1

             Ningea abundent când am ajuns, în sfârşit, în oraş. Călătoria fusese obositoare, mai ales că, cei din maşină nu erau pe gustul meu. Păreau cam scorţoşi, aşa că m-am ferit tot drumul să discut lucruri intime cu ei, ca să nu îmi poată reproşa ceva. Teama mea de discuţii era întrucâtva întemeiată, fiindcă mai era cu noi o profesoară, numită şi ea în acest oraş, care povestea amănunţit cum a decurs interviul pentru angajare, şi cum în final, deşi nu ştia să răspundă la întrebări, au acceptat-o doar în schimbul promisiunii că va locui în incinta şcolii, fapt care, nu ştiu de ce, m-a tulburat profund.

            În sinea mea, cel mai mult mă temeam de acest lucru, că va trebui să accept şi eu să locuiesc acolo, deşi nimeni nu-mi spusese aşa ceva, însă, orice explicaţie logică aş fi încercat să găsesc, nu reuşeam să mă liniştesc pe deplin. Îmi imaginam cum era să dormi într-o clasă de cursuri sau cum e să te speli dimineaţa la toaleta din capătul culoarului. O priveam pe proaspăta numită şi mă gândeam cum o să-şi aranjeze patul după orele de curs, iar acest lucru mi se părea cel puţin halucinant.

            Am întrebat-o dacă nu o deranjează să doarmă în incinta şcolii (cred că deja mă obseda puţin acest aspect), iar ea mi-a răspuns că lucrul acesta i l-a cerul chiar domnul H. şi din această pricină nu poate refuza. Mai aflase, de la un administrator de la şcoală, că domnul H. o aştepta pe profesoara cea nouă, deci pe ea, bineînţeles, şi că la şcoală se puteau mai lesne întâlni. Mai vorbi un timp despre domnul H., despre ce ţinută o să poarte la prima întâlnire cu el, pentru că, spunea ea, era  un bărbat atât de frumos încât se putea îndrăgosti de el pe dată, şi acest lucru nu dorea să o găsească nepregătită.

Nici nu mi-am dat prea bine seama când am ajuns, chiar am avut senzaţia că mai mult timp s-a pierdut cu instalatul în maşină decât cu drumul în sine, sau poate toate noutăţile pe care mi le comunicase profesoara erau de natură să-mi creeze impresia că drumul nu a durat decât câteva minute.

2

            Scara blocului era îngustă şi întunecoasă, iar de sus, de la ultimele etaje, venea un miros de varză gătită. Gazda mea stătea la etajul întâi şi primul lucru pe care mi-l comunicase fu acesta: ”Vă aşteaptă domnul H. mai târziu.” Apoi îmi arătă un pat îngust, pe care aveam să dorm de acum înainte. Din tavan spânzura un bec anemic, ce nu făcea altceva decât să mărească senzaţia de întuneric din jur. Dintr-un colţ, o oglindă veche îmi aruncă în faţă un chip descompus de oboseală, ce nu părea a fi al meu, iar o ameţeală bizară, care venea, poate, de la lumina din tavan, mă făcea să cred că acest chip mă va urmări de acum încolo, pe tot parcursul şederii mele în oraş.

            Pe noptieră era o fotografie veche a unui tânăr destul de drăguţ. Era, poate, vechiul chiriaş, ce lăsase o mică amintire, sau poate o chiriaşă îndrăgostită, ce  dormise cu poza iubitului sub pernă şi apoi o uitase pe noptiera care îi veghease, pentru cine ştie câtă vreme, dragostea zadarnică. Pe spatele pozei, cineva scrisese destul de apăsat: ”domnul H.”. Brusc, îmi veniră în minte vorbele gazdei de adineaori: ”Vă aşteaptă domnul H.”. Să fie oare o coincidenţă? Eram uimită şi intrigată. M-am repezit în camera vecină, cu gândul de a-mi clarifica nedumerirea, dar gazda mea nu mai era acolo. Plecase, iar ceva în aranjamentul camerei ei mă făcea să cred că plecase pentru totdeauna.

