Plăcerea gâtlejului

          Se spune că de fapt ar fi fost patru magi. Doar că unul dintre ei s-ar fi despărţit de ceilalţi undeva de-a lungul călătoriei lor, cuprins brusc de o pasiune nebună. S-ar fi abătut, spune legenda, pentru a găsi nici mai mult nici mai puţin decât reţeta rahatului, desertul savuros care i-a luat minţile la unul dintre popasuri. Rahat Lokum, aşa cum îi zicea în persană, sau Plăcerea Gâtlejului, pe limba noastră, l-a umplut din prima secundă în care i s-a topit între fălci de un adaos de fericire nepământeană. Textura, moliciunea calculată, aroma desăvârşită despre care a descoperit mai apoi că poate fi înteţită de felurite adăugiri precum trandafirul, arahidele, nuca sau zmeura, culorile blânde sub care se înfăţişa privirii, de la galbenul uscat al apusurilor pe Drumul Mătăsii până la verdele sălbatic al copacilor din ţările păgâne, copaci despre care auzise că nu se usucă niciodată – la illahu ill’allah, Unul este Allah – şi roşul sfios al fecioarelor care petrec prima noapte în Serai, toate acestea l-au biruit într-o clipită şi minţile i s-au orbit pentru călătoria pe care tocmai o făcea. Ar fi ajuns, chipurile, în cele din urmă şi el în cetatea luminată de stea, în ziua în care pruncul căruia ar fi trebuit să îi aducă slavă era deja bărbat în toată firea şi lua cina cu doisprezece dintre prietenii cei mai apropiaţi.

          Trebuie să recunoaştem, ce-i drept, că Alessia habar nu avea de această nobilă legendă şi nimic din suavele idealuri gastronomice de altă dată nu rezona în căpşorul ei mic şi blond, pe măsură ce tăvălea bucăţile mari de rahat prin zahăr pudră şi le aşeza geometric în colţul din dreapta al mesei. După ce termină această altminteri meticuloasă ispravă, trase în faţa ei castronul mare şi roşu, îl privi o clipă cu aerul sfios cu care preotul creştin se apropie de sfinţitul potir şi îşi suflecă mânecile adâncindu-şi pumnii în materiile care vor deveni, prin minunată prefacere, aluat. Când termină de frământat era deja transpirată. Aşa că îşi trecu dosul mâinii drepte peste frunte, adunând broboanele strălucitoare, făcu apoi o cruce imaginară peste aluat şi dădu castronul într-o parte, nu înainte de a-l acoperi cu un prosop.

          Acum răsuflă uşurată, îşi trase scaunul sub ea. Se aşeză cu coatele pe masă.

          – Ai luat o hotărâre? întrebă sec Antonia.

          Alexandra pufni cu dispreţ şi îşi drese glasul, fără a rosti, însă, nimic.

          Alessia rămase în continuare cu coatele pe masă şi capul închis între palme. Din camera alăturată televizorul turuia arogant prin gura unei tinere şi mai mult ca sigur brunete – mai nou sunt la modă brunetele – reporteriţe. Auzindu-o sporovăind, Alessia se întrebă a nu ştiu câta oară de ce vor toţi reporterii să pară atât de afectaţi de ştirea pe care tocmai o prezintă? Nu e ca şi cum ar fi un moment marcant al propriei vieţi. Nici pe departe. Bruneta, bunăoară – o considerăm în lipsa altor argumente brunetă în continuare – mai are un pic şi urlă către camera de filmat, intrigată monstruos de faptul că o pacientă a dispărut în jurul orei 6 dimineaţa din secţia de psihiatrie de la Alexandru Obregia. Ei şi? Ce dacă a dispărut, se întreabă aproape zâmbind Alessia. Ca şi cum i-ar răspunde, vocea brunetei descrie o fotografie care tocmai se lăfăie pe ecranul televizorului şi atrage atenţia celor care ar putea-o recunoaşte pe pacienta care a rănit o asistentă şi un gardian în drumul ei spre anonimat, cu un ciob provenit cel mai probabil de la o vază spartă. Da? Foarte bine, îşi zise Alessia şi acum zâmbi de-a binelea. Ce căutau în drumul ei la ora aia? Şi se lăsă zguduită de un râs sănătos.

