Proză distinsă cu menţiune la cea de-a IV-a

ediţie a Concursului Naţional de Proză

 „Mihail Sadoveanu”

          Excursie, solitar, pădure, cărări, căţărări, hăţişuri, rar câte-o poiană, iarăşi urcuşuri, peisaj fain, lipsă de nori, lipsă de vânt, coborâri, soare, zăduf, dealuri şi munţi aproape. S-ar impune un popas. Cred că-i cam mare nevoia, dar încerc să amân odihna cât de mult pot, aşa, doar ca un exerciţiu de voinţă.

          …Sunt deja câteva ore de când, voluntar şi rebel, părăsesc ultima cărare, luându-mi „la revedere” de la vederea oricărui semn de civilizaţie. Suficientă hălăduială fără pic de direcţie; poate că ar trebui să mă întorc ori să caut, găsesc şi apoi deschid harta aruncată în fund de rucsac, după aia să iau urma primei cărărui aflate de pe hârtia colorată şi să încerc să dau de ea. Trebuie să recunosc că nu-s un montaniard veritabil, doar un mic plimbăreţ, cât de-o tură de-o zi, prea rar prin câte-un weekend. Şi că acum sunt doar pe cale să mă rătăcesc. Deşi n-aş prea vrea să recunosc asta şi nici să scotocesc după o hartă salvatoare, gândul acesta mi se cam furişează tiptil şi pizmaş în creier…

 

* * *

         

           …Evrika! Prin verdele copacilor, de niciunde, par a se ghici câteva ţigle. Pas după pas, se dezvăluie un acoperiş care se face tot mai mare pe măsura apropierii de el. Doar o clădire izolată şi nimic primprejur nu-mi mai apare. Altele, de vor mai fi prin vecinătate, se încăpăţânează să nu-mi se ivească încă.

          Cobor cu oarece însufleţire dealul chiar pe direcţia construcţiei descoperite şi sperat izbăvitoare, ca pentru a nu o pierde. Un fel de colac salvator. Deja se vede întreaga casă. Pare de dimensiuni respectabile pentru un loc aşa de izolat şi aproape strivită de asaltul pădurii. Apar şi câteva anexe în părţile laterale; descopăr şi trei linii. O gară, aici?! Poate o linie cu cale îngustă, doar pentru exploatarea lemnului. Ce izbăvire! Pun sticla de apă la gură şi o golesc gâlgâind uşurat fără teama vreunei însetări ulterioare; cu siguranţă aici voi găsi de unde să o umplu.

          Sunt deja lângă ea. Din lateral, de pe o tablă albastră, scrisă cu litere albe, îi aflu numele: Iad – hm, ciudată denumire! o ocolesc şi pe sub copertina susţinută de stâlpii de metal fac primul drum, dorit lămuritor, spre casa de bilete spre care mă ghidează desenul-simbol cunoscut. Ajung la ghişeul cu un ochi din sticlă cât jumătate de cerc care-mi dezvăluie un contur feminin abia ghicit prin penumbra de dinăuntru. încerc să desluşesc mai mult şi pentru asta bag destul de greu capul pe fereastra cam prea mică, întreb de trenuri, de primul care vine şi de direcţia lui. Nu prea sunt auzit şi întreb din nou. Nu mi se răspunde. Voit sau nevoit. Oare am deranjat cu ceva? Parc-aş fi vorbit unui manechin. Aproape că nu-s sigur că aşa a şi fost, de când m-am păcălit punându-mi, nu demult, centura de siguranţă doar la vederea unui poliţist de carton. Renunţ prea repede, lipsit de energia necesară unei insistenţe. De ce să mă impacientez?, în fond, trebuie să fie şi pe peron un tabel cu acele trenuri.