3

            ─ Gazda dumneavoastră a plecat pentru totdeauna! mă informă, plină de reproş, secretara de la şcoală, de acum înainte veţi locui singură. Era evident că secretara mă învinuia pe mine de această subită plecare, deşi nu prea ştiam cum puteam să o supăr într-un timp atât de scurt. Oricum, nu prea eram dornică să aflu pentru că îmi convenea de minune să locuiesc singură.

─ De fapt, continuă secretara, nici nu era gazda dumneavoastră, adică vreau să spun că şcoala vă repartizase altă gazdă, dar această femeie bună la suflet s-a oferit cu mărinimie să vă primească în casa ei. Mă privi intens, cu acelaşi reproş, iar eu, pentru a doua oară, m-am decis să nu spun nimic.

─ De ce aţi venit? mă întrebă, ridicând înspre mine nişte ochi albaştri, perfect rimelaţi.

─ Cine e domnul H.? am întrebat, şi apoi, am simţit nevoia să mă justific, gazda mea, înainte de a pleca, mi-a comunicat că mă aşteaptă domnul H.

─ Mai şi întrebaţi aşa ceva? Cum e posibil? se indignă secretara.

─ Vă întreb pentru că abia am venit şi fireşte că nu ştiu cine este domnul H. şi nici de ce mă aşteaptă pe mine.

─ Vai! Dar câtă ipocrizie! Nu m-am gândit, doamnă profesoară, că o să ajungem să discutăm şi această chestiune! În fond, domnul H. vă aşteaptă pe dumneavoastră pentru că vă cunoaşte, altfel de ce v-ar aştepta? Vă aşteaptă pe dumneavoastră aşa cum, cu nişte ani în urmă, a aşteptat-o şi pe gazda dumneavoastră când a venit în oraş. Ea nu a putut acum să suporte această umilinţă şi a plecat. Ea îl iubeşte pe domnul H. de foarte mult timp, să nu-mi spuneţi că nu v-aţi dat seama. Chiar poza pe care o ţineţi acum în mână, i-a dat-o domnul H. gazdei prima dată când s-au întâlnit. A fost dragoste la prima vedere şi de atunci au mai venit profesoare în oraş, dar pe niciuna nu a aşteptat-o aşa cum a aşteptat-o pe ea sau cum vă aşteaptă, acum, pe dumneavoastră.

Secretara se uită la mine aproape îndurerată, apoi puse capul pe birou şi adormi, ca şi cum toată energia pe care a avut-o s-ar fi terminat odată cu această explicaţie.

4

Se făcuse aproape seară când am ieşit din biroul secretarei. Pe hol, o femeie de serviciu mă privi insistent, iar când am ajuns în dreptul ei mă întrebă dacă secretara se culcase deja. I-am răspuns că am lăsat-o dormind cu capul pe birou, iar femeia de serviciu completă, ca un fel de explicaţie, că aşa dormea ea întotdeauna, cu capul sprijinit de birou, întrucât avea foarte mult de lucru şi oricând în timpul nopţii putea să vină domnul H. să-i ceară câte ceva.

─ Domnul H. este şeful ei? Este cumva directorul şcolii? am întrebat, iar femeia de serviciu începu să măture pardoseala, fără să-mi mai răspundă.

─ Hei! am strigat. Ştii cumva unde îl pot găsi pe domnul H.? Cred că mă aşteaptă de ceva timp! Femeia de serviciu se întoarse spre mine cu o mutră plictisită şi îmi răspunse:

─ Desigur că domnul H. vă aşteaptă, însă asta nu înseamnă că trebuie să vă întâlniţi cu el chiar acum. Eu vă sfătuiesc, şi aici duse mâna secretos la gură, vă sfătuiesc să vă aranjaţi un pic. Domnului H. îi plac femeile aranjate. Cea dinainte, şi aici bănuiam că se referă la gazda mea, era cu mult mai aranjată decât dumneavoastră.