          – Bine, văd că te amuzi, îi întrerupse Antonia gândurile. A fost aşa haioasă întrebarea mea? Sau prostească, poate?

          –  Care întrebare?

          – Dacă ai luat o hotărâre, toanto! Şi eu personal sunt convinsă că ai luat-o, la cum te ştiu! interveni Alexandra.

          – Ce vrei să spui prin asta… la cum mă ştii?

          – Exact ce am spus. Aşa cum te ştiu. O toantă, mai pe româneşte. Care a mai trecut de atâtea ori prin asta şi nu a făcut niciodată nimic. Sunt absolut convinsă că şi de data aceasta vei trece mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vei înghiţi în sec ori de câte ori vei vedea că îi sună telefonul şi ori de câte ori îl vei vedea cum se parfumează înainte de a pleca, chipurile, la muncă, şi gata! Pentru că aşa eşti tu, familia înainte de toate. De parcă asta mai e familie… o să susţii, bineînţeles, că tot ce faci e de dragul copilului…

          – Hei! Izbucni Alexandra acoperindu-şi ilustrativ buzele cu degetul arătător. Mai încet! Tudor nu trebuie să audă.

          În camera de alături, Tudor stătea întins pe canapea, cu capul sprijinit de umărul tatălui său, privind cu ochii limpezi la televizor. Iosif privea şi el în acelaşi mod egal, deşi era cu neputinţă să nu fi auzit discuţia din bucătărie.

          Alessia se ridică de la masă cu o expresie nepăsătoare, se duse în capătul celălalt al încăperii şi se aşeză pe vine în faţa cuptorului. Lumina blândă a după-amiezii, filtrată de fereastra cu perdele albe, se amestecă acum cu razele de un galben saturat ce treceau dincoace de geamul cuptorului. Privea puiul care se rumenea înăuntru şi imaginea era deformată de la atâta căldură. Ca atunci când era copil şi se aşeza cu obrazul lipit de asfalt într-o zi toridă, privind în depărtare la betonul încins care parcă pulsa. Pieliţa puiului tolănit pe grătar se umfla pe alocuri ca şi cum animalul ar fi păstrat încă un soi de respiraţie uniformă. În clipa când o bucată de carne se umflă şi se desprinse apoi în două, simţi un soi de excitaţie interioară pe care numai priveliştea unei mese bogate i-o poate oferi. Ca atunci când făcea o prostie, şi după ce îi dădea o bătaie soră cu moartea, mama ei obişnuia de fiecare dată să întindă o masă copioasă, cu măsline marinate în ulei şi vin alb, legume umplute cu brânză de capră din cea mai fină, salamuri de oaie şi vită aruncate în exces pe platouri de lemn, caşcaval batjocorit cu piper, salată de peşte afumat cu ceapă călită şi în mijloc, întotdeauna în mijloc, un pui întreg aburind şi rumen, ca un staroste la predica de duminică.

          – Puiul nu mai are mult! O să fie o masă bună! avu impresia că rosteşte în gând.

          – Iubita, tu te auzi ce spui?

          – De fapt, cred că întrebarea corectă ar fi dacă se aude ce nu spune.

          – Serios, acuma. Dacă tot ne-ai chemat, vorbeşte cu noi. Ce vrei să faci?

          Alessia se ridică satisfăcută din faţa cuptorului, reveni la masă şi răsturnă aluatul din castron. Începu să îl întindă blând, fără grabă, cu gesturi largi şi delicate. Apoi răspunse.

          – Nu am să fac nimic!

          – Ei poftim! Bravo. Exact ce spuneam – o toantă!

          – Cum adică, iubita, nu ai să faci nimic?! Bine… şi atunci…

          – Eu… nu am să fac nimic!

          Şi continuă după o scurtă pauză.

          – El va trebui să facă totul!

