Au fost „bădița Mihai” și „bădița Ion” cu mult timp înainte de a deveni „Luceafărul poeziei românești” și „cel mai mare povestitor al neamului”. Eminescu și Creangă s-au cunoscut prin 1874, pe vremea când primul era revizor școlar în Iași, iar celălalt – dascăl în Păcurari. Probabil că multe dintre poeziile sau poveștile născocite de cei doi au fost mai întâi pritocite, descântate la un pahar, o carafă sau mai multe, prin crâșmele Moldovei. Poetul și-a îndemnat prietenul să scrie, spunându-i că n-are nevoie de nicio corectură, prozatorul și-a declarat admirația față de celălalt și a suferit cumplit la moartea lui.
Se spune că într-o seară, pe pridvorul casei lui Creangă, în fața unui blid cu lapte cald și mămăligă, gazda a început să povestească ceva ce începea cu: „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” iar prietenul l-a ascultat fermecat și l-a sfătuit să aștearnă pe hârtie amintirile. Așa ne-am ales noi cu o capodoperă, iar poetul cu o sursă de inspirație pentru „Somnoroase păsărele” recitată chiar atunci, pe loc.
Prima poveste a fost, însă, „Soacra cu trei nurori”, citită în cenaclul Junimii de un Creangă stingher ce-și ștergea mereu fruntea cu o batistă roșie; s-a bucurat de aprecierea junimiștilor și a apărut în Convorbiri literare în 1875. Restul poveștilor au fost citite de dascăl copiilor școlii din Pomârla, un sat situat aproape de granița cu Ucraina, unde în 1879 se înființase un institut academic. Îi considera cel mai aprig public, având încredere în părerea și obiectivitatea lor.
Toate astea ar putea părea un text anost, desuet ori nepotrivit pentru a se alătura altora de gen dintr-un fanzin SF. Numai că, tot mai des în ultimul timp, m-am întrebat dacă, indiferent de stilul abordat, mai scriem de plăcere, dacă ne mai așezăm în fața foii albe sau a tastaturii cu înfrigurare și bucurie. Cât de des schimbăm impresii cu prietenii apropiați (dacă avem) despre textele la care lucrăm, dacă mai avem încredere să le împărtășim fără teama că celălalt va deveni faimos peste noapte cu o idee ce ne-a aparținut.
Trăim într-un ritm cu mult mai alert decât „bădița Mihai” și „bădița Ion”, nu ne permitem să pierdem serile ori chiar nopțile prin crâșme, poate nu vom ajunge niciodată în manualele de limba română, nici operele noastre – subiecte de concursuri și examene naționale. Dar ne găsim timp și răbdare să ne bucurăm de lumile, de personajele pe care le creăm? Vrem să ne ducem cărțile pe covoare roșii, să facem vacanțe în Maldive cu încasările din drepturi de autor sau am fi mândri să fie citite de copiii din Pomârla?
(E posibil ca unii dintre noi să zâmbim superior la citirea numelui unui sat din îndepărtatul Botoșani, însă logofătul Bașotă, urmașul fondatorului primei școli din regiune, și-a lăsat toată averea școlii și bisericii, astfel încât liceul de acolo are propriile fonduri de modernizare, din administrarea pădurilor. Asta în timp ce noi stăm în orașe cu blocuri-turn, circulăm cu metroul sau tramvaiul și dotăm laboratoarele din școli cu banii din donațiile părintești, pentru că strângerea de fonduri e ilegală. Mai zâmbesc când aud de Pomârla? Mai greu.)
Iar, dacă n-am fi la fel de norocoși precum Creangă, și ni s-ar sugera niște mici corecturi, ce reacție am avea? Ne-am gândi, răzgândi de câteva ori, analizând justețea sfatului și am reformula pe ici-pe colo sau i-am întoarce spatele sfătuitorului, cu un „Bine că ești tu deștept!”?
A venit vacanța, e vremea concediilor, a relaxării, se pregătesc câteva festivaluri literare. O perioadă tocmai bună să ne gândim să luăm piciorul de pe accelerație, să punem mai mult preț pe oameni și suflete decât pe bani și faimă, să fim mai puțin îndârjiți și suspicioși. Să scriem cu bucurie, să ne tremure mâinile când apăsăm tastele, să râdem sau să plângem de fericire la punctul de final.
Și pentru că am preluat ștafeta editorialului de la Lucian Dragoș Bogdan, îmi permit să-i reproduc câteva cuvinte dintr-o discuție privată: „Dar, până la urmă, viaţa este în bună măsură aşa cum ne-o facem fiecare: câte porţi deschidem şi câte închidem – vom vedea dacă ne vom trezi într-o zi în grădină, privind soarele, sau închişi în labirintul unui castel în care vom contempla zi de zi doar pereţii reci.”
