cu laser. Mamă, o să văd un război intergalactic!

          – Oriano, termină! a strigat mama. Nu suntem în filme. Este adevărat! Și este îngrozitor, Oriano! Îngrozitor! a început mama să plângă în pumni. O să ne chinuiască și o să ne omoare. Or să ne folosească la experimentele lor îngrozitoare.

          – Dar de unde știi? am întrebat nevinovat. De unde știi cum sunt? I-ați văzut deja?

          – Băiatul are dreptate, a răspuns tata. Tot ce s-a primit este un mesaj scris în câteva limbi, că vor fi nevoiți să ne colonizeze planeta din pricina unor  etape de evoluție.

          – Oau, evoluție! Super! am exclamat încântat. Pum, pum, pum! Puști cu laser! Mașini care zboară! Mamă, super!

          Mama dădea din cap îngrijorată, iar tata strângea din buze încruntat. Dar eu insistam:

          – Păi și ce legătură au extratereștrii cu televizorul?

          – Așa ne-au spus. Sub nici o formă să nu folosim vreo aparatură cu curent electric sau cu unde de transmisie.

          – Bla, bla, bla… că dacă nu, ce?! Ce prostie! am exclamat supărat pe interdicția de a-i primi la noi. Nu vă dați seama că dacă pot ajunge până aici, știu și pot totul? Or să vină atunci când vor considera ei de cuviință, am concluzionat mândru de ei.

          – De asta mi-e și mie teamă, a confirmat mama.

          A doua zi, însă, lucrurile se precipitară. Câteva elicoptere au aterizat pe platoul din fața casei noastre, alungând caprele. Apoi au sosit trupe de desant, așezând tabăra între copacii din spatele casei. Curtea noastră era traversată în toate părțile de mașini de luptă și soldați pregătiți care săpau dâre adânci și zimțate în noroiul moale. Nu se știa prea multe despre extratereștri. Doar mesajul acela pe care-l decodificaseră cercetătorii de la NASA și care blocase toată mass-media. Un singur lucru era sigur: că trebuiau să vină de sus cu aparate de zbor, așa că toate punctele înalte au fost înțesate de trupe militare și arme antiaeriane.

          Eu sunt băiat, așa că eram încântat de toată vânzoleala aceea armată, de mașinile noi și adevărate de luptă, de arme și de uniforme. Parcă erau cu toții coborâți din cărțile mele. Dacă mai apăreau și extratereștrii, eram chiar în al nouălea cer. Îi priveam pe toți cu uimire și atenție pentru că nu voiam să scap nici un amănunt și voiam să particip la totul. Pentru mine era cea mai extraordinară experiență din viața mea.

          Armata însă m-a dezamăgit cumplit. Mai întâi că, fără să ceară aprobarea nimănui, ne-au dărâmat câteva adăposturi de animale, iar pe bietele ființe fie că le-au tăiat și mâncat ca sălbaticii din filmele cu Conan, la foc mare de tabără, fie le-au alungat în pădure. Apoi, aveau vorba aspră și răstită, de multe ori se înjurau și se înghionteau cu violență. Se purtau foarte urât cu părinții mei, iar de mine râdeau adesea și căutau să facă glume pe seama mea. Eram din ce în ce mai trist și aș fi vrut să stau în camera mea, însă unul dintre căpitani s-a mutat acolo, așa că eu dormeam cu mama, iar pe tata l-au trimis în pod. Fiecare dintre camere era locuită de un ofițer. Se purtau ca și cum ei ar fi stăpânit totul și, dintr-o dată, crizele de astm mi-au revenit. Era chinuitor, pentru că unul dintre șefi nu suporta tusea, așa că mă închideam în baie când m-apuca. De multe ori suflau fumul înadins înspre mine, ca să vadă la al câtelea încep să mă sufoc. Puneau pariuri și râdeau tare de glumele lor răutăcioase. Își așezau bocancii plini de noroi și de bălegar pe masa din living și stingeau trabucurile pe canapea. Nu m-am gândit niciodată că armata era formată din asemenea delincvenți.