          – Oh, da! Nu te supăra pe mine, dar dacă tu crezi că îl va lovi subit remuşcarea pe drăguţul de Iosif al tău şi se va transforma peste noapte în bărbăţelul-face-tot… ei bine, s-ar putea să ai o mică mare surpriză. Şi pufni iarăşi cu aplomb. Doamne fereşte, viaţa bate filmul în familia Anghel. Fătucă, tu chiar trăieşti pe altă lume…

          – Ascultă! O reduse Alessia la tăcere pe un ton grav. Ascultă, numai. Am să îl confrunt.

          Şi savură cuvintele acestea preţ de câteva momente, împreună cu expresiile lor de uimire amestecate cu respect proaspăt redescoperit.

          – De data aceasta am să îl confrunt, continuă pe măsură ce aluatul din faţa ei se subţia din ce în ce mai mult, până ce ajunse ca un petec de cearceaf rânced şi pufos. No more goodie good Alessia! De data aceasta nu am să mai tac şi să mai uit. De data aceasta nu am să mă mai prefac că nimic nu s-a întâmplat, că poate de fapt doar mi s-a părut, ca de fapt nu a fost nimic, că sunt oarbă, surdă şi proastă!

          Aceste ultime cuvinte le rostise tare şi isteric, aşa că se rostogoliră peste masă ca nişte condimente crude. În sufragerie, nici Iosif şi nici Tudor nu avură nicio reacţie în timp ce pe ecranul televizorului trona o hartă presărată cu temperaturi şi promisiuni de cod galben. Pe banda roşie de jos, bineînţeles, cu scris alb, se derula un text insistent care solicita populaţiei orice informaţie ce ar putea fi de folos, despre pacienta de la Obregia.

          Alessia trase adânc aer în piept şi continuă mai domol.

          – De data aceasta am să mă duc frumuşel la el şi am să-i spun tot. Nu numai de ultima. Ooo, nu! Am să-i spun că deşi am încercat, nu am putut să uit nici de celelalte, pentru că Da! Ştiu şi de celelalte, şi oricât de mult am încercat să mi le scot din cap nu am reuşit. Am să-i spun că am ştiut întotdeauna, şi că nu mai suport. Că nu mai pot să stau deoparte şi să îl privesc. Că trebuie să fie, măcar în al doişpelea ceas bărbat, şi să aleagă.

          – Poftim? Se trezi dintr-odată Antonia. Cum adică să aleagă? EL să aleagă?

          – Da! Rosti liniştit Alessia. EL va trebui să aleagă. Ori încearcă el să facă ce nu am reuşit eu, adică să uite de toate, pentru totdeauna, şi să trăiască în familia pe care o are, ori – apucă foiţa de aluat ca şi cum ar fi cules un fluture mort de pe covor – să rămână cu ele, din partea mea, de unul singur! Dar să spună!

          Tăcerea ce urmă fu sfâşiată numai de sunetul aluatului răsturnat pe partea cealaltă şi lipindu-se cavernos ca o îmbrăţişare între doi pensionari, de masă.

          – Dar să spună. Rosti din nou cu vocea gâtuită şi îşi acoperii ochii care începuseră să lăcrimeze.

          – Până una, alta, iubita – şi Antonia rosti acest cuvânt pe tonul afectat al celeilalte – nu ştiu cum să-şi spun dar tu eşti prima şi singura care deja plânge.

          – Hei, termină şi tu odată! Spuse nervoasă Alexandra şi se feri să mai adauge ceva pentru simplul motiv că nu ştia ce.

