Se strecoară cu greu prin vălătucii de fum. Îi lăcrimează ochii, dar ajunge fericit la masa unde-l aşteaptă prietenii.
„Ohohooo! Să ne trăieşti, maestre! Nu dai un rând?”
„Dau, cum nu… Tocmai vouă…?!”
Inima îi bubuie şi, ca să-i regleze bătăile, trage adânc în piept aerul ca de pâslă. Fusese „the day of his life”. Prima lansare. Eveniment anunţat în revistele online, pe reţelele de socializare. Îi prezentaseră creaţia oameni grei din editură, critici. Nu respirase în timp ce-i ascultase. Avea impresia că vorbesc despre cu totul alt om, despre cu totul altă carte.
Tovarăşii lui fuseseră acolo. Unii dintre ei; alţii se scuzaseră şi veniseră direct la bar, la „cinstea de după”. Cei prezenţi se grupaseră după interese ori cunoştinţe comune; purtaseră discuţii aprinse în paralel cu vorbitorii de la microfon. Ar fi vrut să-i admonesteze dar nu şi-a permis; dacă plecau fără să-i mai cumpere cartea?!
A urmat sesiunea de autografe. I-a tremurat mâna, a mâzgălit stângaci fel de fel de dedicaţii, a strâns mâini, a făcut poze cu domni, cu doamne, cu domnişoare („îmi dai şi mie add pe Facebook, ca să-ţi dau tag?”). A promis zeci de noi prietenii, a confirmat alte zeci, a acceptat scuze („frate, n-am cum s-o iau acum, dar după leafă trec io pe la librărie”).
Şi-a comandat o bere rece, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a ridicat sticla către toţi cei din jurul mesei. La rândul lor i-au răspuns cu acelaşi gest.
„Şi… despre ce e cartea asta a ta?”
Se întoarce buimac spre tânărul din dreapta. Are ochii cam înceţoşaţi, limba – împiedicată. Nu apucă să-i răspundă. I-o ia înainte unul de vizavi.
„Păi tu n-ai fost, mă, acolo? N-ai auzit ce-au zis oamenii ăia?”
„Cine, mă? Ce, ştiu eu cine erau ei? Vorbeau ei pe înţelesul meu? Aiurea! Trăgeau de-alea cu prezenţa metaforei, cu apartenenţa la un gen sau altul… de n-am înţeles nici pân-acum dacă ăsta a scris poveşti sau poezii.”
„Nu i-ai luat cartea?”
„Ba da, mă, uite-o!”
O scoate anevoie din buzunarul de la spate al blugilor. Autorului îi dau lacrimile. Prima copertă aproape s-a desprins în urma eforturilor de a o înghesui în spaţiul strâmt din dos. Degetele nervoase răsfoiesc paginile demonstrativ.
„Gata, mă, m-am prins! Sunt poveşti, că scrie aşa, de la un cap la altul… Dacă erau poezii, erau rândurile mai scurte…”
„Păi s-o şi citeşti, că doar n-a muncit omul ăsta degeaba!”
„O citesc, când i-o veni rândul…”
„Cam când o să fie asta?!
„Da’ de un’ să ştiu?! Când i-o veni! Pân-atunci… frumos la bibliotecă, s-arăt şi io la lume ce prieteni am!”
Scriitorul primeşte câteva priviri de încurajare (”lasă-l în pace, ştii că-i fraier”). Termină berea din câteva înghiţituri. Mai comandă una. Se împleticeşte spre casă vorbind singur. Ba se laudă singur pentru realizare, ba se muştruluieşte. Straşnică experienţă a mai fost! A meritat să suporte toate emoţiile, nerăbdarea, tremuratul de mâini, picioare, stomac… Toate pentru numele lui tipărit frumos pe o copertă de carton.
Seara, deschide calculatorul şi baleiază prin mailuri, FB… Mesaje de felicitare, de încurajare, promisiuni de la cei ce n-au prins lansarea. A adormit zâmbind. Spre dimineaţă a împins pe jos cartea care-i alunecase de pe piept şi-l înghiontea când se-ntorcea pe-o parte.
Mesajele s-au rărit. Doar câte-o fană din vreun colţ de ţară mai cerea lămuriri referitoare la intrigă ori personaje. Răspundea conştiincios. Mulţumea.
Nicio critică Şi-a luat la rând apropiaţii.
„Ia zi, frate, ai citit?”
„Normal, încă de –atunci, de când am luat-o!”
„Şi?”
„Ce… şi? Nimic, am citit-o, mi-a plăcut… Tu scoate-o pe următoarea, că eu o iau sigur!”