          Mai degrabă uşor obosit decât curios – căldura, drumul accidentat, panica uşoarei rătăceli – iau din nou la rând cele câteva uşi intercalate de ferestre şi intru pe prima găsită deschisă, chiar dată de perete. Dau uşurat rucsacul jos şi fac un asigurator tur vizual. Un fel de sală de aşteptare. Umbră, muşte care bâzâie. Două anunţuri din tablă emailată cu litere albe de tipar, pe acelaşi fond albastru, anunţă imperativ cum că „Fumatul e oprit!”. Geamul unei ferestre e înlocuit cu placaj. Pe jos, mozaic. Destul de curat. Lambriul de plastic se continuă cu pereţi vopsiţi în ulei bej. Iar pe tavan trei corpuri de iluminat cu abajur cilindric, ce m-au dus instantaneu cu gândul la un decor de spital antediluvian, din cele închise din pricina lipsei de bani pentru reabilitare de reforma portocalie şi ne-sănătoasă de anul trecut. O fereastră e deschisă. Două rânduri a câte trei scaune din lemn, cu un aer de vechi cinematograf, din cele care se strâng la ridicare, revenind la verticală, sprijină pereţii. Mai e şi o banchetă cu cadru metalic vopsită în gri. şi o masa cu tăblie de furnir crăpat pe la colţuri, stăpânită acum doar de muşte. Mirosul persistent de petrosin nu mă deranjează. Mai degrabă muştele, insistente, insolente, obraznice, multe. Prea multe. într-un colţ, lângă o sobă ce pare a avea doar un rol decorativ, un tipar de măsurat ecartamentul căii ferate, câteva scule şi utilaje de mică mecanizare. Toate nemişcate parcă de sute de ani. Natură moartă cu sală de aşteptare, utilaje ceferistice şi muşte verzi. Prea multe muşte. De aş avea un pistol, neapărat unul cu butoiaş, cu siguranţă că m-aş fi jucat prinzând copilăreşte măcar una cu ţeava, pentru ca apoi să o aud bâzând puţin, în liniştea bolnavă a încăperii, captivă în cilindrul de metal, să rânjesc victorios tâmp şi inestetic ameţind-o sadic puţin înainte de a apăsa pe trăgaci, pentru a o împrăştia apoi infinitezimal cu o detunătură, laolaltă cu aşchiile de lemn, prin atmosfera caldă, prea grea şi sufocantă. Dar ăsta-i doar un drăguţ clişeu hollywoodian, un tablou de neratat de orice western de duzină, cu mult soare, praf şi o linişte aparentă, dar cu un aer în care pluteşte mereu câte ceva, plus scena cu barul zgomotos şi obligatoriu cu uşi batante, plin de cowboy johnwayneieni purii, dar încă rezistenţi la whisky-ul contrafăcut şi la gloanţe, sau după caz, săgeţi de indieni. Păcat că acel Colt şi cartuşele de patru’şcinci aferente nu le am prezente acum în recuzită. Având lipsurile astea mari şi importante de inventar le cruţ bâzâietoarelor supărătoare diptere viaţa şi cedez eu, dezamăgit şi raţional, părăsind incinta.

          Cred că-i mai bine p-afară. Aerul parcă a început să se mişte. Sau e doar o iluzie?! Copertina apără de soare cele două bănci din lemn închis la culoare aflate spre fiecare margine de gară mică. O bancă pare să-mi ofere acum supremul confort. O aleg pe cea din dreapta. Dar până să ajung la ea, pentru a mă lăsa să alunec leneş pe lemnul lustruit, de niciunde, ca ieşit dintr-o trapă secretă a unei scene de teatru, a mai apărut un personaj cu care trebuie să o împart. Un bătrân bărbos şi bronzat puţin ameţit şi cam boschetar, în adidaşi, blugi, şapcă, pardesiu şi un tricou galben pe dedesubt, toate la fel de vechi şi uzate, care îşi face leneş într-un ziar o ţigare din chiştoace, înainte şi după o tuşeală hodorogită. Vorbeşte singur părând departe, prea departe şi complet în lumea lui. Cine mai ştie câte necazuri or fi trecut peste el, aducându-l aici în starea asta! Rămân pe loc la mică distanţă, impusă şi de efluviile emanate, studiindu-i secunde bune cu reţinere mişcările, sub aparenţa căutării a ceva prin propriul mobil. Mă apropii apoi şi mai mult, apoi mă aşez uşor şi neconvins că alegerea mea e cea mai inspirată, în celălalt colţ de bancă. Bălmăjeşte ceva greu inteligibil. Vorba şi respiraţia aduc un puternic şi patologic iz de băuturi amestecate cu nicotină. Discret îl urmăresc minute bune cu privirea, în timp ce par a căuta din nou ceva în telefon. în răstimp mai trage câte o duşcă dintr-o sticlă cu lichid dubios răsărită ca printr-o reuşită scamatorie dintr-un buzunar interior de pardesiu verde închis.