          Într-o noapte, s-a auzit alarma afară.

          – Gata! Ascundeți-vă! ne-au strigat. Au venit! La locurile voastre!!!

          Au fugit afară, trântind ușa aproape s-o rupă. În urma lor au răsturnat câteva sticle care s-au spart cu zgomot pe podea. Erau cu toții foarte speriați. Noi ne-am ascuns în beciul de sub bucătărie. Afară s-au auzit împușcături și țipete. Prin scândurile care acopereau beciul se vedeau lumini puternice care străluceau, apoi dispăreau brusc. Am simțit vibrațiile elicopterului care se înălța amenințător deasupra casei. Într-un târziu, au intrat înapoi.

          – Nu-i nimic. Puteți ieși! Alarmă falsă. Nu s-a văzut nimic.

          Apoi s-au culcat. Noi am ieșit din ascunzătoare, livizi de frică. Ai mei s-au îndreptat spre dormitor. Tata hotărâse să doarmă împreună cu noi. După ce-au adormit, eu am ieșit la baie pentru că, de emoție, aveam accese de tuse și de sufocare și nu voiam să-i trezesc pe ai mei. Îmi simțeam plămânii denși și plini ca de tuf vulcanic. Cred că am adormit acolo, în baie, pentru că m-am trezit fără aer. Am ieșit singur în bezna nopții, căutând inhalatorul sau un loc potrivit unde să pot respira. Era întuneric și liniște ca și cum am fi fost singuri. O clipă, am uitat de soldați și de tot stresul acela și m-am liniștit. Casa părea din nou a noastră și mă gândeam că poate armata aceea era tot dintr-un vis de-al meu. Visam mult. Eram adormit, nu mai știam prea bine care era realitatea. Am găsit inhalatorul așezat pe măsuță, lângă telecomanda televizorului. Am luat câteva pufuri și tuful din plămâni s-a dizolvat. Am putut să respir din nou și m-am relaxat, așa că am apucat telecomanda și am pornit televizorul. S-a aprins, însă ecranul a rămas negru, ca și cum n-ar fi fost nicio transmisie.

          Deodată, dincolo de planul ecranului întunecat, ca și cum s-ar fi oglindit în el, a apărut o imagine din irizații violete. Nu știu să explic prea bine, era o imagine pe care eu o vedeam în mintea mea sau în ecranul televizorului fără ca ea să fi fost aievea. Se vedea o farfurie zburătoare foarte mare, căreia nu-i distingeai capătul și forma exactă. Din ea coborau oameni ca noi toți, însă nu aveau consitență materială. Erau ca niște fantome fosforescente, formați dintr-un abur violaceu. Erau femei cu copii în brațe, înveliți în pături și bărbați speriați care se uitau îngrijorați în jurul lor. Coborau din nava aceea chiar pe pajiștea din fața casei. Am fugit la geam. Eram, în același timp, încântat și speriat. Afară, însă, eu nu vedeam să se petreacă nimic. Mă uitam când pe geam, când la oamenii care coborau terifiați din nava lor și pesemne că am făcut zgomot, pentru că toți ai casei s-au trezit imediat și-au coborât în jurul meu. Mama a venit prima și s-a oprit în fața televizorului. Apoi au venit căpitanul și maiorul, tata și celălalt soldat. Cu toții se opreau să se uite ca hipnotizați în ecranul televizorului. Ființele din lumină violetă coborau din navă și pluteau inconsistent, fără să atingă solul. Apoi au ieșit  din televizor în cameră, ghidate parcă de privirile noastre, prin unde. Da. Era chiar așa. Orice undă electromagnetică vizuală devenea o cale pentru ca ele să se materializeze din realitatea lor paralelă, insinuându-se, abia simțit, în ființele noastre. Intrau prin ochi. Un soldat sa ieșit din transă și a luat celularul pentru a da alarma, însă din telefon au ieșit alți câțiva, lunecând ușor în urechea lui, apoi spre unul dintre noi, ca niște fantome, lăsându-se absorbiți de trupurile oamenilor.

