Darius şi-ar fi dorit să fi rămas la tavernă, dar nerăbdarea negustorilor îşi spuse cuvântul până la urmă, iar el nu era decât însoţitorul lor şi îi surâdea ideea de a scăpa cât mai repede de o sarcină aşa plictisitoare.
Acceptase o astfel de treabă doar la cererea prietenului tatălui său, Alexandru, cel căruia îi aparţineau şi mărfurile. Îi datora multe acelui om, mai ales că-l ajutase să urce la rangul de general în armata regelui. El nu avusese asemenea pretenţii, dar alţii voiau să îl vadă cât mai sus. Nici lui nu i-ar fi fost greu să se facă remarcat, căci îşi dovedise calităţile de tactician în timpul unei revolte care avea ca scop înlăturarea suveranului, dar condiţia umilă îi punea piedici şi o vorbă bună de la cineva cu mare influenţă avea mai mult impact asupra nobilimii decât meritele lui. Revolta aceea îl făcuse să se întrebe dacă nu cumva era de partea greşită a taberei. Lucrurile pe care le voise când era doar un simplu soldat nu îl mai atrăgeau acum. Îşi petrecea serile gândindu-se la ceea ce făcuse şi câte vieţi fuseseră curmate la ordinele lui, câţi ţărani muriseră de foame din cauză că el oprise luptele lor împotriva nobililor. Nici băutura nu îl ajuta să uite, dimpotrivă, coşmarurile erau din ce în ce mai dese şi îl privau de odihnă.
Bătrânul comerciant îi ceruse ajutorul în escortarea servitorilor săi, pentru că se temea să nu i se fure mărfurile cele de preţ. Scopul lui era să le vândă în regatul Vergiliae la preţuri ridicate şi să cumpere de acolo lucruri rare pentru a face acelaşi profit în oraşul său natal. Avea el clienţii lui regulaţi de la care nu se sfia să ceară cât nu face, iar ei se lăsau păcăliţi cu zâmbetul pe buze. În urmă cu câteva săptămâni, caravana lui fusese jefuită. Alexandru nu voia să piardă încrederea clienţilor săi fideli, de aceea trebuia să ajungă cu mărfurile promise şi se pregătea de o nouă incursiune, de data asta fără riscuri. Trecerea prin munţi şi codri era periculoasă din cauza tâlharilor care apăreau în număr din ce în ce mai mare în urma secetei. Darius bănuia că, dacă nu se luau măsuri cât mai repede, regele urma să se confrunte cu noi revolte şi asta însemna mai multă muncă pentru el. Mulţi tâlhari se trăgeau din rândul ţăranilor săraci, căci, după ce-şi plăteau dările în continuă creştere, lor nu le mai rămânea aproape nimic cu care să-şi întreţină familiile.
La palat, lucrurile stăteau cu totul altfel. Regele Electrum dădea banchete în fiecare zi, iar nobilii îşi prezentau frumoasele fiice în speranţa că una dintre ele va fi suficient de norocoasă să fie următoarea regină sau măcar să intre în graţiile lui. Darius punea la îndoială calităţile stăpânului său, dar nu ar fi îndrăznit să-i reproşeze ceva în mod direct când atâţia servitori şi soldaţi erau cu ochii pe el, aşteptând să li se ivească vreo ocazie favorabilă ca să-i ia locul. Ei nici nu-şi închipuiau povara din sufletul lui şi ce bucuros ar fi fost să scape de acea atenţie care-i aduse bogăţie şi recunoaştere, totodată însă invidie şi ură. Îi era dor de zilele de odinioară şi de pacea lor. Drumul în afara regatului îi dădea şansa la evadare, de aceea acceptase propunerea negustorului, deşi i se reproşase că nu e o sarcină demnă de un general.
O pală rece de vânt îi răvăşi părul puţin cam lung. Fără să vrea, cufundat în gânduri, Darius scoase un oftat prelung, atrăgându-şi toate privirile asupra lui. Supărat că-şi lăsase garda jos, tuşi scurt şi-şi reluă poziţia dreaptă pe cal, chipul său înăsprindu-se şi redevenind serios. Negustorii se aruncară iarăşi în discuţii aprinse despre perlele din Vergiliae, iar soldaţii nu spuseră nimic, însă supravegheau fiecare mişcare a generalului. Nu era un om dur, doar cicatricile de pe faţa lui lăsau această impresie. Cert e că nu-l plăceau deloc. Funcţiile erau ereditare, mai ales când ei erau fii de nobili şi el un ţăran prostănac.
Omul pe care-l luaseră ca să le ghideze calea părea obosit şi soarele apunea deja, iar caravana abia intrase în pădurea de la poalele muntelui Nocturnus. Nu era ghidul pe care-l luau de obicei negustorii, dar nu se îngrijora niciunul în privinţa asta. Se bazau prea mult pe soldaţi. Darius se gândea că ar fi trebuit să-l ia cu ei pe băieţaşul de la han cu care schimbase câteva vorbe înainte de plecare. El ar fi ştiut pe unde s-o ia, căci era din partea locului, însă negustorii nu voiseră să plătească în plus. Luna răsărise deja, dar lumina îi era învăluită de nori grei care dansau în jurul ei. Vântul urla şi el printre scorburile copacilor bătrâni şi putrezi, dând impresia că te striga cu disperare cineva. Bărbaţii îl urmau pe ghid în tăcere. Generalul avea o presimţirea rea când se uita la el. Nu se vedeau stelele, ba chiar, după atâtea luni în care nu plouase, tocmai în acea noapte se prevestea o furtună straşnică. Urletul unui lup flămând le făcea inima s-o ia la goană. Fiecare frunză uscată şi creguţă ruptă sub paşii lor le dădea fiori reci pe şira spinării. În loc să dea de drum drept, nu se mai vedea nicio cărare şi tufele de mărăcini şi urzici erau tot mai mari şi mai dese cu fiecare pas.
— Opriţi-vă! le strigă Darius, ducându-se lângă ghid. Tu ştii ce-i cu tine? Dacă mergem mai departe o să ne blocăm. Am pierdut drumul demult. Trebuia să spui aşa de la început, nu să ne plimbi fără rost. Nu primeşti mai mulţi bani dacă ne faci drumul mai lung.