Mai avea o variantă, a celor care aveau nelămuriri, dar nu le exprimaseră şi nici n-aveau de gând s-o facă.
„Mă, deci, acum că mă-ntrebi… eu n-am înţeles de ce i-a zis c-o iubeşte dar n-a luat-o de nevastă… Cică nu putea… De ce nu putea?”
Nu ştia cum să ambaleze astfel de răspuns fără să pară obraznic.
„Păi nu putea pentru că el era mort şi ea era vie…”
„Ahaaaa, deci asta era! Da’… zice undeva chestia asta sau ţi-au greşit ăştia la legat şi ţi-au pus mai puţine pagini?”
„Nu se pune problema de asta, e editură serioasă. Şi da, zice, în primul capitol unde povestesc eu cum a murit el, cât a suferit fata…”
„Aaa… primul capitol… eu nu prea le am cu introducerile astea… Ştiu că sunt plictisitoare, trec repede peste ele.”
Cele mai amare replici veneau de la confraţii mai vechi în branşă. N-aveau timp. Alţii, cu câteva volume apărute, îl încurajau.
„Înţelege-i, frate, că sunt ocupaţi! Te au numai pe tine pe cap?! Câţi d-ăştia ca noi nu aşteaptă o vorbă de-a lor? Da’ dacă tac, e de bine! Dacă nu le plăcea, ziceau sigur!”
Undeva, într-un folder special, păstrează impresiile prietenilor apropiaţi, cei care i-au sorbit vorbele la lansare, care l-au interpelat la câteva zile după ca să-l întrebe de ce a folosit un termen sau altul, ce a vrut să însemne cutare sau cutare construcţie, cum i-a venit ideea nu-ştiu-care.
Are câteva recenzii în reviste sau pe bloguri. Cam neutre, uşor favorabile, dar nu entuziasmante. Se ghidează după confraţi: dacă se tace, e de bine.
Surpriza vine când un blogger faimos realizează un concurs cu cele mai citite / plăcute cărţi. Autorul îşi vede numele; nu poate să creadă că, alături de câteva zeci, cartea lui poate fi „cea mai citită / plăcută”. Parcă-i vine inima la loc şi apelează iar la prieteni. Dă pe mail, pe Facebook, pe Twitter, linkul concursului. Nu are mari speranţe, dar e o posibilitate.
Într-o seară iese speriat de sub duşul fierbinte să răspundă la uşă. Amicul de la bar, cu cartea în buzunarul de la spate, rezema tocul de lemn zâmbind complice.
„Te-ai scos, fratele meu!”
Nedumerit, cu apa îmbibând parchetul gata să se umfle, autorul îl priveşte năuc.
„M-am scos? Cu ce m-am scos?”
„Nu mă înviţi înăuntru? Vorbim la uşă? D-ăsta-mi eşti?!”
„Oh, nu, scuză-mă! Poftim!”
„Haideţi, mă, că ne dă drumul!”
Amicul face semn cu mâna celorlalţi trei prieteni ce stau ascunşi pe treptele spre etajul inferior. Aşezaţi în jurul măsuţei din sufragerie, aşteaptă gazda să se îmbrace şi să li se alăture.
„Gata, băieţi, dar… nu ştiu ce-i cu voi. Mai e până la ziua mea, nu-i nici Crăciun, nici Paşte…”
„Nu e, fraiere, e mai bine de-atât! E ziua ta de glorie!”
Se uită mut de la unul la altul. Crede că e victima unei farse, bănuieşte că unul din ei ar avea chiar o cameră de luat vederi ascunsă pe undeva, ca să se distreze mai târziu pe seama reacţiei lui.
„Hai, scoate vinuţu-ăla alb, că avem de sărbătorit!”
Propteşte mâinile în şolduri şi depărtează picioarele.
„Nu plec de-aici până nu spuneţi ce-i cu voi şi cu misteru’ ăsta!”
„Nu te supăra maestre, am crezut că ştii!”
„Hai, mă, să-i spunem, nu vedeţi că-i creşte tensiunea?!”
„Eşti câştigător, frate, asta ziceam! Câş-ti-gă-tor!”
„Serios?! Ce-am câştigat?”
„Concursul, fraierică, concursul pe blog… Cea mai citită, cea mai plăcută…”
„Pe bune?!”
Deschide calculatorul; tastează frenetic denumirea blogului. La secţiunea concurs, numele lui e primul dintr-un lung, luuuuung şir. Îi îmbrăţişează, pe rând, în timp ce fuge după sticla de vin. Ia din dulap pahare şi pliantele unei pizzerii din apropiere, să-şi aleagă băieţii meniul, că meritau.