          Alessia sughiţa şi simţea gustul sărat al lacrimilor care i se scurgeau pe sub palme, peste obraz şi adormeau între buze. Aici le trăgea înăuntru cu limba, tulburată de senzaţia ciudată care o stăpânea. Se vedea din nou fetiţă, cu şorţul albastru încă murdar de sânge, cu pielea usturând de la urmele lungi de curea, urme hidoase ca nişte zâmbete sculptate în carne, apropiindu-se sfioasă de uşa sufrageriei. Băga capul înăuntru la îndemnul blând al maicii sale şi privirea se hrănea parcă din masa acoperită cu mileurile albe. Saliva. Privea şi saliva. Şi cu gura încă plină de lacrimi, saliva şi lacrimile se amestecau sub limba ei cu apa aceea pofticioasă şi privirea mamei ei era ciudată ca un manual de spovedanie. Ştia că o bătuse iar mult prea rău, ea însăşi simţea încă fierbinţeala cărnii bruscate pe sub şorţ şi pe sub chiloţeii de bumbac, îşi auzea – cu simţul acela tulbure care se activează numai când carnea urlă – pulpele zvâcnind şi bumbii din piept tremurând şi aleile vinete din pielea de pe spate umplându-se de furnicături, şi toate acestea, într-un mod nefiresc, o făceau să îi fie şi mai poftă. Se uita la farfuriile şi castroanele pline de pe masă şi îşi îmbrăţişa mama din priviri ca şi cum acesta ar fi pactul lor secret, legământul ciudat consfinţit prin sos de iaurt cu usturoi.

          Înghiţindu-şi lacrimile, lua un şerveţel cu care îşi şterse mucii şi respiră adânc. Deschise ochii mari căpătând expresia aceea inconfundabilă a celor care tocmai au plâns şi au impresia că pot pune capăt inundând ochii cu lumină.

          – Trebuie să o fac, spuse ca pentru sine. Trebuie, altfel totul a fost de prisos. Şi din partea lui şi din partea mea. Tudor o merită.

          Şi pronunţând numele copilului întoarse instinctiv privirea către uşa întredeschisă care dădea în sufragerie. Iosif şi Tudor priveau în continuare ştirile şi nicio emoţie nu se năştea pe chipurile lor liniştite. E ca şi cum în lumea lor nu existau decât ştirile şi vocea agasantă a reporteriţei brunete care apărea la răstimpuri cu veşti noi, totul învăluit în lumina albăstruie pe care televizorul o arunca pe covor. Nimic din tulburarea şi zbuciumul din bucătărie. Nimic în ochii copilului care să dea de gol faptul că ar fi conştient de ceva, poate de faptul că dincolo se discută despre tatăl său şi că rezultatul discuţiei poate însemna, indiferent de variantă, o viaţă nouă pentru el. Nimic. Cu capul plecat în continuare pe umărul lui Iosif, cu pletele roşcate alunecând pe puloverul împletit al acestuia, mânuţele adunate în poală şi picioarele strânse într-o parte. Un singur lucru poate se citeşte în privirea lor – foame.

          Poate că dorm, îşi spune Alessia în gând, privind în continuare spre uşă. Poate că dorm amândoi şi când se vor trezi vor mânca din tot ceea ce am pregătit, câte puţin ca să poată gusta din toate, şi ne vom privi în ochi, toţi trei, rând pe rând, şi atunci când voi da cu ochii de Iosif el va înţelege tot. Poate că va lăcrima şi Tudor va întreba ce se întâmplă. Vom râde amândoi ca doi proşti şi el va spune că e de la sosul de ardei iute cu prea mult piper. Numai că eu voi şti, şi el va şti, că de fapt nu este de la sos. Că îi pare rău şi că îşi cere iertare. Şi totul va fi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi vom fi fericiţi.

          – Cred că e timpul să bagi şi cornuleţele, iubita!

          Alexandra avea dreptate. Totul era gata. Scoase puiul din cuptor şi îl aşeză pe un vas plat de lemn. Unse pielea crocantă cu o pensulă înmuiată în zeama de lămâie cu oregano, şi îl lăsă pe marginea mesei.

          Tăie aluatul subţiat în pătrăţele egale şi începu să pună în mijlocul fiecăruia câte o bucată de rahat.

          – Un singur lucru îmi doresc, spuse împăturind primul cornuleţ şi aşezându-l delicat în tava nouă unsă cu margarină.

          – Lasă-mă să ghicesc, începu Antonia. Să te ia în braţe şi să te ceară încă o dată de nevastă!

