Unul dintre primele filme SF pe care le-am admirat fără rezerve, a fost A boy and his dog (1975). Nici nu mai țin minte unde l-am văzut, la cinema mă îndoiesc, în acele vremuri nu cred că rula așa ceva pe marile ecrane din România. Așa că e posibil să-l fi văzut la sârbi sau pe VHS. Însă ce țin minte, cu siguranță, este că m-a impresionat foarte mult. Aventurile lui Vic (Don Johnson adolescent) și ale lui Blood, câinele său, au făcut pentru mine trecerea de la romanele de aventuri ale lui Mark Twain, Jack London, Daniel Defoe sau chiar Walter Scott, cu ai lor eroi mai tineri, adolescenți, mai săraci sau mai nobili, spre un alt gen de literatură și de filme. Spre science-fiction: Jules Verne, H. G. Wells sau Edgar Allan Poe. Cam în aceeași perioadă aveam să descopăr Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice, editată de revista Știință și Tehnică și almanahul Anticipația. Și cam tot pe atunci am început să cumpăr autori români publicați în colecția Fantastic Club a editurii Albatros. Drept e că nu m-au impresionat.
A boy and his dog se încadrează ca tematică în cultura mai largă a frământărilor anilor 70, marcați de războiul din Vietnam (care s-a încheiat chiar în anul apariției filmului), de frica aproape patologică de un posibil război nuclear (amintirea crizei rachetelor din Cuba era încă vie) și în general de o neîncredere în cinstea și corectitudinea deciziilor guvernamentale. Acțiunea are loc într-o perioadă postapocaliptică, postnucleară. Totul e acoperit de nisip și pământ sedimentat, care ascunde privirii orașe întregi. Pentru a putea supraviețui băiatul și al său câine sunt nevoiți să fure, sau să sape intrând în magazine, teatre, case, de sus în jos, ca un anti Moș Crăciun, venit să ia, nu să dea. Civilizația este distrusă, puterea statală fiind înlocuită de o luptă acerbă pentru supraviețuire, legea făcând-o cel mai puternic. Comparativ cu Mad Max, primul din serie, apărut în 1979, în A boy and his dog nu există niciun fel de organizare, singura localitate, dacă pot să-i spun așa, prezentă în film, fiind o tabără temporară, în care diverși singuratici vin pentru a se spăla, a face sex sau a se uita la înregistrări video vechi.
Surpriza filmului vine după prima jumătate, când în scenă intră o fată de care, evident, eroul nostru se îndrăgostește. Și brusc părăsim atmosfera postapocaliptică pentru a intra direct într-o zonă distopică. Pentru că fata face parte din ceea ce s-ar putea numi aristocrația umanității. Cei care au avut bani au reușit să se salveze de război și radiații ascunzându-se sub pământ. Intriga rezervă și alte surprize pe care nu le voi dezvălui.
Ceea ce m-a fascinat pe mine, ca tânăr cinefil, a fost nu atât relația romantică dintre Vic (căruia câinele îi mai zice și Albert, dintr-un motiv rămas neexplicat) și Quilla (Susanne Benton), cât legătura telepatică și de strânsă camaraderie dintre băiat și câinele său. O legătură de prietenie masculină, așa cum doar pe timp război pot apărea. Felul în care Vic rezolvă, spre finalul filmului, problema hranei pentru câine, adică alegerea pe care o face, a fost și încă este șocantă. Pentru că bărbatul, numit băiat în film, alege să supraviețuiască în mod egoist de unul singur în dauna a ceea ce ar fi putut fi viitorul omenirii. Nici nu știu cum să-i spun acestei alegeri. Dar cinismul pe care-l transmite, inutilitatea procreării sau a efortului de a mai încerca să salveze o omenire distrusă este covârșitor.
Filmul nu transmite optimism și cred că nici nu a fost făcut pentru asta. Ca stare mi-a adus aminte de mai noul No Country for Old Men, al fraților Coen, în care, la fel, finalul e cinic, netrasmițând nimic optimist. Oamenii sunt așa cum sunt, de neînțeles în egoismul și în fanatismul lor. Ba mai mult, perechea Vic-Blood, formată dintr-un tânăr misogin și violator și un câine telepat foarte inteligent, reprezintă prototipul de antierou-nihilist.
A boy and his dog a apărut în 1975, în regia lui L.Q. Jones, după o povestire de Harlan Ellison. Filmul este o comedie neagră – dramă, din genul science-fiction, subgenul postapocaliptic. Acțiunea are loc în anul 2024 în sud-vestul Statelor Unite, lângă orașul de sub pământ Topeka. Actorii mai cunoscuți sunt: Don Johnson, Susanne Benton, Alvy Moore și Jason Robards. Filmul a câștigat în 1976 Hugo Award for Best Dramatic Presentation la MidAmeriCon a 34-a World Science Fiction Convention din Kansas City, iar Don Johnson, pentru rolul principal, a câștigat în 1976 Golden Scroll, premiu oferit de Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, USA.
6 comments
Mihail Toma says:
nov. 2, 2017
Nu e în segmentul meu ideatic, eu fiind un perfecționist (am preferat Malevil, a lui Robert Merle, cartea, nu ecranizarea de kaka) , dar mi-a plăcut foarte mult micul tău eseu literar.