12 comments
Nic Dobre says:
iul. 3, 2017
Bravo, Teo! Stau singur în faţa tastaturii şi aplaud. Dacă m-ar vedea cineva, şi-ar face cruce. N-ar şti că mă văd stând pe un pridvor virtual, ţinând în mâini blidul cu lapte cald și mămăligă, ascultând poveştile spuse de Teo, Lucian, Alex, Daniel, Liviu şi mulţi alţii…
teo matei says:
iul. 3, 2017
🙂 mersi mult, Nic! spor la scris și la povestit!
dodo nita says:
iul. 4, 2017
Frumos scris, de la primul până la ultimul rând! Mulţumesc.
teo matei says:
iul. 4, 2017
Multumesc mult si eu, inspiratie maxima! 🙂
Tavi says:
iul. 5, 2017
Asta inseamna scrisul: undeva in interiorul adapostului gandurilor…
Mihail Toma says:
iul. 5, 2017
Da. Problema „ideii” a devenit ANGOASÁNTĂ 🙂 Recunosc că și eu am apucături paranoic-canibalice. Dar ce poți face când, cam tot ce era de descoperit s-a descoperit, tot ce era de inventat s-a inventat, până la un prag de saturație care transformă obiectele ce ar trebui să ne facă viața mai ușoară în mici monștri insațiabili.
Și marile probleme rămân pentru că suntem și-o sămânță rea, de-am fost izgoniți aici, în „colțul ăsta de galaxie”. Atunci când vrei să fii și cu sufletu’ în rai și cu sula-n cur, rămâi la stadiul de omidă și-ți faci aripi lipite cu ceară.
Această obstinență a noastră de a nu renunța la corporalitate ne ține încă legați de pământ, dar… perseverare diabolicum…rezolvarea acestor două, mici, probleme: gravitația și stocarea sigură a energiei ne vor pune pe umeri aripile la care tânjim, și-atunci să te ții, avem câte-o bombiță (poleită cu plutoniu) pentru toți ăi de ne-au oropsit și ne mai și prisosesc 3:)
Glumesc dar oare…
Un editorial mai feminin, oarecum cuminte, care a încercat să transmită niște semnale în stil didactic: uite vărguța, e aici după ușă, de nu ești cuminte…
😉
Strângeri de mână!
teo matei says:
iul. 13, 2017
Limbajul poate părea delicat, iar ideile – voalate, dar ăsta a fost modul ales de mine pentru a-mi exprima niște gânduri. Nu consider potrivită folosirea unor cuvinte / expresii licențioase gratuite pe pagina unei reviste SF, nu sunt de acord cu instigarea la luptă pentru țeluri minuscule. Avem mai multe de câștigat din discuții constructive. Nu mă consider omidă, nici nu bănuiesc că semenii mei și-ar lipi aripi de ceară. Suntem praf de stele aruncat pe planeta albastră, iar mai devreme sau mai târziu vom zbura spre stele: dacă nu fizic, măcar cu visul și cu scrisul. Mai rămâne să ne iasă, adică să folosim cuvintele potrivite, să prelucrăm idei care să-i miște pe cei din jur, nu să-i oripileze.
Mihail Toma says:
iul. 15, 2017
Liviu Rebreanu mărturisea că preferă să fie expresia bolovănoasă, dar să spună într-adevăr ce vrea, decât să fie şlefuit şi neprecis.
Deocamdată, „praful de stele aruncat pe planeta albastră” se târăște pe mii de miliarde de tone de cadavre și dejecții căruia îi spun pământ, bea apă de acolo, se hrănește de acolo, se înmulțește exponențial și distruge tot ce găsește în cale.
Presupun că, atunci când totul va fi făcut praf, va zbura din nou la stele…
Spre următoarea pradă.
Oripilant, nu?!
Sărutări de mână!
Tavi says:
iul. 6, 2017
Ce conteaza daca editorialul e mai „feminin” (cuminte, didactic) sau mai „masculin”? Importanta este ideea…Stilul e ceva personal, care nu poate fi discretizat intinitezimal…
Cristina Czeller says:
iul. 8, 2017
Eu una vreau partea cu banii si faima, ca aia cu sufletul m-a costat o viata cat de cat decenta. Iar fericirea, ca si libertatea, sunt iluzii.
Tavi says:
iul. 10, 2017
Pe scurt scorneli. O calatorie in domeniul frecventei. Aici trebuie creata/dezvoltata arta calatoriei in acest domeniu….
Ovidiu Bufnilă says:
aug. 28, 2017
Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea Comunicării, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Comunicarea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Comunicării. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Comunicării trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează.