Deoarece ziua care urma avea să fie plină încă de la primele ore ale dimineţii, am preferat să stau seara şi să transcriu pe laptop noua poveste a lui Pete. În afara faptului că mi-a lăsat liberă dimineaţa următoare, nu a fost o idee extraordinară; mi-a readus în minte putreziciunea vieţii bătrânului, iar asta m-a făcut să am un somn agitat şi plin de coşmaruri.

Când m-am trezit a doua zi nu eram deloc în forma pe care mi-aş fi dorit-o, dar gândul la timpul pe care aveam să îl petrec alături de Shauni m-a ajutat să mă pun pe picioare. M-am pregătit repede şi am alergat pe plaja pustie. Abia atunci mi-am dat seama că nu stabilisem o oră anume la care să ne întâlnim; poate că dimineaţa începea pentru companioana mea abia pe la ore mai târzii.

Nu aveam ce face, aşa încât m-am aşezat pe nisip, mi-am cuprins genunchii cu mâinile şi am admirat priveliştea superbă a soarelui care se ridica din mare. Pe dată mi-am amintit de frumosul roman de dragoste al lui Jules Verne, „Raza verde”, pe care îl citisem în adolescenţă. Fenomenul optic la care făcea referire titlul şi acţiunea cărţii era unul vizibil imediat după apus sau chiar înainte de răsărit: o pată verde care apare pentru scurt timp deasupra soarelui, sau o rază verde care porneşte din locul apusului. Era prea târziu să mai prind acel moment, dar mi-am lăsat mintea să zboare, imaginându-mi cum ar fi trebuit să arate.

Pierdut în visare, nu am auzit paşii care se apropiau pe nisip. Shauni s-a oprit în spatele meu, s-a lăsat pe vine şi şi-a apropiat buzele de urechile mele. Nu mai ştiu dacă am tresărit simţindu-i parfumul proaspăt ca o briză de primăvară, sau auzindu-i vocea caldă:

– Ai alergat deja, sau m-ai aşteptat şi pe mine?

Am zâmbit şi mi-am răsucit gâtul ca să o pot vedea. Era la fel de atrăgătoare cum mi-o aminteam. Renunţase la pălărie şi la ochelarii de soare, iar părul şi-l prinsese cu o banderolă roz, ca să nu îi intre în ochi. Purta un tricou alb fără mâneci, pe care îl ţinea scos din blugii albaştri spălăciţi tăiaţi imediat sub fese, iar în picioarele goale avea tenişi albi.

– Am alergat puţin, ca să fiu suficient de obosit încât să poţi ţine ritmul cu mine! am tachinat-o.

A mijit ochii, privindu-mă poznaş pe sub genele lungi. Orice replică usturătoare i-ar fi trecut atunci prin minte, nu a rostit-o. Faţa i s-a întins într-un zâmbet, a respirat astfel încât nările să-i freamăte şi mi-a şoptit suav.

– Atunci hai să pornim.

M-am ridicat de jos, m-am scuturat de nisip şi i-am indicat cu bărbia direcţia. Am pornit amândoi într-un ritm uşor, unul alături de celălalt. În timp ce alergam, am sesizat cum tricoul i se ridica şi îi cobora în ritmul alergării, mişcat de sânii lăsaţi liberi. Mi-a surprins cu coada ochiului privirea şi a zâmbit.

– Precum vezi, am avut grijă să-mi iau măsuri de precauţie ca să nu fi tentat să mi-o iei înainte!

– Touché! am râs.

Plaja era toată a noastră. La fel şi marea, pe albastrul căreia nu se zărea nicio ambarcaţiune. Asemenea lor, cerul ne aparţinea şi el, cu păsările care se mişcau libere pe fundalul său lipsit de nori.

În timpul acelei alergări matinale noţiunea timpului a dispărut şi nu am simţit nevoia să-mi consult ceasul. Alesesem ca lumea să fie a mea, iar timpul să dispară. După ce ne-am oprit, asudaţi şi respirând cu dificultate, ne-am zâmbit unul altuia şi am pornit spre han, unde am comandat micul dejun. Nu lăsasem vorbă femeii ce doream să mănânc, deoarece nu ştiam ce i-ar fi făcut plăcere lui Shauni. S-a dovedit că precauţia mea fusese exagerată, căci, la întrebarea gazdei, Shauni a zâmbit larg şi a rostit cu o voce caldă:

– Ce puteţi prepara cel mai uşor.

Am ales aceeaşi abordare ca şi ea. Ştiam cum găteşte femeia şi nu mă temeam că aş fi putut avea vreo surpriză neplăcută, dar eram curios ce avea să aducă. S-a întors surprinzător de repede cu un platou cu bacaditos – un fel de sandvişuri cu şuncă şi brânză – şi două cani mari de cafea aromată. Era o dejun simplu, dar gustul său ne-a încântat papilele gustative şi ne-a săturat.

Când am terminat de mâncat, ne-am întins picioarele pe balustrada de lemn care mărginea veranda şi ne-am savurat cafelele al căror gust divin ne-a umplut sufletele cu bună dispoziţie. În mod ciudat, deşi abia aşteptasem să fiu împreună cu Shauni, nu schimbaserăm prea multe vorbe de când eram împreună. Ne bucuraserăm pur şi simplu fiecare de prezenţa celuilalt, de împărtăşirea aceloraşi activităţi în paradisul terestru reprezentat pentru turişti de acea zonă a Americii Centrale.

În timp ce ne savuram cafelele am admirat aşezarea liniştită. Hanul se afla la intersecţia a două străzi, în zona cea mai „scuturată” a oraşului; casele semănau unele cu altele, iar cele două aflate în faţa ochilor noştri de o parte şi de alta a străzii în lungul căreia priveam erau reprezentative pentru toate celelalte. Asemănările dintre cele două case erau mai multe decât deosebirile; ambele aveau partea de jos vopsită în maro până la o înălţime de peste douăzeci de inci, continuată cu o zugrăveală uniformă – galben pai în cazul celei din stânga, culoarea piersicii în cazul ceie din dreapta. Acoperişul era pestriţ, combinând ţiglele noi cu cele vechi, uzate şi prezentau exteriorului doar uşi – trei în cazul celei din stânga, cu un cadru în linii drepte, două în cazul celei din dreapta, cu partea de sus uşor arcuită – şi niciun geam. Casa din dreapta se continua cu o alta, lipită de ea, zugrăvită în bej şi cu o reclamă la „Coca-Cola”. Era, într-adevăr, un mic magazin acolo, de la care puteai cumpăra câteva lucruri de strictă necesitate, alături de răcoritoare.

Trotuarele din faţa caselor erau înguste, iar cel din dreapta era ocupat aproape în întregime de şirul de stâlpi de telegraf pe care, din loc în loc, atârna şi câte un felinar. Din peregrinările mele ştiam că strada cu pricina se termina în faţa unei biserici albe, cu o arhitectură în trepte extrem de interesantă, specifică zonei. Shauni o văzuse şi ea şi fusese la fel de fascinată de construcţia care părea modelată într-o căpăţână de zahăr.

Când ne-am terminat cafelele, Shauni a venit cu propunerea să facem o baie. Era o oportunitate minunată de a ne răcori şi de a vedea stadiul în care se afla Diego cu pictatul, aşa încât am acceptat entuziast. Când ne-am ridicat de pe scaune şi am coborât treptele verandei am luat-o natural de mână, iar degetele ei s-au închis în jurul palmei mele.

Colţul de plajă pe care obişnuia Shauni să meargă era pustiu ca întotdeauna. Sus, pe faleză, l-am văzut pe Diego lucrând de zor. Înţelegând că mai aveam timp la dispoziţie, ne-am pregătit de baie. Shauni s-a dezbrăcat complet, la fel de dezinhibată ca şi dăţile trecute. Nu sunt un adept al nudismului şi am avut o mică ezitare, dar nu se cădea ca eu să rămân parţial îmbrăcat. Totuşi, Shauni a dovedit o grijă aparent accidentală faţă de posibilele mele reticenţe, îndreptându-se cu paşi mici spre mare înainte ca eu să fi apucat să îmi dau jos toate hainele. I-am mulţumit în gând şi am aruncat de pe mine şi lenjeria intimă, după care am urmat-o. Când am ajuns la mare ea deja intrase, dar nu s-a întors să se uite după mine decât când apa îmi ajunsese până la brâu. Apa era plăcută şi ne-am bucurat amândoi de ea, întinzându-ne pe valurile ei înspumate şi înotând alături, la fel cum alergasem. Însă, dacă la alergare cred că aş fi devansat-o în cazul unei competiţii, la înot Shauni se dovedea mai iscusită decât mine. Mişcările ei erau mult mai agile, mai rapide şi mai plăcute ochiului, de parcă apa era cu adevărat mediul ei natural. Totuşi, nici eu nu eram un ageamiu în ale înotului, aşa că am reuşit să mă ţin de ea într-un mod rezonabil.

Am înaintat destul de mult în larg înainte să facem o pauză. Ne-am prins de mâini şi am tras-o în braţele mele. M-am cufundat în ochii ei tăcuţi şi acolo, departe de lumea dezlănţuită – cât de bine se potriveaa titlul cărţii lui Thomas Hardy cu situaţia în care ne aflam – ne-am sărutat pentru prima oară. Buzele ei aveau gustul sărat al mării, dar dincolo de ele am descoperit dulceaţa limbii şi parfumul gurii umede, flămânde de iubire. Goi, sărutându-ne în apele mării, păream Adam şi Eva ieşind îmbrăţişaţi din oceanul primordial – un amestec de creaţionism şi evoluţionism menit să dea naştere lumii. Ne-am sărutat fără grabă, gustând fiecare părticică a buzelor, gurii şi limbii celuilalt, abandonându-ne cu ochii închişi acelui gen de iubire care nu cerea nimic în schimb.

Când buzele ni s-au desprins ne-am privit şi am observat că dispăruse acea teamă şcolărească, acea vinovăţie adolescentină care se putea citi înainte de împărtăşirea tainei sărutului. Acum trecuserăm de bariere, ne cunoşteam deja la un nivel aflat dincolo de percepţiile rigide ale logicii. Prima care şi-a mutat privirea a fost Shauni, scrutând marea din jur.

– Oare or fi rechini pe aici? a întrebat.

– Posibil, am admis. Dar încă nu am văzut niciunul.

A revenit cu privirea la mine.

– Eu da. Tocmai m-a mâncat.

A chicotit şi am zâmbit larg. Am ridicat privirea spre cer şi am văzut că soarele se apropia de amiază, aşa încât i-am propus să revenim spre mal. A dat din cap, aparent indiferentă şi s-a retras din braţele mele. Apoi mi-a aruncat o privire jucăuşă şi s-a răsucit cu spatele la mine.

– Prinde-mă dacă poţi, rechinule! mi-a aruncat peste umăr şi a râs zgomotos.

Am întins mâna, dar deja se depărtase la mai mult de o lungime de braţ. Am început să dau din mâini cu forţă, însă, aşa cum am spus, nu mă puteam măsura cu măiestria ei. Cu toate eforturile mele susţinute, a reuşit să se păstreze la două lungimi de braţ de mine până când am ajuns la zona în care ne puteam ridica în picioare, cu apa ajungându-ne doar până la brâu. Acolo eram în elementul meu şi am început să recuperez. Shauni s-a străduit să ajungă pe plajă înaintea mea, dar un salt disperat de-al meu ne-a prăvălit pe amândoi în apa care ne ajungea deja mai jos de genunchi. Ne-am julit puţin pe nisipul de sub unde şi am înghiţit o gură de apă în rostogolirea noastră, dar aceste lucruri au trecut neobservate în faţa râsului şi a bunei dispoziţii care ne-a cuprins în întregime. Ne aflam acum complet îmbrăţişaţi, cu pieile noastre goale atingându-se sub mângâierea mătăsoasă a apei sărate, cu părul ud al lui Shauni lipindu-se de pieptul meu, cu picioarele încolăcite. Ne-am sărutat din nou, de data asta de mai multe ori şi mai în joacă, în timp ce valurile se spărgeau în jurul nostru pe nisipul fierbinte.

După ce ne-am săturat de hârjoneală, ne-am ridicat în picioare, iar Shauni a scrutat din nou orizontul punându-şi mâna pavăză la ochi.

– Uite, pictorul ne face cu mâna!

M-am uitat şi eu şi am văzut că Diego făcea, într-adevăr, semne înspre noi. Shauni s-a lipit de braţul meu şi a râs.

– Crezi că vrea să ne picteze, aşa goi cum suntem?

M-a amuzat ideea, dar i-am explicat că îl cunoşteam şi trebuia să merg cu el pentru a  rezolva o treabă. Tăcerea lui Shauni mi-a dat de înţeles că aştepta să continui.

– Sper că nu te deranjează să petrecem puţin timp cu el.

Am simţit-o cum se relaxează imediat la aflarea veştii că nu aveam să o las pe dinafară. A dat din cap entuziasmată şi m-a tras grăbită spre plajă.

– Hai, să nu-l lăsăm să aştepte!

Am ridicat braţul drept, semnalându-i lui Diego că îl observasem, apoi am urmat-o pe Shauni către hainele care zăceau aruncate în nisip. Recunosc că nu a fost o senzaţie prea plăcută să îmi pun pe pielea udă lenjeria plină cu grăunţe zgrunţuroase, care îmi intrau prin cele mai nedorite locuri, jenându-mă. Teoretic, şi pe Shauni ar fi trebuit să o deranjeze aceste probleme, dar cum ea nu dădea semne în această direcţie, am strâns din dinţi şi am continuat să mă îmbrac. Am pornit apoi spre faleză şi, până am ajuns la Diego, am înjurat în gând câteva fire de nisip, pe care am tot încercat să le mut de colo-colo prin zonele intime prin mişcări de bazin sau prin treceri rapide cu mâna.

Când am ajuns la el le-am făcut cunoştinţă, apoi i-am dat ocol lui Diego pentru a admira tabloul. Am rămas fără grai; realizarea prietenului meu m-a transpus cu totul în altă lume în aşa măsură încât nu am auzit nimic din cuvintele schimbate de cei doi între ei. Din punct de vedere tehnic, tabloul arăta axact aşa cum se întrevedea în etapele intermediare în care îl observasem. Efectul artistic al întregului era însă dincolo de orice închipuire. Diego reuşise să armonizeze aşa de bine elementele prezentate, încât privirea îmi trecea uşor de la fluxul continuu al elementelor care se transformau unul în altul către chipul căruia îi dădea naştere acest flux. Abia acum, după ce petrecusem o vreme alături de Shauni, îmi dădeam seama că acea faţă aducea destul de mult cu a ei. Asta însemna că cei doi se cunoscuseră înainte ca eu să îi prezint unul altuia, iar asta mă făcea să par un prostănac. Dacă Shauni pozase pentru acest chip şi obişnuia să facă plajă goală aproape zilnic în apropiere de faleza pe care picta Diego, cine ştie dacă nu cumva pictorul îi realizase deja şi un nud. Erau însă nişte gânduri idioate; ne aflam cu toţii aici, rupţi de lumea închistată în convenţiile ei rigide, împletindu-ne firele vieţii pentru câteva zile, după care probabil că nu aveam să ne mai vedem niciodată. Le-am alungat din minte ca pe un fum şi mi-am canalizat întreaga atenţie asupra capodoperei din faţa mea.

Am apreciat tuşele puternice ale obiectelor din apropiere, în contrast cu liniile subţiri şi palide, fantomatice ale celor aflate mai departe. Masele de aer care se formau din mişcarea păsărilor nu păreau a avea linii precise când îmi focalizam atenţia asupra lor; totuşi, atunci când priveam norii cărora le dădeau naştere, îmi apăreau ca şi cum ar fi fost trasate cu mare precizie. Valurile aveau şi ele ceva fantomatic în consistenţa lor cristalină, care le ajuta să se transforme în structuri stâncoase. Pe măsură ce pietrele se îndepărtau de valuri, consistenţa lor devenea tot mai atent creionată, până când, pe neobservate, căpăta aspectul rădăcinilor copacului.

Culorile fuseseră folosite cu mult bun gust. Diferitele elemente apropiate constrastau în colorit, dar o făceau într-un mod armonios, care dădea întregului tablou un aspect cald, familiar. Cu greu am reuşit să mă desprind din magia acelui tablou şi, dacă aş fi avut suficienţi bani şi nu ar fi trebuit să îi ajut pe Pete şi pe Diego să-şi rezovle problemele, mi-ar fi plăcut să-l cumpăr.

– Ce zici? mă smulse din visare glasul pictorului.

– E superb.

Era o exprimare atât de săracă raportată la sentimentele pe care mi le trezise acel tablou, încât mi-a fost ruşine de mine. Totuşi, sinceritatea cuvintelor mele trebuie să fi fost extrem de vizibilă, căci Diego a părut măgulit. În gesturile sale era vizibilă o anumită nervozitate şi nu mi-a luat mult să-mi dau seama că era legată de întâlnirea cu Pete. Deşi mi-ar fi plăcut să mai stau o vreme acolo admirând tabloul, era vremea să punem în aplicare acel plan nebunesc. Am mai tras de timp un pic, incapabil să îmi desprind ochii de la tablou, dar mâinile delicate ale lui Shauni care mi s-au încolăcit în jurul antebraţului m-au ajutat să mă decid.

– Mergem? am întrebat.

Diego a dat din cap.

– Doar să-mi strâng lucrurile…

L-am privit cum îşi adună şevaletul, vopselele şi cârpele. Apoi cum înveleşte tabloul într-o pânză curată. Deşi mi se părea că acolo se găseau mai multe lucruri decât i-ar fi fost comod unui om să transporte, când am văzut bagajul adunat şi încărcat pe umărul şi sub braţul lui Diego mi s-a părut ceva extrem de simplu.

– Trecem întâi să-mi las lucrurile, ne-a informat el.

L-am urmat pe cărarea care cobora de pe faleză şi am ocolit pe partea opusă colţului de plajă, trecând printre mare şi liziera junglei. Am mers o vreme pe malul acela bolovănos, apoi am cotit înspre junglă, pe care am străbătut-o preţ de cinci minute, până am ajuns la un luminiş. Acolo am dat peste o casă modestă, acoperită cu paie bătute strâns. În afara acestui aspect şi a bordurii de bolovani de la bază, arăta la fel ca locuinţele din sat: pereţi netezi, vopsiţi bej, o uşă înaltă şi niciun geam pe acel perete. Lipit de casă se afla un fel de şopron de lemn, foarte şubred la prima vedere. Între scândurile care îl alcătuiau era loc cât să îţi strecori degetele, iar acoperişul din paie bătute mult mai neglijent decât cele de pe casă părea că poate fi luat de orice pală de vânt mai serioasă.

Diego nu părea deranjat de aparenta fragilitate a anexei, şi îşi puse înăuntru lucrurile.

– Nu stă nimeni aici?

– Ba da, dar acum cred că e de partea cealaltă a casei, m-a lămurit Diego. E un om foarte de treabă; mi-a dat voie să-mi las aici lucrurile când nu pictez, ca să nu fiu nevoit să le car din sat toată ziua.

Nu am mai insistat şi l-am privit cum trage uşa construită din cinci scânduri cu marginile putrezite, printre care vedeai uşor ce se află pe partea cealaltă. Nu exista niciun fel de ivăr şi m-am mirat în sinea mea de o asemenea lipsă de prevedere în faţa potenţialilor hoţi. A ieşit de acolo ceva mai târziu; îşi schimbase cămaşa cu una nepătată, iar mirosul puternic de diluant era un indiciu al strădaniei pe care şi-o dăduse pentru a-şi curăţa mâinile. A strâns sub braţ pânza în care înfăşurase tabloul şi m-a privit zâmbind.

– Şi acum, încotro?

Glasul îi trăda nervozitatea. Mă orientez destul de bine, aşa încât nu mi-a fost greu să îmi dau seama în ce direcţie se afla drumul care ducea către proprietatea lui Pete. I-am făcut un semn în direcţia de urmat şi am pornit toţi trei alături, eu şi Shauni ţinându-ne de mână.

Nu am mers foarte mult până am ajuns la locul în care mă întâlnisem cu ciudatul indian. Le-am relatat evenimentul, iar Shauni s-a entuziasmat.

– L-am văzut şi eu o dată, la câteva zile după ce am venit aici! Am auzit că merge aproape în fiecare seară la focul de tabără care se face de cealaltă parte a promontoriului.

Diego a confirmat şi el că-l întâlnise de câteva ori, dar nu cunoştea alte detalii. Am remarcat că, pe măsură ce înaintam, devenea mai tăcut, iar agitaţia interioară era tot mai vizibilă. Curând am părăsit jungla şi am zărit proprietatea lui Pete. Diego a părut puţin mirat când şi-a dat seama de ţinta călătoriei noastre, dar nu a făcut niciun comentariu. A aşteptat să ajungem la poartă, unde câinele ne-a întâmpinat plin de voioşie. Aretha şi-a făcut şi ea apariţia imediat, zâmbitoare şi primitoare.

– Aţi venit tocmai la timp pentru prânz! ne-a informat ea ca şi cum abia aşteptase să ne vadă.

Le-am făcut cunoştinţă şi l-am văzut pe Diego făcând un gest despre care credeam că dispăruse de pe faţa pământului: i-a sărutat mâna Arehtei, ceea ce a făcut-o pe femeia bătrână să zâmbească plină afecţiune. Ne-a condus apoi în casă, unde masa era deja întinsă şi s-a grăbit să mai aşeze trei farfurii.

Pete stătea în capul mesei, pierdut în visele sale, dar intrarea noastră l-a trezit la realitate. În ochii săi am zărit aprinzându-se scânteia unei lumini în momentul în care l-a observat pe Diego şi pachetul pe care acesta îl ducea sub braţ. Întâi i-am făcut bătrnului cunoştinţă cu Shauni, a cărei prezenţă a părut să-l întinerească brusc cu câţiva ani şi să-i aducă pe faţă un zâmbet blând. A urmat strângerea de mână cu Diego, pe care cei doi au păstrat-o mai mult decât era necesar, în timp ce se scrutau unul pe altul cu o combinaţie de speranţă şi reţinere prost disimulată.

– Masa e gata! a anunţat Aretha, care nu stătuse locului între timp.

Deşi ştiam că cei doi aşteptau momentul acesta de o zi întreagă, am fost de părere că era mai bine să cedăm insistenţei femeii. Masa este un obicei social menit să apropie persoanele între ele, să le ajute să se cunoască mai bine şi să bătătorească drumul relaţiilor viitoare. Am remarcat uşoara ezitare a lui Pete şi a lui Diego, între care deja se formase o comunicare mută într-o lume doar a lor, dar niciunul dintre ei nu a protestat.

Masa a fost destul de ciudată. Pete şi Diego s-au mulţumit să mănânce în tăcere, răspunzând când şi când câte unei întrebări care le era adresată direct. Periodic, se scrutau aşa cum am văzut pe Animal Planet că o fac animalele rivale; păreau că îşi măsoară forţele înaintea unei confruntări decisive. Shauni era plină de vervă şi a întreţinut conversaţia aproape tot timpul, susţinută de Aretha – despre care nu mi-aş fi închipuit până atunci că poate fi atât de sociabilă. Alimentată de două femei care păreau să se fi plăcut de la prima privire – poate şi din cauza diferenţei de vârstă –, conversaţia a derapat pe panta unor preocupări feminine: modă, treburi casnice, cumpărături şi bârfă. Sunt convins că Shauni, ca femeie modernă emancipată, ar fi putut discuta şi pe alte teme, unele dintre ele mai frivole, dar vârsta Arethei a fost cea care a impus ritmul, stabilind cadenţa unei poveşti în familie la gura sobei din casa bunicii.

Ca şi cum ar fi stabilit un armistiţiu tacit, niciuna dintre cele două femei nu şi-a dezvăluit trecutul mai mult decât era strict necesar – cu alte cuvinte nu am aflat nimic ce să nu fi ştiut deja – iar cealaltă a considerat de la sine înţeles să nu insiste. La început m-au inclus şi pe mine în conversaţia lor, dar apoi au trecut încet-încet spre zonele lor de interes, în timp ce eu m-am mulţumit să le ascult şi să-i urmăresc pe cei doi bărbaţi.

Finalul mesei a părut că vine ca o izbăvire pentru aceştia. Aretha s-a ridicat şi a dus vasele la chiuvetă, refuzând politicos ajutorul pe care Shauni se grăbise să i-l ofere. Mi-am dat seama că, oricât de mult amânasem momentul, acum venise vremea să îmi fac treaba. I-am făcut semn lui Diego să îmi înmâneze tabloul, iar acesta s-a conformat. I-am sesizat tremurul mâinii când a tras pânza de pe pictura pe care am mai admirat-o o dată înainte să i-o trec mai departe lui Pete.

Acesta a apucat-o cu degetele ca nişte gheare în acelaşi fel în care uliul se agaţă de prada sa, luând-o în zbor. Să spun că sorbea pictura din ochi ar fi o reflectare prea palidă a extazului pur de pe chipul său. Privirea i se plimba încet de-a lungul ei în felul în care un gurmand savurează fiecare îmbucătură pe care o ia, trecând-o dintr-o parte a gurii în cealaltă pentru ca întreaga sa fiinţă să se umple de savoare. L-am lăsat să-şi digere tabloul pe care îl aşteptase atâţia zeci de ani. Cred că au trecut mai bine de cinci minute până când bătrânul a coborât un pic tabloul şi a privit la noi peste marginea lui.

– E perfect! a şoptit, apoi s-a uitat spre mine cu privirea unui om plecat în lumea spiritelor: E Tabloul!

Mi-am dat seama că, în faţa acelei minuni, chiar şi tremurul îi încetase. Doar faptul că îşi morfolea buza de jos îmi mai amintea de bătrânul decrepit cu care dădusem ochi pentru prima oară în urmă cu câteva zile.

– Îţi dau oricât pe el! a spus cu glas răguşit.

M-am încruntat; nu aşa credeam că aveau să se petreacă lucrurile. Diego s-a încruntat şi el, mai curând din cauza surprizei, dar vocea autoritară a Arethei a spart tensiunea.

– Pete! Vocea i s-a îmblânzit, ca a unei mame care îşi povăţuieşte fiul: Nu mai este vorba despre tine acum.

Bătrânul a privit-o cu ochi ficşi, apoi a clipit de câteva ori ca şi cum s-ar fi smuls din ghearele unei vrăji. A aprobat din cap, deşi fiecare fibră a fiinţei sale dădea de înţeles că ar fi făcut orice pentru a păstra premiul la care visase atâta. A întins mâna care începuse din nou să tremure şi a luat o borsetă jerpelită de pe bufetul aflat lângă el. A deschis-o cu o mână ezitantă, în timp ce cu cealaltă ţinea ferm tabloul şi a scos dinăuntru două cărţi de vizită destul de uzate.

– Poftim! i le-a întins lui Diego.

Acesta le-a luat şi le-a citit cu atenţie. Îl simţeam în continuare încordat, ca o pisică pregătită să ţâşnească la cel mai mic semn.

– Prima carte de vizită este a unei persoane care se ocupă cu tranzacţiile de tablouri. Îmi este profund îndatorată. Nu ştiu dacă mai lucrează în branşă, dar dacă îi vei arăta cartea mea de vizită îţi va deschide toate uşile necesare ca să ajungi acolo unde îţi este locul. Dacă nu reuşeşti să dai de ea, apelează la persoana de pe a doua carte de vizită. Nu este la fel de pricepută, dar te va ajuta şi ea destul de bine.

Diego a ridicat privirile din cărţile de vizită, iar sprâncenele i s-au arcuit. Pete i-a făcut un semn Arethei către o mapă aflată mai departe decât putea el ajunge. După ce a intrat în posesia ei, a scos dinăuntru un cec, o coală albă şi un stilou. Credeam că, dată fiind boala lui, va ruga pe altcineva să scrie în locul său, dar subestimasem hotărârea lui de a face totul ca la carte. În ciuda efortului supraomenesc pe care i-l cerea activitatea cu pricina, a completat cecul şi i l-a întins lui Diego. Bănuiesc că suma era una imensă, deoarece pictorului i-a căzut realmente faţa în clipa în care l-a despăturit. Apoi, cu aceeaşi trudă, bătrânul a aşternut pe foaie cu scrisu-i tremurat o declaraţie că, după moartea sa, tabloul avea să revină în posesia creatorului său. A semnat în josul textului şi Aretha, Shauni şi cu mine am contrasemnat pe post de martori.

Când a intrat şi în posesia acestei hârtii, Diego era prea copleşit ca să mai poată spune ceva.

– Banii aceia îţi vor ajunge ca să ai cu ce trăi o vreme, până realizezi şi alte tablouri. Cât priveşte această capodoperă, persoana la care te trimit va ştii cum să obţină maximum de avantaje de pe urma ei; o va expune, îi va face publicitate, poate va sublinia chiar şi faptul că eu am fost unul dintre colecţionarii prin mâna căruia a trecut. El va fi rampa ta de lansare.

A ridicat un deget noduros, asemenea unui dascăl care îşi atenţionează elevul preferat:

– Fii chibzuit şi nu te lăsa dus de val şi linguşit. Foloseşte banii cu cap, fereşte-te de excese şi nu uita niciodată de unde ai plecat!

Partea cu excesele nu cred că era un sfat pe care Diego să-l ia în seamă, deşi îl văzusem capabil să reziste câteva zile la rând fără băutură atunci când fusese transpus în realizarea tabloului. Pictorul dădea maşinal din cap la fiecare aserţiune a bătrânului, ca o păpuşă stricată. Abia într-un târziu a reuşit să articuleze un „Mulţumesc!” firav.

Privirile bătrânului s-au îndreptat apoi asupra lui Shauni, pe care a părut că o cercetează cu atenţie şi s-au oprit în cele din urmă asupra mea. În ele am citit recunoştinţa pentru gestul făcut, dar şi o undă de speranţă care mi-a dat frisoane pe şira spinării. Oare ce se mai ascundea în acest joc, iar eu nu aveam habar?

– Mai am o poveste pentru tine, m-a informat.

M-am crispat. Pe lângă faptul că nu mă simţeam în stare să mai asist la încă o mostră scabroasă de viaţă care să mă facă să mă întreb despre justeţea divinităţii care lăsa să trăiască pe suprafaţa Pământului asemenea monştri, nici nu doream ca prietenii mei să afle la ce eram eu părtaş. Diego nu ştia ce ritual macabru se ascundea în spatele manei cereşti care se abătuse asupra sa din partea bătrânului şi era mai bine aşa. Nu ştiu dacă s-ar fi bucurat să afle că devenise purtătorul-surogat al unui suflet condamnat de către bruta aparent inofensivă din faţa sa. În ceea ce o privea pe Shauni, mă temeam că avea să se dstanţeze de mine ştiind în ce cercuri mă învârteam. În cele din urmă, cred că nu m-a convis nici speranţa din ochii lui Pete, nici adulaţia din cei ai lui Diego, nici curiozitatea din cei ai lui Shauni şi nici creşterea vânzărilor revistei, ci ruga mută din ochii Arethei.

Am încuviinţat uşor din cap, iar Pete a început să povestească.

– Coşmarurile mă bântuiau tot mai des pe măsură ce înaintam în vârstă. Nopţi în şir m-am visat în tranşee alături de colegii mei morţi, cu trupurile duşmanilor ucişi căzând peste mine şi prinzându-mă sub ele, incapabil să mă mişc. Iar el şi ea – m-a privit adânc în ochi, ca pentru a se asigura că înţelegeam la cine făcea referire – erau mereu acolo, necruţători. Am început să merg la psihologi, dar nu au putut să mă ajute. M-am alăturat diferitelor culte şi religii care promiteau salvarea sufletelor, dar fără folos. Mintea şi sufletul mi se întunecau tot mai tare, aruncându-mă în pragul nebuniei. Apoi am aflat despre vracii indieni.

Am vrut să-l întreb dacă informaţiile respective proveneau din cărţile lui Castaneda, dar mi-am dat seama că întrebarea mea putea fi percepută ca o ironie, aşa încât m-am abţinut. Relatarea sa mi-a confirmat oarecum bănuielile, chiar dacă indirect.

– Am petrecut mulţi ani rătăcind prin ţările Americii Centrale. Când şi când aflam despre câte un vrăjitor, dar, când ajungeam în faţa lui, nega orice implicare în astfel de activităţi, făcea pe prostul, sau uneori se adâncea într-o tăcere din care nu-l mai putea scoate nimeni. Unii localnici întâlniţi m-au sfătuit să renunţ, explicându-mi că vrăjitorii sunt foarte precauţi şi nu se deschid în faţa străinilor. Dar ei nu cunoşteau chinul interior care mă împingea cu disperare să-mi continuu căutările şi, în plus, aflasem despre cazuri în care vrăjitorii renunţaseră la precauţii în faţa persoanei potrivite.

Diego şi Shauni îl ascultau cu răsuflarea tăiată. Era prima dată când aveau de-a face cu poveştile lui şi asta le stârnea curiozitatea. În ceea ce mă privea, experienţele anterioare mă pregăteau pentru lovitura de ciocan care avea să cadă mai devreme sau mai târziu.

– În cele din urmă, căutarea mi-a fost răsplătită; am găsit vrăjitorul care m-a primit alături de el şi s-a arătat dispus să mă iniţieze. Pentru mulţi occidentali poate părea inacceptabil să trăieşti în condiţiile în care îşi duc viaţa destule persoane din aceste zone defavorizate, dar eu am trăit în condiţii mai precare în timpul războiului. Tot războiul m-a învăţat să nu fac mofturi la mâncare, indiferent cum ar fi ea. Cu toate astea, trebuie să recunosc că mi-a fost destul de greu să mă obişnuiesc cu gustul de peyote.

Peyote? s-a mirat Shauni.

În mod evident, ea nu citise cărţile respectivului autor. Pete i-a povestit pe scurt despre cactusul cu pricina şi despre drogul conţinut în el, mescalina. Sprâncenele arcuite ale lui Shauni erau foarte elocvente în ceea ce priveşte completa ei neştiinţă legată de subiect. Nu ştiu dacă se drogase vreodată sau nu, dar oricum nu cred că folosise ceva aşa de exotic şi greu de procurat pe piaţa neagră. Probabil că avea ştiinţă despre marijuana, cocaină, canabis, opiu, haşiş şi LSD, pe care orice om le poate enumera rapid – chiar dacă nu a consumat vreodată substanţe halucinogene. Eu aflasem despre ultimul dintre ele de la părinţii mei, care apucaseră perioada în care era în vogă, fiind folosit şi într-o serie de experimente aşa-zis ştiinţifice.

– Am avut viziuni ciudate, şi-a reluat bătrânul povestirea întreruptă din cauza explicaţiilor pe care fusese nevoit să le dea. Unele m-au înspăimântat, altele m-au amuzat. Au fost şi viziuni pe care nu le-am înţeles şi a căror elucidare ulterioară făcută sub îndrumarea vrăjitorului nu m-a lămurit pe deplin. Dar ceea ce m-a deranjat cel mai mult era pierderea progresivă a simţului realităţii; fiecărui eveniment trebuia să-i găsesc sensurile ascunse, fiecare întâmplare se lega de tot felul de lucruri obscure, iar vălul realităţii era dat la o parte ca fiind doar o iluzie care mă împiedica să văd „adevărul”. Atunci i-am înţeles pe drogaţii care, de la un moment încolo, nu mai sunt capabili să discearnă realitatea de halucinaţie, oricât de mult şi-ar dori, ajungând la stări paranoice sau la schizofrenie.

Trăsăturile chipului i se înăspriseră, martore ale retrăirii interioare a acele perioade. Niciunul dintre noi nu l-a mai întrerupt, aşa că Pete a continuat:

– Totuşi, eu trecusem prin două războaie, iar dacă asta nu mă doborâse, însemna că eram destul de rezistent ca să pot face faţă acestei noi încercări. Într-o zi, i-am spus verde în faţă vrăjitorului că m-am săturat de aiurelile lui care, în loc să-mi uşureze sufletul, mi-l încărcau şi mai tare. Am luat primul avion spre casă şi am închis acel capitol al vieţii mele. Sau cel puţin aşa am crezut atunci, a oftat el. A ridicat spre noi ochii urduroşi, privindu-ne pe rând: Curând, au început noile coşmaruri. Vise oribile, faţă de care vechile mele obsesii păreau nevinovate. Mă trezeam urlând în miez de noapte, asudat; ziua în amiaza mare săream cât colo pentru că mi se părea că văd lucruri înfricoşătoare. Iadul în care trăisem devenise peste noapte de două ori mai crunt.

Maxilarele i s-au încleştat, iar sprâncenele încruntate indicau un amestec de furie şi durere provocată de neputinţă.

– Am fost internat de mai multe ori, dar nicio analiză nu le dădea medicilor vreun indiciu. Sufeream îngrozitor, dar sănătatea fizică era aparent în limite normale. Am ajuns să apelez şi la medicina alternativă şi una dintre persoanele contactate mi-a spus că mă aflam sub controlul spiritului malefic al unui vrăjitor. Până nu aveam să rup acea legătură, lucrurile nu aveau să se schimbe. Am plecat val-vârtej înapoi la locuinţa fostului meu mentor, care m-a primit cu mare bucurie, susţinând că aştepta reîntoarcerea mea. I-am spus ceea ce aflasem despre influenţa sa malefică, i-am reproşat modul în care aceasta îmi făcuse viaţa un iad şi l-am somat să înceteze. Bineînţeles că explicaţiile găsite de el erau de altă natură: mă oprisem la jumătatea drumului meu de războinic şi, astfel, stăteam expus şi vulnerabil la atacurile spiritelor malefice. M-a convins să reiau practicile alături de el, de data aceasta cu promisiunea că mă va ajuta să-mi fac aliaţi. Pentru aceasta, alături de peyote, a început să mă îndoape şi cu o ciupercă halucinogenă – unul dintre cei mai buni aliaţi posibili, după spusele sale. Dorinţa de a scăpa de chinurile interioare m-a determinat să-l urmez din nou pe acea cale. Şi, într-un fel, asta m-a ajutat. Pe măsură ce mă afundam tot mai mult pe calea nebuniei, am căpătat curajul să înfrunt puterea periculoasă a vrăjitorului. Pentru asta am apelat la vechiul şi nedespărţitul meu prieten – aici Pete m-a privit cu subînţeles. Într-o noapte, după ce aproape îmi dădusem duhul în timpul unei viziuni apocaliptice, cu ultimele urme de raţiune am apucat puşca şi m-am dus în cabana lui. Eram asudat şi tremuram tot, dar mai ţin minte cum stătea întins pe podeaua soioasă. Luna plină lumina prin fereastra deschisă şi, după urmele de pe chipul său, mi-am dat seama că şi el era sub influenţa drogurilor. Am pus puşca la ochi şi am văzut chipul acela ca de ceară, transfigurat şi palid, cu o clipă înainte ca glonţul să îi împrăştie creierii pe podea. Am tras şi un al doilea glonţ – cu vrăjitorii nu poţi fi sigur niciodată – apoi am fugit. Am căzut undeva în valea unui pârâu din apropiere, dar când m-am trezit a doua zi simţeam că mi se luase o povară de pe suflet. Dincolo de starea groaznică de după ieşirea de sub influenţa drogului, simţeam că mă eliberasem de ceva. Am fugit de acolo cât am putut de repede şi am revenit în ţară. Eram exact în aceeaşi stare interioară ca înainte de a-l căuta pentru prima oară pe vrăjitor, dar acum, prin comparaţie, starea cu pricina mi se părea suportabilă.

S-a oprit abrupt din povestit şi niciunul dintre noi nu a comentat nimic timp de câteva minute. Prima care a rupt tăcerea a fost Shauni.

– Teribil…

Atât a reuşit să rostească, apoi s-a întins şi a mângâiat cu compasiune mâna scheletică a bătrânului. Acesta a zâmbit trist, apoi a privit – pentru a câta oară? – spre mine. Am plecat privirea, apoi l-am urmărit cu coada ochiului pe Diego. Pictorul părea copleşit de povestea bătrânului, dar cred că ar fi fost dispus să înghită orice din partea lui după gestul prin care acesta îi schimbase viaţa. În ceea ce mă priveşte, eram de-a dreptul scârbit de sufletul acela mic şi urât din faţa ochilor mei, mai putred decât chipul ridat şi îmbătrânit, deşi recunosc că, dintre toate cele trei crime, pe aceasta aş fi putut să o înţeleg, chiar dacă nu o aprobam. Doar Aretha părea netulburată de poveste – pe care o auzea cine ştie a câta oară – şi ne privea matern de pe balansoarul pe care se aşezase şi croşeta liniştită, cu ochelarii rotunzi coborâţi pe vârful nasului.

Vizita se blocase într-un punct peste care era dificil să trecem, dar tot bătrânul ne-a ajutat. Fie că povestea lungă îl epuizase, fie că se prefăcea pentru a se sustrage unor posibile critici, Pete adormise aproape imediat ce Shauni îi mângâiase mâna. Am profitat de prolej pentru a ne ridica tustrei şi a ne retrage, cerându-ne scuze. Aretha ne-a condus până la poartă şi aerul încins şi stătut de afară mi s-a părut o binecuvântare după atmosfera infectă evocată de poveste. Am tăcut cu toţii o vreme, în timp ce mergeam pe drumeagul care dădea în junglă şi tot Shauni a fost cea care a rupt prima tăcerea.

– Povestea lui mi-a amintit de indianul despre care am discutat pe drum încoace. Ce-ar fi să mergem să-l vedem? Pare o prezenţă exotică şi am auzit de la unii turişti că ştie poveşti interesante.

– Nu te-ai săturat de poveşti? am zâmbit amar.

Am regretat imediat tonul ironic; în definitiv, eu eram cel care stabilisem acel program stupid care-l includea şi pe bătrân. Pentru a mă revanşa, am considerat că era frumos să accept şi o propunere venită din partea ei, aşa că am continuat pe un ton mai vesel:

– Mă bucur, pentru că nici eu nu m-am săturat!