După câteva păhărele de la gheaţă, limbile se dezleagă.
„Băi, deci când am intrat acolo şi-am văzut comentariile, că… cine-i ăsta, de unde–a apărut… ce-a mai scris el… am văzut roşu-n faţa ochilor… Am pus mâna pe telefon şi-am sunat băieţii, să băgăm şi noi comentarii, să ne luăm de ăia…. Dar tot ei m-au calmat: lasă fraierii să se-ntrebe, hai să punem mână de la mână să-l votăm pe fratele nostru, că-i băiat valabil…”
„Mamă, cum a fost! Deci, prima la care m-am dus a fost nevastă-mea. Ştii că ea scrie pe un blog d-ăla cu bucătăreală, cu fandoseli de-astea… N-a trebuit decât să-i spun despre ce-i vorba, că a şi dat mesaj pe grup la tăntici să pună mâna la vot, că altfel nu dă în veci reţeta aia de zacuscă de gogonele. Fii-mea a prins din zbor. Cică: cine, tati, tipu-ăla drăguţ de scrie la revistă? Eh, nu i-am spus că te-a confundat, ca să nu zăpăcesc copilu’. Am auzit-o, după ce s-a-ncuiat în cameră, cum mobiliza armata de piţipoance de la şcoală, de pe scară… Da’ a fost frumos, să mor io!”
„Auzi, eu am făcut ce n-am făcut niciodată! Aveam lucrare sumativă la toate clasele de seral. Le-am zis aşa: băieţi, scoateţi o foaie de hârtie şi notaţi. Le-am dat link-ul. I-am pus să copieze de pe tablă ce au de făcut, pas cu pas, cui şi cum să dea votul. Apoi le-am promis că nu rămâne nimeni corijent. Nu numai pe semestrul ăsta, pe tot anul! Mai aveau să mă pupe, nu alta…”
Îi treceau poveştile pe lângă urechi precum cocorii, toamna, în poezia lui Eminescu. Sau Bacovia. Sau care-o fi fost ăla cu cocorii… Numele lui în fruntea unei liste… Titlul cărţii lui deasupra tuturor… Cea mai citită pe naiba carte… Cea mai plăcută… Cine s-o citească, cine s-o placă…
„De ce plângi, mă? Nu te bucuri?”
„De-aia plânge, de bucurie, aşa-s poeţii, sensibili…”
„Da’ el nu-i poet, e prozator…”
„Lasă, mă, că tot sensibil e!”
24 comments
Boca Daniel says:
mart. 1, 2015
E bine sau rău dacă pe alocuri mă regăsesc în ce ai scris? :)))
teo matei says:
mart. 1, 2015
La eseul de luna trecută, distribuit de altcineva, am citit comentariul: nicio legătură cu realitatea. Nu cunoșteam autorul comentariului, nu i-am dat numele persoanelor / revistelor respective extrem de reale. Poate sunt autori care, în copilăria lor scriitoricească, nu au fost abuzați emoțional 😀 de redactori, critici, etc… Le doresc succes necondiționat și necontestat 😉 Revenind la eseul de azi, te ajută dacă spun că mai înainte de asta, m-am regăsit chiar eu (în partea cu blogul) ? Restul au fost observații în urma povestirilor unor oameni cunoscuți sau nu.
Liviu Surugiu says:
mart. 4, 2015
Lucrare de Premiul I la orice concurs de proză, fiction/nonfiction.
Lucru obișnuit la Teo!
Aștept cu nerăbdare volumul ”Avatarurile unui scriitor ambidextru”.
teo matei says:
mart. 4, 2015
Multumesc mult, Liviu! E al doilea titlu pe care mi-l propui, poate asta iese 🙂 !
Purluca Florin says:
mart. 5, 2015
Dar care autor autohton se regăsește în așa situație? Niciunul! 🙂 Gaj?
teo matei says:
mart. 5, 2015
Discuția asta e destul de delicată. Nu scriem aici ca să arătăm cu degetul sau să ne plângem pe umăr. Am spus că eseul de luna treută e inspirat de experiențe personale, iar cel de luna asta – doar parțial. Da, am avut cele mai multe voturi la o proză și, la final, n-am știut dacă să mă bucur sau nu. De ce? Pentru că, pe lângă oamenii care știam că mă citesc, am spus și altora: Uite, am o proză în concurs la revista X. Inițial au venit cu întrebarea aia: Cine, tuuuu? Am depășit momentul, le-am spus: Da, eu! apoi le-am dat link-ul. I-am rugat să voteze numai după ce citesc, numai dacă le place. Unii din ei au votat atunci, de față cu mine. Am întrebat: Bine, dar nu citiți? Ei, nu acum, că n-am timp, lasă că intru eu mai târziu. Ăsta-i like-ul de complezență.