Nici nu mai e nevoie să văd filmul ( gândind: oare de ce nu l-am văzut la timpul lui, probabil din considerentele de mai sus), chiar, probabil, voi fi dezamăgit, de după expunerea, atât de empatică, cu care ne-ai bucurat.
Felicitări!
🙂
Daniel Timariu says:
nov. 7, 2017
Salut, Mihail! Pe mine m-a impresionat filmul, atunci când l-am văzut prima dată, de unde probabil interesul actual pentru lumile postapocaliptice și relațiile dintre oameni. Seria Mad Mad a dus lumea postapocaliptică la un nivel greu de atins, fără însă, în opinia mea, să stârnească o empatie similară cu cea pentru băiat și al său câine.
Mihail Toma says:
nov. 7, 2017
Ecce homo!
Da, bărbate!
Suntem atât de ușor programabili…
Într-o perioadă ciudată a vieții mele, am descoperit Anticariatul de pe Strada Mare.
Înghesuit între două magazine care expuneau, cumva opulent, stofe, artistic desfășurate precum valurile unei mări agitate, în stânga, și niște manechine îmbrăcate după ultima modă, în dreapta, anticariatul avea o vitrină minusculă unde se plictiseau, alintate , pe o țesătură de brocart, câteva ediții bibliofile, și o ușă, vopsită de prea multe ori, cu un clopoțel de atenționare.
”Când intru, un clopoțel atârnat de tavan, dă de știre.
Totul, dar totul, este acoperit de cărți, simt că amețesc. În fund, o vitrină cu un ghișeu în care se răsfățau cărți frumos colorate.
Tușesc discret, așa cum am fost învățat să fiu politicos, iar din spate, trântind o ușă, apare Olga.
Mă holbez absolut neprofesional și, imediat, mă redresez. Sfatul lui Moșe:
”Indiferent cine intră în magazin, frumos, urât, olog, tu să-ți păstrezi imparțialitatea și zâmbetul profesional pe buze” mi se reverberează în cerebel deci, automatic, iau postura vânzătorului model:
– Sărut mâna! Am un pachet pentru Dumneavoastră.
Ia pachetul și-l examinează, moment propice pentru mine întru a termina scanarea:
Incredibil: Un cap mic, parcă de păpușă, cu doi ochi albaștri, mai albaștri decât marea, hipnotici, un nas cârn și două buze ca o inimioară pe un obraz ușor bucălat; o bărbie un pic cam voluntară, totul înconjurat de o hălăciugă de păr roșu- portocaliu, dresat cu fierul, numai în șuvițe rebele.
Simte ceva, căci ridică privirea, brusc, și mă surprinde în plină absorbție a eului ei fenomenal. Ochii se focalizează asupra mea și apuc să văd crețuri mici care trădează o vârstă incertă:
– Cum te cheamă?
– Mihail, Doamnă, Domnișoară…!
– Acum a fost ultima oară când mi-ai spus „Doamnă”. De acum încolo eu sunt Olga. Da?!
– Da, Doa… Olga!
– Bravo! Tu știi că ești un băiat frumușel?
Iese de după tejghea și am parte de un șoc. Capul de păpușă aparținea unui trup dolofan, cu niște sâni mari și niște picioare groase, parcă de halterofil. Mă tuflesc. Mulțumită că mi-a pus la punct entuziasmele juvenile, mă abordează profesional…( Scrisoare de lux – Manufactura Toma&Son- 2017)”
A fost ca o revelație… un univers concentrat, doar să întinzi mâna și să devină palpabil, viu, cognoscibil. De atunci, toate prioritățile mele s-au modificat și… ca să revenim la cestiune, undeva, pe un raft mai înalt, unde mă urcam ca să șterg cărțile de praf, am descoperit ediția de lux „H.G.Wells−Opere complete”. Coperțile m-au fascinat așa că am scos cele patru cărți și m-am dus la Olga.
− Nu-s de nasul tău, mi-a tăiat, scurt, macaroana, dar eu am insistat, și știu a fi insistent…
Le-am citit, într-o febrilitate aproape patologică, iar când totul s-a așezat, în mintea mea de copil, lumea și-a schimbat înfățișarea.
🙂
Milos Dumbraci says:
nov. 7, 2017
L-ai văzut, ca și noi toți, la TVR cândva în primii ani după Revoluție, serializat în câteva părți la Știință și Imaginație, emisiunea lui Mironov de duminica după-amiaza. Nu cred că vreunul dintre cei care l-am văzut atunci la vârste de (între) 10-15 ani l-am uitat, cel puțin finalul…
Mihail Toma says:
nov. 7, 2017
De după ramblariune, în loc să fac și eu ca tot omu’ dăștept, adicătălea să o tai afară, am găsit o muncă de navetist. Nu zic… mi-am tras scorbură, dar ca ideie, ajungeam acasă doar cât să-i stric lui nevastă-mea serialele: haifănfân!
😉
Daniel Timariu says:
nov. 7, 2017
Miloș, că bine zici! Eu am uitat unde și când l-am văzut prima dată. Mersi!