— Iertare, domnia ta! cârâi bărbatul. Cred că m-am abătut puţin de la cale. Se întunecă din ce în ce mai tare şi…
— Pornim în zori! i-o tăie Darius. Iar altă dată, să ascultaţi când vi se porunceşte să staţi peste noapte la un han, le spuse negustorilor care li se cam luase piuitul când auziră alte urlete.
Nimeni nu îndrăzni să-i conteste decizia. Simţeau din tonul lui că era furios şi era așa pe bună dreptate. Darius se duse împrejurul taberei, constatând că e un fel de poieniţă; în timpul acesta, comercianţii se gândiră să facă un foc. Darius îi mustră pentru prostia lor.
— Hai să facem un foc mare, să alertăm tot muntele unde suntem ca să aibă cine să ne găsească! Poate aşa scap şi eu de nişte idioţi!
Se întreba cum de se pricopsise cu aşa nătărăi. Tunetele se înteţeau, dar ploaia nu voia să cadă. Se bucura însă că dogoarea zilei se mai potolise şi aerul era răcoros, poate chiar prea rece deodată. Oboseala îşi spunea cuvântul, însă cineva trebuia să stea de pază şi Darius se oferi el primul. Se sprijini de trunchiul unui copac şi aşteptă, privind la cerul înnorat. Urletele lupilor se auzeau de undeva de departe, tot mai departe.
Trecuseră probabil câteva ore, dar lui Darius i se părea mai mult. Tunetele încă persistau, la fel şi fulgerele. Generalul clipi de câteva ori. Aţipise sau se lăsase purtat de gânduri. Tabăra era la fel de liniştită, nu se auzea nimic altceva în afară de foşnetul frunzelor. Darius se ridică, cu muşchii încordaţi şi toate simţurile în alertă. Foşnetul era regulat, ca şi când nişte picioare invizibile călcau pe frunzele uscate. Îşi dădea seama că oricine sau orice era acolo în întuneric se mişca doar când se auzea vreun tunet. Duse mâna la sabie, aşteptând cu sufletul la gură. Deodată, foşnetul se auzi în spatele lui şi se întoarse brusc. Aproape că nici nu simţi lama care-i străpunse abdomenul, fiind prea uimit de cel care o mânuia. Era chiar unul dintre soldaţii lui.
— Trădătorule, mârâi Darius printre dinţii încleştaţi.
Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar nu putu. O ghioagă de lemn cu ţepi de fier îl lovi drept în faţă, făcându-l să vadă o explozie de lumini şi să urle de durere. Urmă o gălăgie infernală cu ţipete, implorări şi lovituri. Ştia că negustorii erau măcelăriţi şi el nu putea face nimic. Luminile se stingeau cuprinse de beznă. Nu ştia ce-l durea mai mult, capul sau locul unde fusese înjunghiat. Îşi duse o mână la faţă, dar şi-o retrase imediat când simţi durerea insuportabilă, de fapt, era mai degrabă şocul decât durerea. Sângele îi curgea din abundenţă. Câţiva ţepi de fier îi rămăseseră blocaţi în frunte şi în obrazul drept. Era furios că nu vedea nimic şi nu putea decât să geamă şi să arunce insulte în stânga şi-n dreapta, deşi se îneca cu propriul sânge. Auzea hohote de râs şi asta îl înnebunea. Se pregăti să atace pe oricine se apropia de el, dar realiză că nici spada nu o mai avea.
— Cu ăsta ce ar trebui să facem? întrebă un bărbat a cărui voce nu o recunoştea.
— Nu faceţi nimic, răspunse soldatul care-l înjunghiase. Am făcut noi destule, râse el şi ceilalţi îi ţinură isonul. Nu ţi s-ar fi întâmplat asta, prostule, dacă te retrăgeai din funcţie când ai avut ocazia! i se adresă generalului. Păcat că vei suferi aşa puţin, dar poate destul încât să te găsească lupii. Să mergem, dar, înainte…
Se auziră alte gemete şi icnete de durere şi alte două corpuri căzură la pământ. După zgomotul metalic al armurilor, Darius îşi dădu seama că erau soldaţi. Trădătorul îşi ucisese complicii, astfel încât să nu i se descopere fapta.
— Nu pot avea încredere în ăştia. Chiar ei mi-au sugerat să scap de tine, deci îţi dai seama că-ţi voi lua locul, dar nu am nevoie de trădători. Plus că nu sunt singurul care te vrea mort. Ai atras ura unor oameni cu care nu e bine să pui… Asta e. O să spun că te-ai luptat vitejeşte!
Puţin îi păsa lui Darius de ce avea de gând soldatul să povestească despre el. Nimic nu mai conta. Auzea sunetele paşilor care se îndepărtau, al roţilor şi al copitelor. Îl lăsau singur să se chinuie. Nu apucase nici să se apere. Atacul lor fusese mârşav, demn de dispreţ. Vântul îi aduse mirosul sângelui. Nici nu îşi dădea seama dacă era al lui sau al cadavrelor negustorilor. Urletul unui lup îi strecură răceală în suflet. Se ridică şi o porni în direcţia opusă taberei, realizând că lupii au dat de mirosul sângelui. Voia să se îndepărteze de locul acela şi poate să fie suficient de norocos încât să moară înainte să fie sfâşiat de viu.