          Mă ridic pentru câţiva paşi şi o privire primprejur. Prea multă linişte. Alături, oarecum izbăvitor, pe un suport de plastic prins în perete, cu litere negre şi disparate se înşiră cele câteva curse care au oprire în halta cu nume ciudat şi cumva onomatopeic, Iad. Sunt doar şase. Primul sosit, peste o oră şi jumătate. Vecin cu tabela, conturul unui dreptunghi mai închis la culoare, ca o umbră pe calciul gri, arată locul unde cândva era atârnat vreun tablou sau poate doar o fostă şi mobilizatoare lozincă.

          între linii peronul e cenuşiu cu betonul fisurat şi murdar de toate câte s-or fi prelins din vagoane sau de pe aiurea, cu destule dale sparte prin care se vede piatra spartă strivită de ocupaţiei cuceritoare a uriaşelor buruieni plecate de dedesubt. Şinele prea încinse sub soare dau un joc tremurat al contururilor cauzat de căldură. Vechile traverse de lemn umplu aerul cu un miros greu de la creuzetul care le-a protejat cândva de apă.

          Gardul viu care continuă în lateral mica clădire a gării, în paralel cu cele trei linii, mai păstrează prea vag, un contur din care se ghiceşte o oarecare aplecare artistică a celui care a manevrat cândva foarfecele.

          Un mic platou cu betonul mâncat şi care pare acum doar un pietriş mai bine compactat, adună pe latura cea mai îndepărtată de linii o stivă de traverse din lemn care zac aruncate într-un mod oarecum ordonat şi pe cale să cedeze şi ele, de-a binelea în faţa vegetaţiei cuceritoare. Alături, câteva vagoane de marfă părăsite pe două scurte linii de manevră au pierdut lupta de-a binelea: prin podeaua de prea mult timp folosită pentru un foc în vreo iarnă aspră, cresc de-a dreptul nestingheriţi în drumul spre lumină, câţiva copaci. Cupoanele de şină lungi de câţiva metri s-au dovedit prea grele pentru a ajunge la vreun centru de fier vechi; sau poate prea dificil şi neeconomic de transportat într-acolo.

          Am căutat un drum prin preajma bizarei gări; aş fi luat o maşină; n-am dat decât peste câteva urme, parcă doar intuite ale unuia ce a fost cândva demult iar acum e abia schiţat şi cumva greu  de ghicit prin hăţişul verde. Linişte întreruptă doar de câte-o simfonie de  curtezan înaripat urmată imediat de îndelungul cor de răspunsuri ale rivalilor. Rar un murmur de cicade şi cântări de greieri.

          într-o parte laterală o altă clădire, mai mică, în faţa căreia, între doi plopi se usucă pe o sfoară, câteva cearceafuri şi mai multe lucruri de copii. Chiar şi un ursuleţ de pluş roz. Impiegatul cred că aici îşi are şi familia. Descopăr şi câteva găini care, colindă neafectate de căldură împrejurimile şi îmi confirmă ipoteza: slujbă şi gospodărie de ceferist De copertina ce continuă despărţind gara de prima linie, pe la mijlocul ei, atârnă un ceas imens cu cele două cadrane orientate în sens opus, Kensington Station, London 1879. Frumoasă piesă! Oare să fie chiar de atunci? Mai degrabă o reuşită replică. Mult prea cald. şi nici urmă de nor. O femeie de serviciu în halat albastru şi şlapi tociţi de gumă, îşi face de lucru ajutându-se de o mătură cu coadă lungă, disproporţional de lungă şi un făraş asemenea. 

          Periodic, după un ciclu al cărui regulă încă nu am desluşit-o, deşi este deja pentru a treia oară când apare, impiegatul de serviciu, poate acelaşi cu şeful de gară, iese din biroul său cu uşa dând spre peron, îşi şterge mecanic cu mâna dreaptă fruntea de transpiraţie şi imediat, la exact al treilea pas îşi îndeasă cascheta vişinie pe cap. Ţinută regulamentară, noblesse oblige. Ajuns în capătul din dreapta al peronului, priveşte insistent în lung de linii. Pare a aştepta ceva. Oare să vină vreun tren? Timp ar mai fi până să apară. Mai rămâne să pună urechea pe şina de cale ferată încercând să afle ca la desene animate, trenul care se apropie, cu doar o secundă înainte de a deveni şi vizibil. Se întoarce şi trece pe lângă mine fără vreun cuvânt. Ca un mecanism la care răsucirea de cheiţă-i dă însufleţirea unei mişcări pentru câteva minute. Arunc o privire în urma lui. Mânecile hainei au ceva lustru în zona coatelor. Ca un semn distinctiv pentru funcţionarii zeloşi. Pantalonii, cu uşoare tente de scurtare au cedat câţiva cm pe altarul zecilor de spălări, lăsând la vedere doi ciorapi treisferturi gri trădaţi de un elasticul slăbit.