Asta pentru a doua parte.
Pentru prima… am fost doar martora unor discuții mai publice, mai private, în care autorii abia așteptau să audă părerile celor ce fuseseră la lansare. Păreri care se lăsau așteptate 🙁
Florin Purluca says:
mart. 5, 2015
Eram ironic, să știi. 🙂
teo matei says:
mart. 5, 2015
Pot să-ți dau un like? 😉 (l-am dat)
Apropo, baftă la lansare! Să ne chemi, că eu obișnuiesc să citesc după ce ajung cu cartea acasă.
Purluca Florin says:
mart. 5, 2015
Mulțam! Dar să vedem cine-l acceptă, nu? 🙂 Un roman scris nu-i neapărat publicabil, nu? Îmi vine să plâng când știu c-o să mă regăsesc în textul tău! 🙁
teo matei says:
mart. 5, 2015
Hei, fruntea sus! Cum spuneam în altă parte, textele bune își găsesc locul potrivit la momentul potrivit 😉
Baftă!
Florin Purluca says:
mart. 5, 2015
Mer6 pt incurajari! 🙂
Bogdan Lazar says:
mart. 5, 2015
Cred că mă las de scris povestiri și o să scriu doar comentarii. Mi se pare mai tare și se pare că ai șanse mai mari să ți se răspundă la ele. 😛
Bogdan Lazar says:
mart. 5, 2015
Și, cel mai important, sigur le citește cineva. 😀
Florin Purluca says:
mart. 5, 2015
Scrie scrie si sunt numai bune de strans intr-o culegere. 🙂
Bogdan Lazar says:
mart. 5, 2015
Nuuuu… eu scriu doar așa, „for fun”! 😛
Boca Daniel says:
mart. 5, 2015
Acum fară glumă, face cineva o statistică? De tare mult nu am mai văzut atâtea comentarii. „Gazeta se întoarce”, „Gazeta SF lovește din nou”, „Senzațional, Gazeta SF trezește la viață cititorii”! 🙂
Bogdan Lazar says:
mart. 5, 2015
Se pare că, atunci când nu te mulțumești doar cu „luatul la cunoștință” poate stârni și pe alții. Îmi pare rău însă că la ultimul episod sunt singurul din cei care a contribuit la acest experiment și care a avut ceva de spus. Chiar nu vreau ca ceilalți să fie de acord cu mine. Poate unora le-a plăcut și consideră că ce am spus eu e total greșit.
Boca Daniel says:
mart. 5, 2015
Pot spune aici sau trebuie să o zic acolo? Adevărul este că rezultatul unui astfel de demers nu putea avea un rezultat perfect. E un colaj care niciodată nu ar egala o variantă scrisă integral de oricare dintre cei 11. Stimabilul domn, autor al ultimului episod, a punctat bine unele greșeli, a avut o abordare inedită, dar a luat pâinea domnului Alexandru Lamba, care, cum a anunțat la demararea proiectului, urmează să tragă concluziile după un an de muncă. Un an. Ultimul episod trebuia să nu minimizeze munca a 10 oameni. Dar important este că ne-am distrat. Un an de zile am urmărit o poveste. Nu multe reviste se pot lăuda cu asta.
Bogdan Lazar says:
mart. 5, 2015
Nu am avut nimic de reproșat privind faptul că a criticat textele anterioare și, inițial, nu am spus nimic despre faptul că,textul dânsului a fost mult sub unele capitole de mijloc, care nu aveau miza de a duce povestea spre o finalitate acceptabilă. Am spus doar că nu trebuia să se grăbească să spună că suntem niște simpli imitatori, și dânsul chiar nu a avut încotro și a făcut o „caterincă” de final. În plus ironia ieftină cu care a încercat să mă decredibilizeze și să mă trateze ca pe un iobag care a nimerit din greșeală la masa nobililor nu cred că era chiar necesară.