Lipsa vederii îi îngreuna situaţia. Pipăia fiecare trunchi de copac, dar înaintarea îi era greoaie. Îşi simţea picioarele ca de plumb şi abia respira. Urletele lupilor păreau că vin chiar din spatele lui. Grăbi pasul, lovindu-se de copaci şi provocându-şi alte răni şi zgârieturi. Mârâiturile se apropiau şi Darius era înnebunit de spaimă. Un lup îi sări în spinare şiil muşcă de gât, iar generalul alunecă şi căzu pe nişte pietre colţuroase. Scâncetul lupului îi dădu de înţeles că era rănit mortal. Măcar scăpase de unul. Undeva, sus, alți lupi se auzeau mârâind. Darius se ridică din nou. Nu avea niciun punct de reper. Nu mai erau copaci şi picioarele i se afundau în mâl. Merse drept înainte şi dădu de apă. Intră în ea fără să stea pe gânduri. Era sărată şi îl usturau mai tare rănile, dar continuă să înainteze până îi trecu apa de piept şi aproape că nu mai simţea pământul cu vârful picioarelor. Era în agonie şi se mişca mecanic, însă nu pentru mult. Ceva rece îi bloca trecerea. Îşi retrase rapid mâinile şi dădu de fire de iarbă. În mod ciudat, schelălăitul și mârâitul de pe mal se auzea din ce în ce mai slab. În cele din urmă dispăru, înghiţit de tunete şi de o ploaie măruntă şi deasă. Nu-i păsa de asta, voia doar să ştie că a scăpat, ca să poată să se odihnească sau să moară liniştit.
Îşi puse capul pe ceea ce i se părea a fi o lespede de gheaţă şi ostenit, aşteptă ca moartea să-l primească în îmbrăţişarea ei eternă. Răcoarea era plăcută, deşi simţea sângele fierbinte năclăindu-i faţa. Nu se mai putea mişca deloc. Fiecare gest, chiar şi al mâinilor, îi provoca mai multă durere decât putea îndura. Era prea obosit ca să-i mai pese dacă va muri din cauza sângerării sau înecat. Oricum ar fi fost, îl aştepta odihna. Ploaia cădea liniştită pe chipul lui, amorţindu-l şi calmându-i chinul. Inspiră adânc şi se cufundă în bezna care-i învăluia simţurile.
Se simţea ciudat, de parcă era smuls din propriul corp şi legănat pe valuri. Era doar senzaţia. Încă era întuneric, dar se auzeau tunete şi foşnetul frunzelor. Mirosea a iarbă uscată şi a scoarţă putredă. Ceaţa îl înconjura şi senzaţia că pluteşte nu-l părăsea. Trecu o clipă până să realizeze că vedea. Neîncrezător, îşi duse mâinile la faţă. Nu-şi dădea seama ce i se întâmplă. Nu se simţea real, de parcă atingea apa. Dacă aşa era moartea, atunci era înfricoşătoare şi total neaşteptată. Închise ochii din nou, dar lumina unui fulger îl făcu să-i deschidă repede doar pentru a scăpa de întunericul teribil. Era în mijlocul pădurii, de fapt, odată cu ridicarea ceţii realiză că era chiar unde campase cu soldaţii şi negustorii. Locul era pustiu, însă nu pentru mult, căci se auzeau oameni venind spre el. Ce tare răsunau armurile acelea de metal! Se vedea pe sine, stând drept în şa şi uitându-se cu atenţie în jur. Pentru un moment i se păru chiar că privirile lor se întâlnesc. Ar fi vrut să-şi exprime mirarea, dar nu venea niciun sunet dinspre el, de parcă nici nu exista. Îi era clar că, deşi stătea în mijlocul acelor oameni, ei nu-l vedeau. Îi era teamă, însă ceva îl reţinea acolo. Nu putea merge deloc. Vedea cum le dă ordine soldaţilor să-şi aşeze tabăra acolo şi nu putea face nimic. Doar se uita la ce se petrecea acolo şi nici măcar ciudat nu i se părea, doar interesant.
Soldaţilor nu le convenea ceva şi-i tot dădeau ghionturi ghidului. Acesta era speriat şi aprinse un foc micuţ peste care adăugă la repezeală frunze uscate. Nu apucă să se facă o vâlvătaie, căci generalul îşi făcuse apariţia, certându-i. Se văzu plecând, dar rămase alături de soldaţi. Aceştia îi aruncară priviri înveninate ghidului.
— Parcă ai spus că ştii locurile astea ca-n palmă, prostule! îi şopti la ureche trădătorul, iar bărbatul se cutremură.
— Le cunosc, se bâlbâi el. Dar, de câte ori îl privesc pe general, mi se pare că el ştie ce avem de gând să facem şi aşteaptă doar un moment prielnic să ne curme vieţile.
— Eşti prost şi laş, i-o trânti soldatul. Dacă urmai calea de dinainte, treaba era deja terminată. Sper că au văzut focul şi au idee pe unde ne aflăm. Dacă sunt deştepţi, vor aştepta până adorm toţi. Ţăranul ăla e destul de puternic şi e mai bine să-l punem la pământ fără să riscăm o încăierare. Din cauza ta e posibil să se ducă totul de râpă şi vei plăti cu viaţa pentru prostia ta.
Bărbatul se îndepărtă, lăsându-l pe ghid copleşit de spaimă. Negustorii se culcară, bombănindu-l pe general şi propunându-şi să-l defăimeze când reveneau în oraşul lor. Soldaţii se întinseră pe jos, însă niciunul nu adormi, privindu-l pe furiș pe Darius.
Aşteptau deja de prea mult timp când se auziră foşnete. Generalul părea distras, uitându-se la fulgere, dar a doua oară nu-i scăpară sunetele de paşi. Fiind prea concentrat la ce se afla în faţa lui, spatele îi rămase complet expus şi soldatul se aruncă asupra lui, înjunghiindu-l. Deşi asista la scena aceea din nou, însă văzută cu alţi ochi, lui Darius i se păru că simțea iar lama rece înfiptă în abdomenul său. Se văzu orbit de un al doilea soldat şi-şi dădu seama că acesta ezitase când îl lovise. Urmă apoi un masacru în rândul negustorilor şi mai multe siluete întunecate îşi făcură apariţia, vreo zece sau cincisprezece la număr. Nu recunoştea pe nimeni dintre nou-veniți, doar i se părea că pe unul dintre acei oameni îl mai văzuse undeva. Hoţii puseseră mâna pe mărfurile negustorilor şi se pregăteau să plece. Soldatul le dădu un ordin din priviri. iar ei îi uciseră pe ceilalţi soldaţi şi pe ghidul care implora să fie lăsat în viaţă, promiţând că va duce secretul cu el în mormânt.