          Abia acum descopăr că persoana cu acel contur estompat de penumbra de la ghişeul de bilete e totuna cu femeia de serviciu care ajutată de mătura şi făraşul ei de metal şi o prea lungă coadă, îşi tot face de lucru prin preajmă; doar un gratuit şi zadarnic exces de zel, nu de puţin timp îşi încheiase anterioara ieşire. Apoi dispare pe una dintre uşile clădirii. Iese imediat şi trece spre fântână. Scoate cu greutatea unei trecute vârste de mijloc şi acompaniament de scârţâituri o găleată cu apă, apoi cu o cană de plastic albastră udă peronul de beton crăpat şi dogoritor, speriind doar pentru un moment muştele ce par a nu-i băga de seama efortul. Trece pe lângă mine alene, toropită poate de zăpuşeala unui miez de zi de august torid şi fără nori. O întreb de apa-i bună de băut. Nici cea mai mică tresărire, îşi continuă mecanic drumul, fără să-mi dau seama dacă măcar m-a auzit.

          Limbile stilizate ale ceasului de peron sar cu un mic zgomot metalic de la un minut la altul, părând a-şi face pe deplin datoria. încă jumătate de oră până la primul tren.

          Cele cinci găini şi cocoşul aferent îşi fac nepăsătoare de lucru printre şine, scormonind şi ciugulind dintre pietre goange prea ameţite de zăpuşeală pentru a mai scăpa cu fuga după ce au fost descoperite.

          E ora prânzului. Un miros de chiftele, ulei încins şi prea multă ceapă prăjită stăruie de minute bune, înainte de a se risipi într-un târziu, neajutat de vreo adiere de vânt, în cele patru puncte cardinale. Poate că m-ar îmbia şi pe mine în condiţii normale, alături de o salată de roşii, dar aici, în pustietatea asta care începe să devină ciudată…

          Cald. Simt cum mi se lipesc ciorapii de tălpile ca nişte şenile ale bocancilor de munte. Quechua. By Decathlon Pallady. Setea mi-a revenit. De vreun chioşc cu nimicuri şi ceva sucuri nocive şi pline de E-uri, nici vorbă pe aici. Da-i bine; încă un pas spre o dorită alimentaţie sănătoasă demult şi mereu promisă. Cişmeaua de apă din fontă  de la peronul primei linii, nu cred că e de mai mult timp de vreun folos călătorilor însetaţi. Doar un rol decorativ, cu parfum de epocă, o relicvă romantică . Călători am zis?!… Singura soluţie şi fără de altă alternativă pare a fi fântâna cu scripetele scârţâitor. Scot cu oarecare greutate o găleată cu apă. Nu-i neapărat mare găleata, poate doar neunsă şi nu din cale afară de ergonomică simpla maşinărie. Beau din cana de tablă prinsă cu sârmă.

          Casiera oficiantă şi măturătoare de peron apare ducând cu paşi mici şi mişcări leneşe o farfurie acoperită cu ceva ce pot fi chiftelele anterioare şi al lor damf de ceapă. Trece pe lângă impiegatul-şef de gară tocmai ieşit pentru ritualul lui periodic. Probabil sunt soţ şi soţie. Deşi nu dovedesc asta. Nu-şi vorbesc. Ca-ntr-un film mut. Rigorile de serviciu sau prea multă rutină. Gândul mă duce la meşterii cei meşteşugari din unele orologii ale turnurilor înalte pe care le-am tot văzut şi admirat cu gâtul strâmb şi nerăbdare pe la Praga. Care-şi joacă scurta scenetă la fix, apoi uşiţa se închide în urma lor şi îi ascunde pentru încă o oră. Atâta doar că aceia sunt cu mult mai zgomotoşi în mişcările lor, descompuse pe ritm de clopote. Ceasul, enormul Kensington cu două cadrane, s-a oprit.