În şcoală se făcuse destul de întuneric şi încă nicio lumină nu fusese aprinsă. Stăteam lângă femeia de serviciu, aproape că mă agăţasem de ea ca de un colac de salvare, pentru că nu ştiam pe unde este ieşirea.

─ Doriţi să vă odihniţi un pic? mă întrebă, mai mult ca să scape de mine, cred. Am spus un da, destul de neconvingător, însă, după toate astea, mă simţeam, într-adevăr, destul de obosită.

─ Mergeţi în capătul culoarului. Acolo sunt paturile profesorilor. Odihniţi-vă cât vreţi. Apoi îşi luă găleata şi mopul şi plecă târşâindu-şi picioarele.

5

Am deschis o uşă la întâmplare, sperând să fie cea de la dormitorul profesorilor. Eram sigură că o voi găsi acolo şi pe profesoara cea tânără sau măcar pe cineva care să mă ducă la domnul H. Brusc, un abur aproape fierbinte mă izbi drept în faţă şi o voce ţipătoare îmi ceru să închid uşa mai repede, că se face frig înăuntru. Preţ de câteva minute nu am putut distinge nimic în încăperea în care intrasem. Mă ghidam doar după vocea care mă întrebă dacă sunt profesoara cea nouă. Am răspuns că da.

─ Bine aţi venit! îmi ură vocea ţipătoare, puteţi să vă dezbrăcaţi pe bancheta de lângă perete. Cred că aveam o privire destul de uluită în clipa în care am văzut venind spre mine o femeie goală, cu un corp ud şi foarte bine proporţionat. Era blondă, tunsă scurt şi se prezentă cu amabilitate:

─ Sunt profesoara de sport. De jur împrejurul încăperii erau duşuri din care curgea apă fierbinte, dar şi tot felul de aparate de gimnastică aruncate prin sală aproape fără nici o noimă.

─ Acum e momentul să faceţi un duş, continuă ea, pentru că apa caldă se opreşte peste puţin timp. Şi, ca să întărească, parcă, spusele ei, în încăpere îşi făcură apariţia mai mulţi profesori aproape dezbrăcaţi, doar cu nişte prosoape în jurul coapselor. Mă aşteptam ca profesoara de sport să se acopere, dar nu făcu nici un gest de pudoare, probabil era obişnuită cu această situaţie sau poate că era conştientă de frumuseţea trupului ei, în comparaţie cu colegele mai puţin înzestrate.

Profesorii începură să bârfească, să facă glume destul de grosolane. Îşi arătau goliciunea unii altora, comentau despre sânii colegelor, un profesor mai bătrân, chiar, o pişcă pe o profesoară mai durdulie de un sfârc, iar aceasta, furioasă, îi turnă în cap un lighean cu apa murdară de la rufe. Era o agitaţie de nedescris, totul începu să se învârtă cu repeziciune în jurul meu. Profesoara de sport începu să execute nişte exerciţii bizare la o bară improvizată dintr-o ţeavă de apă caldă care trecea prin mijlocul încăperii, un profesor tânăr se chinuia să o apuce de şolduri, dar ea evita atingerea parcă în ultimul moment, un profesor mai în vârstă, luă un burete şi începu să frece, meticulos, sânii enormi ai unei colege mai corpolente, glumele şi comentariile scârboase nu mai conteneau.

La un moment dat apa caldă se opri cu un râgâit prelung, aproape visceral. Ca la un semn, toţi profesorii se buluciră spre ieşire, dar de data aceasta, într-o solemnă tăcere, ruşinaţi de goliciunea lor şi de ceea ce făcuseră. Peste puţin timp în şcoală se lăsă o tăcere deplină.