Urletele lupilor erau mai dese, bestiile fiind atrase de mirosul măcelului. Ar fi vrut să-i urmeze pe hoţi, dar în mod ciudat, se simţea mult mai atras de bărbatul îngenuncheat care arunca insulte şi se zbătea să trăiască în continuare. Se ridică şi se avântă în întunericul pădurii. Generalul încerca din răsputeri să se îndepărteze de locul acela însângerat, însă lupii se luaseră deja după el. Se văzu izbindu-se de copaci şi provocându-şi noi zgârieturi, pe care le simţea din nou crestându-i pielea. Nu-şi dădea seama dacă era ameţit sau aşa se simţea atunci. Era pe marginea unei stânci când unul dintre lupi sări la gâtul lui şi-l împinse peste pietrele colţuroase. Muşcătura animalului nu era adâncă, dar fusese destul încât să-i provoace alte sângerări. Stătea în faţa unui ochi de apă. La lumina fulgerelor zări în mijlocul apei o statuie de gheaţă cu aripi. Lupii l-ar fi putut târî afară din lac, dar ceva îi ţinea la distanţă. Cu cât înota mai mult spre statuia din centru, îi putea desluşi mai bine trăsăturile.
Statuia reprezenta o fată frumoasă de gheaţă, cu ochii pe jumătate închişi. Stătea în genunchi pe o movilă de pământ, alături de o piatră funerară înnegrită. Generalul se aşeză cu capul pe genunchii ei şi aşteptă. Darius nu ştia ce se întâmplă. Scena i se părea bizară. Nu înţelegea dacă avea să-şi urmărească moartea încă o dată sau se va întoarce de unde plecase. Ploaia continua să cadă torenţial, dar el nu simţea picăturile reci. Aripile statuii se mişcau atât de încet încât nici nu realiză asta la început. Se apropie mai mult de ea şi încercă să citească ce scria pe acea piatră arsă. Semnele erau acoperite de cenuşă şi şterse de vânt şi ploi. Fata ţinea mâinile căuş de parcă ar fi vrut să protejeze ceva. Avea doi trandafiri roşii în mâini şi-şi ţinea capul aplecat asupra lor. Darius observă că statuia nu avea ochi, dar din hăurile adânci ale orbitelor ei picura apă, de parcă ar fi plâns. Simţea o mare tristeţe, poate pentru bărbatul care-şi dădea ultima suflare la picioarele ei, sau poate era o tristeţe veche şi uitată de toată lumea, mai puţin de ea.
Aripile ei stăteau ca un paravan deasupra chipului generalului, adăpostindu-l pe furtună. Privind de departe, Darius observă ceaţa care se lăsa pe suprafaţa lacului abia când aceasta învălui aproape cu totul statuia şi pe el. Închise ochii, simţind o apăsare pe piept. Ceaţa îl sufoca. Tuşea şi se îneca. Dădea disperat din mâini, însă fără folos. Îl usturau gâtul şi ochii. Căzu la pământ. Năvala de senzaţii îl copleşea. Se vedeau flăcări prin ceaţa groasă. Plânsetele femeilor şi ale copiilor îl înfiorau şi-i sfâşiau inima de durere. Încet-încet, îşi trase răsuflarea şi se ridică. Ceaţa dispăruse.
Stătea printre ruinele fumegânde ale unui sat. Tăciunii aprinşi nu se stinseseră încă, arzând sub picioarele lui rănite. Era plin de cenuşă şi de aşchii. Mâinile îi tremurau. Strigătele şi urletele disperate ale unor femei umpleau aerul rece al nopţii. Se lăsă purtat de o forţă nevăzută care-l îndemna să meargă într-acolo, chiar în miezul întâmplărilor. Drumul era presărat cu cadavrele arse şi ciopârţite ale tinerilor şi ale bărbaţilor. Îşi întoarse privirea de la ţestele lor zdrobite. Feţele lor erau familiare. Erau oameni pe care simţea că-i cunoştea, deşi nu-i mai văzuse până atunci. În depărtare stăteau o mulţime de oameni, toţi soldaţi. Înarmaţi până-n dinţi, îşi sărbătoreau reuşita. Cel din mijlocul lor ieşea în evidenţă prin atitudinea sa impunătoare. Acei ucigaşi îl numeau erou şi el stătea fericit şi bea vin. Flăcările îi lingeau pielea în timp ce satul ardea în jurul lui şi el cânta victorios. Sângele nevinovaţilor curgea încă pe pământul care-i aparţinea de-acum. Plânsetul copiilor şi ţipetele văduvelor nu ajungeau la urechile lui. Unul dintre soldaţi se uită în direcţia lui Darius şi el o luă la fugă, ştiind că se dăduse deja ordinul de a fi capturat.
Spaima îi dădea impresia că nu se îndepărta deloc de locul acela şi urmăritorii ar fi putut să-l prindă doar dacă întindeau mâinile. O luase peste ogoare, sărind peste mărăcini şi făcându-şi loc printre tufişuri înalte şi urzici, intrând în pădure. Noaptea îi oferea vălul întunecat de care avea nevoie pentru a-şi pierde urma, dar rănile suferite îi dădeau de înţeles că nu mai putea continua. Picioarele însângerate îl dureau şi doar teama de a nu fi prins îl împiedica să urle şi să plângă. Pierduse într-o clipă tot ce avusese. Familia cu care luase cina cu câteva minute în urmă, fusese decimată sau prinsă sub dărâmături când ghiulele de foc distruseră satul. Nu-i venea să creadă că muriseră. I se părea o iluzie faptul că ei râseseră împreună şi stătuseră de vorbă cu atât de puţin timp în urmă. Rugii de mure sub care se ascunse îl înţepau, dar nu îndrăznea nici să respire de frică. Vedea cum făcliile se apropiau din ce în ce mai mult şi inima îi bătea atât de tare încât credea că ei îl vor auzi. Unul dintre soldaţi veni spre tufişul sub care se pitise şi începu să-l cerceteze. Darius se gândea deja să-l împingă sau să-l lovească suficient de tare şi s-o ia din nou la fugă, dar, când soldatul era la doi paşi de el, se auziră strigătele celorlalţi:
— Prindeţi fugara! Se îndreaptă spre râu!