          – Nu! Continuă nepăsătoare Alessia. Să îl doară!

          Vorbea calmă ca o gospodină care se întreabă daca nu cumva mai trebuie sare.

          – Să îl doară aşa cum m-a durut şi pe mine. Dar să îl doară pentru totdeauna! De fiecare dată când mă priveşte să îşi amintească de faptul că ştiu. Să tremure de durere de fiecare dată când se culcă lângă mine, să suspine şi să plângă la gândul că eu am ştiut tot timpul şi totuşi am ales să rămân lângă el.

          Privi satisfăcută tava neagră de alături, pe care cornuleţele aşezate pe trei rânduri paralele străluceau ca o ninsoare diformă pe cărbune. Apucă tava cu amândouă mâinile şi se îndreptă spre cuptorul încă încins. Îl deschise şi dogoarea o lovi sub bărbie ca o eşarfă încinsă. Băgă cornuleţele înăuntru şi închise la loc.

          – Ei bine, vor fi şi astea gata, numai bine la sfârşit.

          Întâi a învăluit-o parfumul, aroma aceea pe care nu o va uita niciodată, de haine proaspăt spălate – veşnic proaspăt spălate – şi piele încărunţită scăldată în apă de lavandă. Se întoarse spre uşă aşteptând să o vadă însă nu era nimeni în prag. De dincolo, în schimb, se auzi o voce râncedă ca o soprană mestecând boabe de cafea.

          – Alessia? Alessia, mamă, ai făcut un lucru rău!

          Da, ştia că făcuse un lucru rău dar… nimic nu era încă pierdut cu totul. Atâta timp cât masa era plină şi puiul – magicul, divinul pui fără de care nicio pedeapsă nu era ispăşită cu adevărat – se tolănea aburind pe fundul de lemn, nimic nu era încă pierdut cu adevărat.

          – Alessia, iubita, vino să mâncăm! Mi-e foame, scumpa!

          Începu să lăcrimeze fără ca să aibă timp să conştientizeze aceasta. Avea din nou privirea fetiţei cu şorţuleţ albastru de altă dată. Se uită de jur împrejur dar scaunele goale din jurul mesei tăceau. Şi perdelele albe, şi lumina blândă de toamnă, si vasele sclipind pe uscător, toate tăceau. Antonia şi Alexandra nu mai erau aici să o ajute.

          Ea suspina şi îşi freca mâinile. În acelaşi timp, începu să saliveze şi redescoperea acea senzaţie de lacrimi amestecate cu apa din gură.

          – Alessia, iubita! De ce nu-mi dai să mănânc?

          Îşi şterse ochii şi apucă puiul.

          – Vin, mama, vin acuma!

          Ştia că făcuse ceva rău. Oh, da! Ceva cu adevărat rău! Dar zâmbea. Dacă masa era bună, mai era încă o şansă.

          Intră în sufragerie şi aşeză puiul în mijlocul mesei, în locul care i se cuvenea. Ridică frunte lui Tudor şi îi aşeză pletele roşcate într-o parte. Atârnă câte un ştergar la gâtul celor doi bărbaţi din viaţa ei şi se aşeză şi ea pe canapea. Luă ciobul mânjit şi tăie câteva felii de pâine. Miezul gălbui şi pufos se impregnă imediat în sânge.

          În clipa în care uşa apartamentului se lipi de perete în cel mai brutal mod în care fusese vreodată deschisă, primul poliţist care intră se putu stăpâni numai două sau poate trei secunde, apoi vomă toată cafeaua din ultima săptămână. Cel de-al doilea veni din urmă şi reuşi să îşi acopere gura şi nasul la timp.

          Gâturile sfârtecate ale lui Iosif şi Tudor formau împreună un zâmbet grotesc. Şi în ochii lor sticloşi nu se citea decât foamea.

          Ea mestecă tacticos până înghiţi o halcă fragedă de pui aburind, apoi zâmbi.

          – Am făcut un lucru rău… ştiu! Dar poftiţi la masă, e de ajuns pentru toţi!