6

Ningea abundent când am ieşit din şcoală. Aveam penibila senzaţie că mai multe mâini încearcă să mă apuce, să se strecoare pe sub haină. Apoi simţeam doar mâinile domnului H. mai subtile, aproape tandre, căutându-mă, aşteptându-mă de multă vreme. Am scos poza din buzunar şi m-am uitat, din nou, la ea. Cine era acest domn H.? Pentru ce mă aştepta pe mine ca pe o femeie şi nu ca pe o profesoară? De unde mă cunoştea? Poate din fotografiile de la examen? Femeia de serviciu îmi spusese că îi plac femeile aranjate, iar gazda mea îşi luase lumea în cap din cauza geloziei.

Un fel de dorinţă pusese stăpânire pe mine. Nu era chiar dorinţă, ci mai mult o aşteptare plină de emoţie a unui fapt inevitabil, dar plăcut. Buzele domnului H., în fotografie, aveau un surâs ironic şi îngâmfat. Oare cum sărută aceste buze necunoscute? Simţeam un fel de ciudă faţă de gazda mea, care deja cunoştea aceste amănunte intime. Aş fi vrut ca acest domn H. să mă aştepte numai pe mine, să stea ani de zile într-o aşteptare nemişcată, în timp ce în jurul lui se învârtea profesoara de sport goală, sau colega ei cu sânii mari.

O vitrină frumos aranjată mă trezi din visare. Era un magazin cu tot felul de accesorii. Am intrat. Pe o tejghea erau aşezate cutii cu tot felul de mărunţişuri în ele: eşarfe colorate, cercei, brăţări, chiar şi produse de cosmetică. Am început să răscolesc cutiile cu o plăcere aproape senzuală. Mă gândeam cum am să mă aranjez la prima întâlnire cu domnul H. Acum eram bucuroasă că nu ne întâlnisem de dimineaţă, că ştiam de ce mă aşteaptă şi că avusesem timp să las această dorinţă nelămurită să prindă contur, să iasă la iveală.

Două vânzătoare simpatice veniră să ambaleze cumpărăturile mele. Se ţineau tot timpul de mână şi făceau împreună toată treaba. Din când în când, se luau de talie şi se sărutau pe gură, spunând că vor să se obişnuiască cu gesturile astea pentru mai târziu, când vor avea iubiţi. Am scos banii să plătesc, dar una din ele mă întrebă:

─ Sunteţi profesoara cea nouă?

─ Da, am răspuns.

─ Atunci, să trecem totul în contul domnului H.?

─ Puteţi face asta? am întrebat.

─ Desigur, doar e logodnicul dumneavoastră, răspunse tânăra şi se întoarse cu spatele, la timp ca să nu-mi poată vedea privirea uluită. Am deschis uşa să ies şi nu m-am putut abţine să întreb:

─ Ştiţi cumva unde locuieşte domnul H.?

7

Logodnicul meu! Domnul H. era logodnicul meu! Aşa se explica, deci, această aşteptare. Acum înţelegeam de ce gazda mea plecase pentru totdeauna. De gelozie, de invidie. Poate că nici nu fusese nimic între ei. Domnul H. era şeful ei şi atât, iar gazda mea se îndrăgostise ca proasta de el. Cu siguranţă că ea furase fotografia şi tot ea scrisese, cu o mână tremurată de remuşcare, ”domnul H.”, sau poate că domnul H. i-o dăduse din milă, aşa, ca o amintire nevinovată. Apoi, într-o zi află de la domnul H că acesta are o logodnică care va veni la şcoala din oraş şi că trebuie să înapoieze fotografia. Ce femeie ar mai fi rezistat în faţa unei astfel de înfrângeri?