Bărbatul se îndepărtă în fugă. În urma lui veniră alţi soldaţi, alături de cel care-i comanda. Acesta era însoţit de o femeie între două vârste.
— Am prins-o, se auziră glasuri.
Fugara era o tânără cu un copil. Plânsetele nu stârniră mila năvălitorilot. O făcură să îngenuncheze în faţa eroului lor, iar femeia care era cu el se repezi şi-i trase câteva lovituri peste faţa gingaşă, lăsându-i dâre roşii pe obraji.
— Îndrăzneşti să fugi?! răcni femeia, smulgându-i copilul din braţe. Acum ştiu cum trebuie să mă port cu tine. Luaţi-o şi închideţi-o în temniţă! Şi scăpaţi de plodul ăsta!
Femeia aruncă cu dezgust copilul care plângea întruna şi le făcu semn soldaţilor să se întoarcă.
— Nu! Vă implor! rosti disperată fata. Lăsaţi-l să trăiască. Voi face orice!
Surdă la toate rugăminţile ei, femeia se îndepărtă şi soldaţii uciseră copilul sub ochii nefericitei mame, apoi o luară de acolo leşinată şi lăsară micul trup neînsufleţit pradă fiarelor pădurii. Timpul trecea şi se iveau zorile. Nu erau la fel de strălucitoare ca altădată, ci posomorâte şi înnorate de parcă cerul ar fi vrut să verse lacrimi peste trupurile celor căzuţi. Darius se târî dintre rugii de mure şi se duse spre cadavrul bebeluşului. Îl strânse la piept şi plânse. Era rece şi atât de firav. Nu înţelegea cum de putuseră să facă una ca asta. Eroul lor nu ridicase un deget ca să-l salveze pe micuţ. Vântul aducea şoapte la urechile lui Darius şi el ştiu că trebuie să o ia din loc, dar înainte, săpă cu mâinile un mic mormânt pe care îl acoperi cu frunze şi iarbă. Măcar aşa era sigur că trupul copilului nu va fi mâncat de fiare.
O luă pe cărări mai puţin umblate, îndreptându-se spre râul care despărţea satul lui de cel vecin. În mod ciudat, imaginea fetei care-şi pierduse copilul îi stăruia în minte. O cunoştea şi pe ea, căci îi croise rochii minunate. Abia atunci realiză Darius că acel corp care se mişca nu era al lui, nici măcar gândurile şi toate acele sentimente confuze nu erau ale lui. Acel corp se mişca independent de voinţa lui şi acţiunile îi erau deja prestabilite. El putea doar s-o urmeze pe femeie şi să treacă prin ce trecuse ea, dar fără să poată interveni în vreun fel. Putea să-i simtă durerea şi oboseala, care erau copleşitoare. Se opri la marginea râului ca să bea şi să se spele de sângele amestecat cu cenuşă. Reflexia văzută în apa râului îl cutremură. Era chiar fecioara de gheaţă pe care o văzuse înainte să fie învăluit de ceaţă. Ochii ei erau de un cenuşiu deschis, aproape alb, părul îi era castaniu şi murdar de funingine. Chipul ei nu mai avea bujorii de altădată, ci părea că ea se va ridica şi se va contopi cu aceiaşi nori cenuşii de deasupra. Darius nu mai înţelegea nimic.
Fata se lăsase distrasă de fumul negru care se ridica deasupra pădurii şi nu-i observă pe soldaţii care se apropiau decât când nu mai putea face nimic. O puseră la pământ dintr-o lovitură. Darius vedea bezna înconjurându-l, ca şi când se scufunda tot mai adânc în ape reci, în timp ce fata îşi pierdea cunoştinţa.
Zăngănitul lanţurilor îi trimitea fiori reci pe şira spinării. Frigul îi pătrundea până în suflet, lăsându-l amorţit. Era la graniţa dintre vis şi realitate. Căldura iluzorie a visului se pierdea şi în locul ei îşi întindea domnia teroarea conştientizării locului în care se afla. Deschise brusc ochii, simţind cum un val de ameţeală îl lăsa fără răsuflare. Gratiile uşii de lemn, paiele umede şi mirosul îngrozitor îi dădu de înţeles că se afla într-o temniţă. Când îşi mai reveni puţin din şoc, se uită cu atenţie în jur. Se întoarse greoi spre dreapta şi aproape urlă de groază la vederea cadavrului unei femei. Aceasta se strangulase cu propriile lanţuri şi expresia de pe chipul ei era terifiantă. Ochii albaştri îi ieşiseră din orbite, albul lor fiind acoperit de firişoare sângerii. Faţa i se învineţise şi se umflase grotesc. Pe corpul ei se vedeau mai multe răni prin pânza subţire care-l acoperea. Priveliştea era macabră şi demnă de toată mila, mai ales când o recunoscu ca fiind mama copilului ucis în pădure. Darius îşi simţi ochii înotând în lacrimi şi mai multe suspine îi scăpară printre buze. Nu erau ale lui, dar tristeţea fetei nu-l lăsă indiferent.
Trecu mult timp până se opri din plâns. Gândurile îi erau confuze. Zgomotul cheilor îl readuse oarecum cu picioarele pe pământ. În temniţă îşi făcură apariţia trei soldaţi. Nu se mirară de cadavrul tinerei mame, de parcă li s-ar fi părut ceva normal sau poate se aşteptau la asta. Doi dintre ei îl luară şi-l scoaseră afară, iar al treilea bărbat rămase acolo. Privirea soldatului era lacomă. Nu-i plăcea.
— Voiam să te păstrez doar pentru mine, spuse el supărat, trăgând de lanţuri. Hoaşca aia a apărut de nicăieri însă şi şi-a dat seama că eşti virgină. Va trebui să-ţi petreci noaptea cu regele, apoi, când se va sătura de tine, te voi lua eu. Nu vei găsi un binefăcător mai mare.