          Toți am privit în transă, muți de spaimă și de uimire fără, să ne putem împotrivi, cum se scurgea în oameni fumul violet. Ei aveau ochii foarte strălucitori și imaginea le tremura ca un abur imaterial, abia vizibil. Ochii luminoși ne trimiteau semnale de prietenie și de pace. Erau și ei, la rândul lor, puțin speriați, însă deloc ofensivi. Apoi mesajele au început să curgă, fără să fie auzite, direct în mintea noastră. Erau mai mult șoapte abia spuse, ecouri de departe, din alte spații, gânduri: „suntem voi… de peste milenii… suntem prietenii voștri… lăsați-ne să intrăm. Pacea și bucuria vor coborî printre voi. Bunăstarea și dragostea vă vor binecuvânta… Primiți-ne acasă.”

          Cu toții eram hipnotizați. Toate umbrele din fum se dizolvau sub ochii noștri. Fiecare a intrat într-un corp. Eu am găzduit un băiat de-o seamă cu mine. N-am să uit niciodată starea aceea când l-am primit: o pace binecuvântată m-a cuprins. Eram dintr-o dată înțelept și foarte bun. Simțeam că-i iubesc pe toți, chiar și pe soldații care se purtaseră urât. Ei simțeau același lucru pentru că toți ne luarăm în brațe, râzând fericiți. De fapt, nu mai știam cât din noi mai eram cei vechi și cât cei noi. M-am gândit o clipă că poate că așa se petrecuse și la începutul lumii, când ființe superioare, spirite din alte spații, s-au insinuat în noi, transformându-ne cu totul din animale în oameni.

          Apoi toate s-au schimbat. Nu prea am înțeles cum, dar soarele nostru s-a micșorat și s-a transformat în bulgărele acela de aur, apoi a mai venit încă unul, violet, adus de ei. Împreună dau aceeași lumină incoloră, albă, însă lucrurile se văd altfel… cum să spun… au altă profunzime. În spatele realității se mai întrevede ceva dezvăluit de soarele violet, ceva care se leagă de universul nostru, dar este și altundeva, dincolo de orizontul soarelui galben.

          Mi-am terminat scurta istorie și am revenit la starea de examen. Ființele albe mi-au explicat că zborul adevărat nu este plonjarea aceea în jos, în aburi cenușii care semnificau că nu știi unde ajungi și ți-e frică. Nu este nici plutirea peste nori, cu ochii în lumină. Acelea erau vise și reverii. Zborul este ceva care pleacă din frunte în primul rând, de unde arunci ca o săgeată în locul unde vrei sa ajungi și întinzi un fir argintiu care te trage într-acolo într-o clipă. Au precizat că explicația rațională era greu de dat folosind cuvinte, însă era ușor de transmis telepatic și de intuit. Procesul zborului era instantaneu, ca și cum te-ai fi dizolvat dintr-un spațiu în altul. Mi-au exemplificat,  arătându-mi o săgeată argintie, pe un fundal de cer plin de nori colorați.

          Apoi am văzut ce presupunea prima lecție a unui antrenament de zbor: într-o cușcă de sticlă sau izolată de forțele unei energii nevăzute, trebuia să stai deasupra unei prăpăstii săpate în piatră, exact ca în visul meu. Încetul cu încetul, câmpul de forță dispărea și prindeai curajul sau credința de a păși peste genuni. Ca să zbori, trebuia mai întâi să mergi peste înălțimi, în aer, dar asta doar pentru a prinde încredere că materialitatea fizică nu avea atât de mare importanță. Apoi, după ce înțelegeai cu adevărat acest fenomen, urma activarea razei de lumină din centrul frunții, raza aceea care te ducea acolo unde voiai să ajungi. Dar acesta este alt subiect; nu prea știam chiar totul, însă eram dornic să aflu cât mai repede. Priveam deci sorii din fața mea și așteptam să vină timpul ca să plec în prima mea lecție de zbor.