Simţeam asupra mea privirea domnului H. din fotografia pe care o  sprijinisem de oglindă. Era plină de o dorinţă arzătoare, de o rugăminte nerostită, dar pe care eu o înţelegeam acum perfect şi, cu mişcări lente, care vădeau o acceptare totală a situaţiei, am început să mă dezbrac, să arunc de pe mine haină după haină, să mă unduiesc lasciv, să dansez, să atrag prin zvâcnetul şoldurilor, să chem din fotografie, pe cel care m-a aşteptat ca pe o femeie, ca pe o logodnică…

8

Era o uşă ca oricare alta. Nu ştiu de ce am simţit o uşoară dezamăgire când am constatat că uşa domnului H. este una obişnuită. Aşteptam. Dincolo de uşă se auzeau paşi. Va deschide uşa şi eu îl voi săruta direct, pasional. Apoi el mă va lua uşor în braţe, fără să spună nici un cuvânt, mă va aşeza pe pat, sărutându-mă până la epuizare. Apoi, cu o mână fermă, îmi va mângâia coapsele, talia, sânii, îmi va descheia nasturii de la bluza decoltată, unul câte unul. Sau poate îi va rupe nerăbdător.

Uşa se deschise brusc: o femeie cu batic şi cu o cârpă în mână îmi spuse:

─ Poftiţi, doamna profesoară, domnul H vă aşteaptă!

Am intrat în casă, puţin enervată de această invitaţie protocolară. Mai era nevoie de astfel de lucruri între noi? Dar, la urma urmei, nu puteam să-l condamn pe domnul H. fiindcă el nu ştia de trăirile mele, de pasiunea ce mă mistuia de câteva ore încoace, de totala mea acceptare.

Domnul H mă aştepta în spatele unui birou din lemn masiv. Era un bărbat impunător, ce nu prea semăna cu tânărul din fotografie, în schimb avea o privire intensă, dar a cărei aroganţă masca o uşoară melancolie.

─ Bine aţi venit, doamna profesoară, îmi ură el, iar cuvintele lui nu prea se potriveau cu dorinţa mea, de a trece mai repede la scopul venirii mele acolo.

─ Aveţi pe masă contractul de angajare, mă informă el. Vă mulţumesc din suflet că aţi acceptat rugămintea noastră, de a prelua postul de la şcoală. Eu înţeleg că faceţi un imens sacrificiu şi că vă riscaţi sănătatea venind aici, dar noi toţi vom avea grijă să vă simţiţi cât mai bine. După cum ştiţi, în oraşul nostru au fost deversate deşeuri toxice şi, până la ecologizarea completă a zonei, vom avea o serie de neplăceri. Profesorii de la şcoală se plâng că au tot felul de halucinaţii, mai ales atunci când merg la duş, moment în care unii se comportă chiar deplasat. Noi toţi ne punem speranţa în dumneavoastră, că ne veţi ajuta să trecem peste inconvenientele de ordin psihologic…

Cuvintele domnului H. se spărgeau de pereţi ca nişte baloane de săpun, ca şi cum nu ar fi avut niciun conţinut. M-am ridicat brusc. Simţeam nevoia să ies, să fug. Am început să alerg spre uşă, dar uşa se îndepărta de mine din ce în ce mai mult. Acum vedeam că erau mai multe uşi şi eu alergam haotic spre toate, pe rând. La un moment dat aveam, din nou, acea senzaţie, a mâinilor domnului H. care mă cuprindeau de talie, dar de data asta era chiar domnul H. care venise lângă mine. De fapt, eu nici nu alergasem nicăieri, nici nu făcusem vreo mişcare, pentru că eram tot în faţa biroului, doar că domnul H era lângă mine, mă cuprindea de talie şi îmi şoptea:

─ Am glumit.

Apoi buzele noastre s-au unit într-un sărut, în timp ce el mă ducea în braţe spre cealaltă cameră.

Livia FEIDAROS, este de formaţie psiholog şi biolog. Actualmente este  profesor in cadrul Centrului Scolar pentru Educatie Incluziva Suceava.

Şi-a început activitatea de creaţie literară şi citirea publică a lucrărilor în cadrul şedinţelor publice ale cenaclurilor sucevene (Clubul de Iniţiativă Literară, Zidul de Hârtie).

Blog personal: http://liviafeidaros.wordpress.com