Îi dezlegă lanţurile şi-l târî în urma lui, mai mult cu forţa. Nici nu mai avea putere să se opună, ştiind că oricum nu va scăpa şi se va alege în cel mai bun caz cu alte răni. Fiinţa în care se afla era deznădăjduită. Îşi pierduse până şi voinţa de a trăi. Celelalte temniţe erau pline de femei, chiar şi copile. În curtea castelului, cadavrul tinerei care se strangulase stătea înfipt în două ţepuşe. Soldaţii care treceau pe acolo, alături de alte prizoniere, le ameninţau că aşa vor ajunge şi ele dacă nu-l vor mulţumi pe rege. Unele începeau să plângă, iar altele îi blestemau, alegându-se cu o ploaie de lovituri. Darius ajunse şi el printre ele şi soldaţii îi conduseră la nişte băi termale.
Darius se simţea uşurat că scăpase de compania soldaţilor, dar tot îl nelinişteau vorbele lor. Roabele luară fetele şi se ocupară de îngrijirea lor. Le spălară şi le aranjară părul, apoi le îmbrăcară în rochii albe simple. Niciuna dintre tinere nu îndrăznea să le provoace, poate din cauza expresiei lor nefericite sau pentru că-şi înţelegeau durerea, fără a fi nevoie de vreo explicaţie. Darius se întreba dacă nu cumva şi ele trecuseră prin acelaşi lucru. Oricum ar fi fost, tratamentul primit acolo era ca o binecuvântare pentru trupul lui rănit.
După ce terminară cu pregătirile, o doamnă plinuţă şi cu o figură severă le conduse pe fete prin palat, până în camerele regelui. Acesta ţinea un ospăţ şi se veselea alături de oamenii lui, dând încă un pocal de vin pe gât, deşi era deja beat încât abia mai putea lega două vorbe. Când apărură tinerele, regele îşi goni oaspeţii, care-i urmară bucuroşi ordinul, căci se vedea pe chipul lor că le este teamă de starea în care ajunsese, când orice cuvânt nepotrivit le-ar fi adus moartea. Fără să vrea, Darius se gândi la regele său şi la cât de asemănător era cu cel pe care-l avea înaintea ochilor săi. Asemănarea era chiar şi fizică, sau aşa i se părea în acel moment. În mod ciudat, îşi dădea seama că multe lucruri nu şi le mai amintea sau acestea erau schimbate. Vedea şi auzea frânturi de imagini şi sunete care-i apăreau ca nişte fulgere, derulându-i-se cu viteză în minte şi totul i se părea ireal. Respiră adânc, simţind că un vârtej îl trăgea tot mai jos, scindându-l în zeci de spirale care rupeau părţi din el, făcându-l să-şi piardă controlul.
Regele era prea beat ca să mai vadă feţele fetelor şi nici nu-i păsa de asta. O alese pe prima de lângă el, iar celelalte ieşiră în linişte cât mai repede cu putinţă, de teamă ca nu cumva el să se răzgândească. Cu coada ochiului, Darius văzu modul brutal în care beţivul se năpusti ca un lup flămând asupra fetei speriate. Scăpase în acea noapte şi era recunoscător pentru asta. I se dădu o cameră călduroasă în care să se odihnească, alături de alte trei tinere şi abia se stinseră luminile că el deja izbucni în plâns, auzind suspinele celorlalte. Plânseră împreună până adormiră.
Darius află că numele persoanei în care era era Camenae şi, treptat, îşi uită adevăratul nume. Îşi uită rând pe rând amintirile şi rămaseră doar ale fetei. Nu mai ştia ce mai rămăsese din el, poate nimic de care să merite să-şi amintească. În palat nimic nu se schimba. Unele fete pe care le alegea regele le vedea a doua zi sau dimpotrivă, dispăreau peste noapte. Câteva încercaseră să fugă, dar fuseseră prinse şi date pe mâna soldaţilor, care-și bătuseră joc de ele, apoi le spânzuraseră. Cadavrele fuseseră trase în ţepuşe şi lăsate să putrezească alături de cel al tinerei mame. Din ultimul nu mai rămăsese decât nişte zdrenţe ponosite şi oasele care începeau să se albească. Camenae le deplângea soarta, dar nu le putea ajuta în niciun fel şi-şi ura neputinţa. Regele nu o alesese niciodată, dar numărul fecioarelor scădea considerabil şi realiza că în scurt timp, ea va fi următoarea şi soarta ei urma să fie pecetluită.
După câteva săptămâni, li se permise oficial fetelor să se plimbe libere prin curtea palatului. Niciuna nu îndrăznea să mai fugă. Cele rămase se obişnuiseră cu situaţia şi nu li se mai părea aşa rău acolo. Nu şi Camenae, însă. Ea se ducea des la femeile moarte şi le lăsa flori albe. La capătul ruginit al ţepuşelor, se legaseră tăbliţe la fel de ruginite însemnate cu faptele pentru care fuseseră pedepsite acele femei. În acea zi mohorâtă, ea era nespuns de tristă. I se aduse la cunoştinţă că e rândul ei să-l mulţumească pe rege.
— O să vin şi eu curând lângă voi! plânse ea.
Nu mai avea nimic de pierdut, în afara vieții, care era lipsită de valoare în ochii cuceritorilor. În timp ce stătea lângă scheletul albit al nefericitei mame, unul dintre oasele braţului ei crăpă şi căzu la pământ. Camenae îl luă cu degete tremurânde. Se gândea să-l îngroape, dar apoi văzu că e suficient de ascuţit ca să poată fi folosit ca armă. Mintea i se întunecă şi aproape că-şi auzea inima bubuindu-i în urechi, dar luă osul şi-l ascunse în sân. Frigul o sili să se întoarcă în camera ei, goală acum, căci celelalte fete nu mai erau. La căldura focului, realiză că nu putea lua o viaţă şi vru să arunce osul, dar chiar în acel moment femeia plinuţă o anunţă că era chemat de rege. Camenae oftă şi porni spre camerele lui, intrând cu timiditate. Se considerase suficient de norocoasă când scăpase cu două săptămâni în urmă, căci el se îmbolnăvise, dar acum nu mai avea şanse. Voia să se termine cât mai repede. Regele scria ceva important. Şi-ar fi dorit să se facă invizibilă, dar trase adânc aer în piept şi aşteptă, aşezându-se pe un scaun, neîndrăznind să scoată un sunet.