Ben Ami says:
iul. 14, 2015
mai, daca sunt sincer o sa supar…
da’ voi v-ati obisnuit deja… si eu nu ma pot schimba!
asa ca:
s-au ieftinit rosiile la piata… hai! care scrie primul o povestire?
teo matei says:
iul. 14, 2015
de cand iti faci griji pentru supararea pe care-ai putea s-o provoci? 🙂
banuiesc ca ideea comentariului ti-a venit de la niste ape agitate zilele astea cu privire la niste nominalizari, premii, categorii, etc…
ce legatura sa fie intre intamplarile alea, articolul de mai sus si pretul kilului de rosii?
poate ca-n viata e ca-n piata 😀
poate ca o sa tragem mereu cu ochiul la plasa vecinului, banuindu-l c-a luat rosii mai bune sau mai ieftine
o sa cumparam mereu de la altii, bombanindu-i ca nu-si fac treaba, in loc sa ne sapam propria gradina si sa ne cultivam, prasim, udam propriile tomate
(apropo de rosii, nu stiu de ce mi-am amintit de povestirea ta cu softul-virus, acolo era unul care manca sau ar fi mancat niste chiftele si-i lasa gura apa :))))))))))) )
Vlad says:
dec. 20, 2015
Alt eseu foarte reuşit.
La mine lucrurile au stat puţin diferit (şi aici mă refer strict la momentul în care cei din jurul meu au aflat că scriu, pentru că nu am publicat nimic, aşa că nu pot spune ceva despre asta).
Nu m-am aşteptat ca vreun prieten să-mi citească lucrările (ei nu prea citesc de felul lor decât strictul necesar), chiar dacă sunt prezente pe un site foarte prietenos şi ar putea fi citite în mijloacele de transport în comun sau mai ştiu eu în ce alte momente în care eşti invadat de plictiseală şi frustrare. De fapt, un singur prieten a citit câteva capitole dintr-un volum scris de mine. Atât. Despre familie nu zic nimic, pentru că nu le-am spus de pasiunea mea şi nici nu intenţionez s-o fac. Nu m-am ascuns sau ceva de genul, dar ştiu sigur că nu ar avea nicio înclinaţie către ceea ce scriu eu, iar vorbe-n vânt şi încurajări false nu-mi doresc.
Aşa cum nu-mi doresc nici voturi pe ochi frumoşi, care nu ar face altceva decât să-mi alimenteze ego-ul şi aşa prea mare. 🙂
În consecinţă, deşi la început am fost foarte fericit să observ numărul de vizuaizări şi de voturi crescând constant, acum nu mă mai încântă cu nimic; sunt doar nişte numere cu o valoare ireală.
Mă încântă în schimb comentariile, mai ales cele în care mi se atrage atenţia asupra unei greşeli sau unui lucru care mi-a scăpat (sau, de ce nu, pe care nu-l cunosc).
Dar cred că m-am întins deja cam mult. Este din cauza eseului, vă asigur, pentru că mi-a plăcut. 🙂
teo matei says:
dec. 21, 2015
Mulțumesc mult! Poate ne-ar ajuta dacă ne-ai spune unde anume publici. Dacă scrii ceva ce ar putea intra la Gazetă, nu te sfii să trimiți. Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este ca proza să fie respinsă, cu argumente solide 🙂 sau respinsă temporar, cu sugestii de la profesioniști. În altă ordine de idei: când, acum vreo doi ani îmi exprimam regretul că mama mea n-a citit niciun text scris de mine, pentru că ea e adepta cărților scrise, cineva mi-a spus: nimeni nu e profet în țara lui.Și a avut dreptate, pentru că oamenii din jurul meu au trecut de la: Cine, tuuuu?! la: Am citit cutare text și mi-a plăcut, sau: Am citit, dar mi-ar fi plăcut să fie mai așa sau pe dincol 🙂 Din toate astea am avut de învățat. Așa că… inspirație maximă!
Vlad says:
dec. 21, 2015
Eu pot să dau numele site-ului (sau să ofer un link), dar este aşa ceva O.K.? Ştiu că nu peste tot acceptă astfel de lucruri.
Am trimis un text la Gazetă pe la începutul lunii. Sincer să fiu, motivul pentru care l-am trimis este acela că-mi doresc sugestiile şi sfaturile de care aţi precizat.
Nu scriu de felul meu proză scurtă. De fapt, am doar câteva povestiri la activ, iar mare parte din ele au apărut din provocări lansate de cei care mi-au citit celelalte lucrări. Adevărul este că nu mă pricep la proză scurtă… Îmi este greu să jonglez cu personajele şi întâmplările când mi se impune o limită. 🙂 Desigur, nu e numai asta, mai am şi alte probleme.
Mi-ar plăcea ca şi prietenii mei să facă ceva de genul, dar ştiu că aşa ceva nu se va întâmpla. 🙂
Sunt de acord, avem multe de învăţat din tot şi toate.
Mulţumesc la fel! 🙂