 

* * *

 

          Din cele două difuzoare tronconice din tablă argintie diametral opuse, urcate pe un stâlp din lemn, se aude un zgomot de fond şi apoi anunţul aşteptat: „trenul de persoane numărul unu-doi-şase din direcţia Poiana Stampei, soseşte în staţie la linia unu şi va pleca după patru minute în direcţia Măgheruş-şieu. Vă dorim călătorie plăcută”.

          Punctual, nu după mult timp, de departe se-aude un şuier de locomotivă cu aburi, distingându-se imediat clar şi mişcarea ritmică a roţii motoare, armonizată mecanic cu eliberarea sonoră de abur sub presiune. Abia aştept să mai văd încă o dată balaurul cel negru cu roţi mari şi roşii, învăluit în fum şi abur. Să mai fie în circulaţie pe linia asta?! M-ar bucura. Poate-i vreun tren turistic, am fost şi eu cu unul, e adevărat, pe o cale ferată îngustă, acum vreo trei ani pe la Vişeul de Sus.

          Uşa biroului se deschide, impiegatul iese, parcă ceva mai grăbit, îşi şterge cu acelaşi gest mecanic fruntea transpirată, la exact al treilea pas îşi pune cascheta pe cap şi pleacă spre capătul de peron. Zgomotul, creşte, creşte, devine aproape insuportabil în creşterea lui progresivă, dar nu calcă totul în picioare ca în versurile lui Eminescu. Aştept cu ochii închişi romanticul nor de fum cu iz de cărbuni, din care să-mi umplu nostalgic şi cu nesaţ, plămânii. De nerăbdare, la un moment dat, deschid ochii, dar după mai multe secunde de intensitate sonoră maximă, trei fluierături groase şi prelungi de locomotivă, zgomotul dispare şi… nu apare nimic! Uluială. Oare chiar am deschis ochii ori încă mai visez, cu gândul spre alte timpuri? Pare a fi o mică vrăjitorie sau doar un efect sonor cu tente speciale. E linişte pentru câteva nemăsurate şi devenite îndoielnice minute până când, impiegatul ridică mecanic în gol paleta rotundă cu discul verde şi contur alb, liniştea se sparge, vacarmul reîncepe infernal cu un scrâşnet şi cu eliberarea auzită a unui abur inexistent apoi un zgomot sacadat şi metalic de fiare în frecare. Pentru ca apoi să îşi piardă din intensitate şi să descrească uşor de la o secundă la alta. Şeful îşi scoate asudat cascheta, şi abia acum îi observ rotundul de transpiraţie care îi intensifică puţin culoarea vişinie a calotei caschetei. Mă surprind transpirând şi eu subit. 

          Un orwellian decor de film pierdut sau uitat după turnarea vreunei pelicule cu pretenţii de Oscar, cu figuranţi ce şi-au intrat prea bine în rolul lor efemer, nemaireuşind apoi să iasă dintr-o partitură invazivă, autoadezivă, prea bine lipită şi repetată zilnic, devenită apoi o patologică rutină? Un joc de copii, ce a molipsit şi oameni mari, în care cel care spune primul cuvânt pierde şi trebuie să primească o pedeapsă ori o caznă? O gaură în timp, un cadru în care curgerea lui este oprită, totu-i neclintit, iar mişcarea-i creată doar de iluzia dată de căldura ce se ridică din şine şi de imaginaţia mea?

          Sau ca într-un banc, în care într-o vilă cu o dezordine şi mizerie monstruoasă, intră hoţii, iau tot ce le trebuie, îi găsesc şi pe proprietari nemişcaţi şi împietriţi ca nişte statui, iar unul dintre hoţi nu se abţine şi o atinge pe gazdă, era prea frumoasă, o pipăie, o sărută, apoi, cum pofta se amplifică şi vine mâncând, se culcă în fugă cu ea, gest ce face ca doamna iasă din muţenia ei ca să-i arunce ostentativ: „Porcule!”; la care cealaltă statuie, el, soţul, prinde la rândul ei, viaţă, cu o gură până la urechi cu şi un hohot răscolitor, strigă: „Ai vorbit, ai pierdut. Faci curăţenie!”. Dar n-ar trebui să-mi mai ardă de glume!…

