Vremurile se schimbă. A crede acum, în anul de grație 2019, că literatura SF e la fel de ofertantă ca în perioada ei de avânt, adică anii ‘50–‘60, aș zice, când s-au publicat capodopere precum Cronicile marțiene (1950), Fundația (1951), Sfârșitul copilăriei (1953), Fahrenheit 451 (1953), Solaris (1961), Omul din castelul înalt (1962), E greu să fii zeu (1964), Dune (1965), etc., ar fi naiv. Deși apar acum mai multe cărți de valoare decât în acea perioadă, impactul lor este mult mai mic.

Dacă ne uităm la producțiile contemporane și le comparăm cu aceste puncte de referință deja clasice, cred că vom observa destul de ușor evoluția literaturii de gen. Fiind judecată cu toată severitatea criteriilor literare, dar căzând și sub auspiciile rigorii științifice, literatura SF s-a văzut nevoită să se autodepășească pentru a supraviețui, pentru a rămâne relevantă la intersecția dintre artă și știință. Și a făcut-o. Analizând operele de vârf ale deceniului al doilea al secolului XXI, observăm grija sporită pentru detalii în temeiul rigorii literare (personaje complexe, o tot mai profundă aplecare spre sociologie și psihologie, cizelarea stilului, a frazării, etc.) în paralel cu tot mai profunda înțelegere a științei și plusul de spectaculozitate dinn construcția planului ideatic.

Totuși, literatura SF se află într-un proces de regres, iar asta nu doar la noi în țară. Sunt voci care spun chiar că epoca literaturii SF a apus. De ce oare?

Cea mai importantă pistă, cred eu, o vom găsi dacă vom pune acest declin față în față cu creșterea de popularitate pe care SF-ul în sens larg o înregistrează în zilele noastre. Iar acest lucru e un fapt incontestabil. Serialele cu tentă SF doboară recorduri pe Netflix, cinematografia scoate Block Buster-uri pe bandă rulantă, industria jocurilor explodează.

Ducând discuția mai departe, cred că devine destul de clar că exact artele conexe care au ridicat SF-ul îi ucid încet acestuia componenta primordială, cea literară. Bine-bine, ați putea spune, dar filmele și jocurile făcute după cărți popularizează cărțile respective. Drept e, într-o oarecare măsură. Pentru că, oare, în acest proces de popularizare, merg ele mai departe de a-l face pe om conștient că acele cărți există? Că la originea jocului care-l fascinează stă o operă literară? Că filmul spectaculos pe care tocmai l-a vizionat în 90 de minute e o ecranizare a unei cărți de câteva sute de pagini? Personal, cred că rar o face.

Fiind în primul rând „entertainment”, divertisment, literatura SF concurează direct cu cinematografia și jocurile, pentru exact acel timp pe care omul își poate permite să-l cheltuiască pentru relaxare. Iar la capitolul „Cerere versus Ofertă”, în condițiile uzurii pe care simpla existență și funcționare în societatea zilei de astăzi o implică, literatura prezintă unele neajunsuri față de rivalele sale.

Nu o voi compara cu cinematografia, vorbind din nou despre faptul că pretinde mult mai mult timp și efort cititul unei cărți decât vizionatul unui film, oferind în schimb imagini limitate la imaginația fiecăruia dintre cititori în parte, ci voi compara nivelurile de implicare pe care le presupun cititul unei cărți și imersiunea într-un joc de ultima generație. Și cred că nu am de spus prea multe. Jocul, pe lângă atmosferă, trăitul efectiv al acțiunii „în timp real”, oferă și controlul, îl face pe om să se simtă băgat în seamă, să-și însușească povestea, să o facă despre sine. Lucru pe care o carte, oricât de sincer i s-ar adresa cititorului, nu îl poate realiza. Empatia cu un personaj literar are unele limite, controlul unui personaj are cu totul altele.

Am fost recent în situația de a căuta jocuri pentru ochelari de realitate virtuală. Despre varietatea ofertei nici nu vreau să pomenesc, mă voi rezuma doar la un exemplu: există „Marțianul”, joc pentru VR, mai ieftin decât cartea! Iar consola și ochelarii de VR costă împreună mai puțin decât un telefon mobil de ultimă generație. Care e nivel de imersiune în lumea marțiană pe care un VR Player le experimentează comparativ cu un cititor? Vă pot dori doar să descoperiți singuri, fiecare dintre voi. Și apoi să fiți în postura celui care răspunde cu „Da!” la întrebările: „Ai terminat cartea?”, respectiv: „Ai ajuns la sfârșitul jocului?”. Atunci veți ști despre ce vorbesc.

Era cititului cărților SF lasă încet locul erei trăitului lor. Sunt, deci, mai puțin importante? De bună seamă că nu. Este însă firesc să fie mai puțin apreciate? Probabil că da.

Și voi încheia aici acest editorial, exprimându-mi dorința personală că nu ne trezi imersați dincolo de limita realității virtuale în SF. Mai ales nu într-o distopie, cea în care realitatea românească a ultimilor ani…