Trecuseră câteva ore deja şi regele nu dădea semne că ar fi aproape de a-şi termina treaba. Fata era somnoroasă. După alte două ore, adormi de-a binelea. Furtuna se înteţi după miezul nopţii şi ea simţi atingerile bărbatului care-i alintau pielea. Degetele lui îi mângâiau picioarele, urcând tot mai sus, spre şolduri, talie şi sâni, dorind să o scape de rochia incomodă, dar la fel de brusc se opriră şi Camenae se trezi cu totul, bănuind că nu era ceva în regulă. Şi avea dreptate. Regele descoperise osul ascuţit. I-l smulse cu toată forţa, sfâşiindu-i rochia. Lumina fulgerelor îi dezvălui obiectul mortal, iar expresia lui se schimonosi de furie.
— Nenorocito, mârâi el, aveai de gând să mă omori?!
— Nu…
— Ar fi trebuit să vă ucid pe toate de la bun început, i-o tăie el, lovind-o peste obraz.
Regele scăpă osul în încercarea lui de a o silui. Camenae profită de lipsa lui de atenţie şi de protecţia întunericului şi recuperă osul. I-l înfipse cu toată forţa în piept. Bubuitul unui tunet acoperi răcnetul bărbatului. Fata îl împinse de pe ea. Îi acoperi gura cu mâinile. Regele încercă să se zbată, căutându-i gâtul cu mâinile, dar puterile îl părăsiră. Se stinse repede. Deși nu mai mișca, fata își mai ținu o vreme palmele peste gura lui, șocată.
Pentru câteva clipe, Darius îşi recăpătă amintirile şi se trezi în corpul regelui. Camenae stătea plângând deasupra lui şi şoptea ceva repede ca pentru sine. Fata era plină de sânge şi plângea îndurerată, ţinând osul atât de strâns încât i se albiseră degetele. Când simţi îmbrăţişarea rece a morţii o auzi clar.
— Iartă-mă, te rog! Nici pentru că mi-ai ucis familia şi oamenii nu am putut să te ucid. Eşti un erou pentru ai tăi, dar un tiran şi un ucigaş pentru mine. N-ai făcut nimic prin care să ne câştigi încrederea, doar i-ai ucis pe cei care ţi s-au opus. Sper ca lumea să nu mai vadă pe unul ca tine. Iartă-mă! Iartă-mă!
Fata încerca să-şi uşureze sufletul şi conştiinţa implorând un mort s-o ierte. Darius vedea durerea ei şi disperarea din spatele acelor cuvinte. Imaginea se întuneca şi el simţi că este smuls de alt vârtej şi alte spirale care-l despicau în fragmente de amintiri şi sentimente. Zeci de voci pe care le cunoştea îl strigau, dar îl învinuiau sau îi cereau ceva. El voia doar s-o asculte pe ea, chiar dacă îl îndurera mai mult. Alte spirale smulseră acele voci şi el rămase singur, în beznă şi-n agonia vocii ei. Înţelegea de ce făcuse ea una ca asta şi ştia că ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul ei. Nici n-ar fi fost chinuit de remuşcări. Nu-şi dădea seama unde se afla şi, pentru prima oară, nu-i păsa. Zorii se iveau strălucitori, inundând camera şi făcând-o pe Camenae să semene cu o zeiţă. Chiar şi dârele de sânge de pe braţe şi gât o făceau să arate de o frumuseţe nespusă. Încă murmura acele cuvinte din nou şi din nou, deasupra regelui rămas cu ochii larg deschişi şi mâinile încleştate.
La scurt timp, un soldat intră în cameră. Încremeni la vederea priveliştii şi se dezmetici doar ca să dea alarma. Camenae fu luată de acolo. Mama regelui veni în fugă. Nu vărsă nicio lacrimă la vederea fiului mort, dar se uită spre fată cu o ură de nedrescris şi dădu ordin să fie închisă în temniţă. Aşteptarea îndelungată a unei sentinţe era îngrozitoare, deoarece chinul conştiinţei era de nesuportat. Abia după înmormântarea fastuoasă a regelui, mama acestuia veni ea însăşi în celula fetei. Chipul ei înăsprit şi privirea dădeau de înţeles că se hotărâse în privinţa sentinţei.
— Au trecut şapte zile de la moartea fiului meu, spuse ea pe un ton glacial. Aş fi putut să dau ordin să fii spânzurată sau ucisă într-un mod cât mai brutal, dar ţi-ai fi pierdut viaţa prea repede, fără să suferi pe măsura faptei tale.
Femeia le făcu semn soldaţilor s-o ia şi-i conduse. Afară, vântul urla şi împrăştia zăpada proaspătă. Era deja începutul iernii. Nuanţele cernite ale rochiei mamei îndoliate erau ca o jignire pe albul pur al omătului. Femeia mergea tot înainte. Frigul nu o deranja, poate nici nu era conştientă de el. Înaintară pe drumul îngust şi stâncos de la poalele muntelui, până ajunseră la o movilă de pământ cu o piatră de mormânt în vârful ei.
— Aici e îngropat fiul meu, zdreanţă! răcni femeia, arătându-şi durerea pentru prima dată. Tu l-ai luat de lângă mine!
— Aşa cum ai făcut şi tu cu copilul acelei fetei care s-a sinucis! îi strigă Camenae la rândul ei. Acum ştii şi tu cum e să-ţi pierzi copilul. Tu ai ucis un nevinovat şi ai crescut un ucigaş. Toate ţi se vor întoarce!
Camenae nu apucă să spună mai mult. Soldaţii o luară pe sus şi o înlănţuiră deasupra movilei, chiar lângă piatra funerară, apoi luară nişte oase ascuţite, aduse de femeie, şi i le înfipseră pe rând în spate. În timpul durerosului proces, vrăjitoarea nici nu clipi în faţa ţipetelor fetei. Îi făcea plăcere s-o vadă suferind.