          încerc să aflu de unde vine zgomotul trenului invizibil. O casetă mecanică, cu cilindru cântător într-o repetare tot mai înceată pe măsura descrescătoare a răsucirii cheiţei care a întors mecanismul? Cu destulă uşurinţă, după câţiva paşi cercetători, îi aflu sursa. Vine dintr-o latură a clădirii gării, dintr-un difuzor nu din cale-afară de bine mascat. Cu siguranţă că nu-i singurul, sunetul procesiunii trenului a fost atât de fidel!…, altele cu siguranţă că aşteaptă încă nedescoperite. Dar nu-mi mai arde de căutat elemente de clară şi prea ciudată butaforie.

          Bizar, a dispărut fără urmă, aşa cum a şi apărut, de nicăieri şi boschetarul alcoolic şi bărbos! O fi plecat cu trenul!… Prea puţinele personaje şi decorul complet hitchcockian dezvăluie o lume cu totul ciudată şi cu ceva tente reci pe propria personală şiră a spinării: oficianta, măturătoarea casnică, care nu vorbeşte sau n-aude, şeful de gară-impiegat cu mişcările lui mecanice, trenurile care sosesc doar la difuzoare ascunse, hainele de copii puse la uscat într-un loc fără de copii, ursuleţul roz, ceasul care s-a oprit…

           Pare o iluzie. Mi-e greu să-mi mai dau seama care-i limita dintre real şi imaginar. Poate căldura cu jocul ei de imagini, o nălucire, vreun miraj? Mă poate ajuta sosirea trenului următor, aşteptat să ajungă peste o oră. Oare va mai sosi?

           Cred că ar trebui să plec cât mai repede. Totul pare ciudat aici. Nu mai am nici semnal la mobil. Aş fi dat căutare pe numele predestinat al staţiei, Iad. Al punctului acesta de oprire uitat de timp. Negreşit, trebuie să plec cât mai repede!… Harta chemată în ajutor din buzunarul impermeabil al rucsacului, abandonând eu orice exerciţiu de voinţă, îmi arată că un drum judeţean trece pe la vreo trei kilometri mergând spre sud. Dacă bine m-am orientat. Dau cu uşurinţă de direcţia vest, soarele şi poziţia lui mă ajută, diametral, estul, apoi sudul şi la drum, suind pieptiş dealul coborât cu ceva ore în urmă pentru a trece fără de voie în alt timp. Merg fără a mă mai uita în urmă. De undeva latră un câine… Un câine?

 

* * *

           

          Deja înghesuit între două persoane şi de minute bune ţinând rucsacul în braţe, mergând cu o chinuită Rabă diesel şi şaişpe tone de balast pe un drum forestier dar mai mult pe lângă el, jocul volanului sau poate lipsa de aptitudini, de direcţie şi de interes a şoferului. Cei doi din cabină, şoferul şi însoţitoarea lui, ambii cu o anume vârsta şi cu un aer pe de-a întregul îndoielnic, nu-şi vorbesc, ba parcă aduc bine, chiar prea bine cu personajele ciudatei gări abia părăsită şi nu pot, deloc involuntar să nu mă întreb dacă nu cumva sunt figuri din aceeaşi scenetă din care m-am crezut scăpat aproape cu fuga, când am lăsat-o în urmă… un fior rece pe spinare în căldura captivă a cabinei. Cu deja simţite strângeri de inimă presiuni la tâmple, respiraţie grăbită şi apărute îndoieli, verific încă o dată acoperirea telefonului: am internet! Conectare… Google şi o căutare pe numele staţiei uitate de şi în timp: I…A…D; caută… o listă destul de scurtă; click pe primul titlu. Se încarcă greu; semnalul slab şi ciudata senzaţie îndoielnică şi încă persistentă prelungeşte îndelung secundele. Hm!, printr-un comunicat al CFR – nici măcar nu apăruse SNCFR! – se anunţă închiderea unor secţii de circulaţie neinteroperabile, staţii de cale ferată, districte, triaje. Cândva prin iunie 1998. Cincisprezece ani!… încă-i cald. Prea cald. Câţiva nori. şi nici urmă de vânt.

           

* * *

           

          Iad, este o staţie de pe sectorul de cale ferată Bistriţa-Vatra Dornei Ferăstrău, care se regăseşte pe Harta Căilor Ferate Române din anul 1921.