— Fii blestemată! îi zise femeia cu venin înainte să plece. Durerea ta nu va lua sfârşit şi sufletul tău va fi etern legat de mormântul celui pe care l-ai ucis. Te vei elibera doar când el te va ierta sau… urmaşii lui.
Vrăjitoarea şi soldaţii plecară, lăsând-o pe Camenae să se stingă. Sângele îi şiroia în valuri pe pământ. Simțea cum viața îi părăsea trupul. Plânse în neștire, până când ochii îi căzură şi se transformară în doi trandafiri din care picura sângele. În mod straniu, ea continua să vadă. Frigul iernii îi transformă trupul în gheaţă, făcând-o să sufere neîncetat. Darius simţea aceeaşi durere ca a ei, de parcă sufletele lor erau contopite. La sfârşitul acelei ierni, vrăjitoarea trecu în fugă pe acolo. Era urmărită pentru atrocităţile comise şi, ca să scape de moarte, se ascunse în pădure. În acea noapte rece, lupii îi găsiră urma şi se luară după ea. Când ajunse în faţa Camenaei, deja era încolţită din toate părţile. Femeia aruncă un obiect strălucitor, care nimeri în mâinile fecioarei, dar nu-şi dădu seama, căutând să se apere de animalele hămesite. Nu avu nicio şansă şi muri îngrozitor, sfâşiată de vie.
Camenae o privi neputincioasă. Femeia care o condamnase murise în faţa ei, dar ea nu simţea decât durere. Corpul vrăjitoarei, sau ce mai rămăsese din el, fu acoperit de zăpadă, la fel ca al ei. Primăvara, gheaţa se topi şi trupul putrezi, lăsând în urmă oase albe. Flori şi buruieni i se agăţară de schelet, îngropându-l cu totul. Iarna o acoperea de gheaţă, făcând-o să semene cu o zână a zăpezii, dar nimic nu-i alina durerea. Gheaţa de pe trupul ei nu se mai topea şi ea simţea frigul, arşita, vântul la schimbarea anotimpurilor. În cele din urmă pierdu şirul anilor şi plânsetul ei neîncetat formă un lac în jurul mormântului. Singurele lucruri care rămânea mereu neschimbate erau trandafirii din care picurau lacrimi de sânge şi care fuseseră ochii ei. Îşi pierduse orice speranţă. Dar învăţă că sufletul ei poate cutreiera pădurea şi că blestemul scădea. Deşi nu putea părăsi prea mult acel corp, se putea elibera suficient încât să fie călăuza celor care-i păşeau teritoriul şi se rătăceau. Ea era una cu vântul, pământul şi pădurea. Sufletul ei rătăcea prin el însuşi.
Furtuna se înteţea. Darius se trezi ca dintr-un coşmar la auzul tunetelor. Nu-şi dădea seama ce era diferit, dar avea sentimentul că era pe cale să se întâmple ceva. Se simţea din nou el însuşi. Era conştient de sine. Era în aceeaşi pădure pe care o văzuse cu sute de ani în urmă. Urletele lupilor erau înspăimântătoare, dar se îndepărtau.
— Nu din nou! spuse el cu glas tânguitor, când îşi văzu silueta intrând în lac pentru a scăpa de lupi.
Credea că ciclul se va repeta, dar imediat ce ajunse în mijlocul lacului, la ceva timp, se iviră zorii, mai strălucitori ca niciodată. În jurul lui își făcură apariția aceleaşi spirale care-l scindaseră cândva, dar de data asta veneau spre el, întregindu-l şi aducându-i ceea ce pierduse şi chiar mai mult. Deschise ochii. Era viu. Rănile îi dispăruseră şi nu-i rămăseseră nici măcar cicatricile. În oglinda lacului, îşi văzu ochii de un cenuşiu închis, la fel cu cei ai fecioarei. Nu trecuse decât o noapte de la incidentul cu tâlharii, dar i se păruse o eternitate. Se întoarse spre statuia de gheaţă care încă plângea încetişor.
— Meriţi iertarea! îi şopti el, lăsându-se lângă ea. Ai suferit prea mult şi, dacă ar fi după mine, te-aş ierta chiar de-aş fi regele pe care l-ai ucis. Eu am fost răpus de durere doar după o noapte, dar tu suferi de sute de ani. Iartă-mă că nu pot face nimic pentru tine şi-ţi rămân veşnic îndatorat pentru că mi-ai salvat viaţa.
După ce rosti acele vorbe, Darius îi sărută fruntea. Lacrimile își opriră curgerea şi lanţurile de la încheieturile ei se sfărâmară. Piatra de mormânt crăpă şi fecioara de gheaţă se topi, lăsând în urmă doar nişte oase albe şi un inel de aur strălucitor. Era liberă şi scăpase de toată suferinţa. Darius îngropă oasele, dar păstră inelul. Avea aceeaşi pecete cu a regelui său. Bănuia că el o eliberase, iar asta nu însemna decât un singur lucru şi anume că făcea parte dintre urmaşii acelui rege. Nu ştiuse nimic despre asta, dar evenimentele recente îi dădură de gândit. Pe moment însă, nu mai voia suferinţă. Îşi trase pelerina pe umeri şi dispăru în munţi.
3 comments
Ovidiu Bufnila says:
feb. 3, 2018
Ovidiu Bufnila: Jurnal de scriitor, 3 februarie 2018
Mihaela Curaleț povesteste cu verva…Imi plac accentele ei…Imi amintesc de bunul Liviu Radu…Poate ca Mihaela construieste un fantasy spumos…Magia e la ea acasa in textul ei…
Mihaela says:
feb. 3, 2018
Mulțumesc.
Ovidiu Bufnilă says:
feb. 3, 2018
Ovidiu Bufnilă: Jurnal de scriitor, 3 februarie 2018, 18:24
Mihaela Curaleț…E o scriitoare care stăpânește realul într-un fel aparte…Realul ei e plin ochi de lucruri, de senzații…de sentimente-senzații…Poate, cândva, Mihai Grămescu scria așa…poate Mircea Opriță…o scriitură bogată, sompuoasă…Mihaela Curaleț se bucură scriind…e o desfătare a spiritului ei