Mi-a zâmbit evaziv, în timp ce mă cerceta cu ochi nedumeriţi. Diego a ieşit şi el din muţenie:

– Haideţi cu mine, să las tabloul în depozit. Apoi o voi ruga pe gazda mea să ne ducă cu barca dincolo de promontoriu; aşa ajungem mai repede.

Părea o idee bună, aşa încât am lungit cu toţii pasul, străbătând în sens invers traseul parcurs cu câteva ore în urmă. Pe drum, Shauni şi-a exprimat mirarea în legătură cu povestea lui Pete despre vrăjitori.

– Chiar există aşa ceva?

Am ridicat din umeri.

– Relatarea lui seamănă cu cele ale unui antropolog american preocupat de şamanism, Carlos Castaneda.

– Castañeda, m-a corectat Diego. A emigrat în State, dar originea sa era, totuşi, peruană.

Nu am considerat că era un subiect pe marginea căruia merită să polemizez, aşa că am continuat.

– La sfârşitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 a scris trei cărţi în care vorbea despre învăţăturile primite de el de la un anume Don Juan, un vrăjitor mexican. Experienţele prin care susţinea că a trecut sunt similare cu cele relatate de Pete, deşi unii critici le-au pus sub semnul întrebării din cauza anumitor inconsecvenţe dintre evenimentele relatate în cărţi.

Diego părea hotărât să-i ţină partea antropologului, poate dintr-un sentiment de solidaritate dat de sângele latin.

– Cu toate acestea, nu uita că s-a retras din viaţa publică, alături de câteva femei şi se pare că a trecut la practici şamanice misterioase. La puţină vreme după moartea lui, femeile care aparţineau grupului respectiv au dispărut şi au constituit subiectul unor investigaţii extrem de interesante.

Shauni părea fascinată de subiect, dar eu nu consideram că merita prea multă atenţie. Citisem la viaţa mea una dintre acele trei cărţi, „Cealaltă realitate”, dar aceasta mi se păruse doar ceva inedit şi atât. Nu condamnam practicile şamanice – nu sunt atât de plin de mine încât să cred că am răspunsul la problemele complexe pe care curentele religioase şi metafizice le dezbat cu atâta suficienţă – dar nici nu doream să mă las prins în păienjenişul acela care îmi putea zgudui percepţia raţională asupra realităţii.

Diego părea totuşi destul de dornic să discute pe această temă, aşa încât am preferat să-l las pe el să-i povestească lui Shauni despre cărţile şi viaţa lui Castaneda. L-am ascultat şi eu cu atenţie de-a lungul drumului, care astfel a părut mai scurt ca la dus. La casa sărăcăcioasă am găsit un bărbat singuratic şi beţiv care a fost de acord să ne ducă cu barca la destinaţia dorită. Diego şi-a pus tabloul şi cecul la păstrare printre lucrurile din şopronul acela care mi se părea teribil de expus oricărui hoţ, apoi ne-am îmbarcat cu toţii în ambarcaţiunea din lemn umed şi mucegăit pe alocuri. Pe fundul ei băltea apa, dar acest aspect nu ne-a deranjat. Deşi barca în sine părea şubredă, barcagiul o conducea cu mult calm şi siguranţă, ceea ce m-a liniştit destul de repede şi m-a ajutat să savurez călătoria.

Era o senzaţie plăcută să văd de pe mare locurile pe care le bătusem cu piciorul în ultimele zile: jungla, faleza, plaja şi satul – ale cărui ultime case ajungeau până în apropierea malului şi a cărui biserică se vedea foarte clar de aici. Dincolo de sat se întindeau plantaţii de bananieri şi arbori de mango, care ajungeau până în apropierea unor stânci de forma unui promontoriu ascuţit. Curenţii erau destul de puternici în apropierea acestuia, dar bărcagiul nu a părut alertat de acest lucru. Mâna lui sigură mişca vâslele într-un ritm constant, echilibrând perfect modul în care trăgea cu cele două braţe astfel încât barca să-şi continue implacabilă drumul în jurul promontoriului. Dincolo de el apele se linişteau din nou, căpătând aceeaşi tentă albastru deschis ca şi în dreptul plajei pe care stătusem de dimineaţă. O altă plajă, mult mai largă şi plină cu oameni se deschidea acum vederii noastre. Barcagiul ne-a dus liniştit către mal şi, după ce a primit mulţumirile noastre cu multă recunoştinţă, a plecat înapoi la fel de imperturbabil. Pescăruşii care ne însoţiseră guralivi pe tot parcursul periplului s-au ridicat în văzduh şi, după ce au dat câteva ocoluri largi, s-au îndreptat spre stâncile promontoriului, unde probabil că-şi aveau şi cuiburile.

Plaja era ticsită de turişti şi asta mi-a stârnit păreri de rău că nu încercasem să ajung aici şi în zilele precedente. Nu pot spune că regretam solitudinea micii plaje de lângă faleză, dar pentru distracţie acesta era în mod cert centrul de interes. Populaţia era pestriţă; majoritatea celor prezenţi aparţineau tipului caucazian – cu câteva prezenţe nord-europene care ieşeau în evidenţă prin statura lor atletică şi părul atât de blond că părea să aibă reflexii albe. Erau şi câteva exemplare mediteraneene, vreo trei-patru mongoloizi şi cam o duzină de negri. Printre cei prezenţi erau răspândiţi şi localnici, uşor de recunoscut datorită trăsăturilor specifice şi a faptului că se ocupau cu organizarea chefului din seara aceea. Câţiva dintre ei alimentau câteva focuri ale căror vâlvătăi abia începeau să se ridice, în timp ce alţii se ocupau cu prepararea mâncărurilor şi cu furnizarea băuturilor.

Eu eram un novice în acea companie, dar Diego şi Shauni păreau să-i cunoască pe unii dintre cei prezenţi şi s-au integrat destul de repede în atmosferă. Îmi place să petrec, aşa încât nu am avut probleme să mă alătur şi eu distracţiei generale. Seara este scurtă la acea latitudine, aşa încât ne-am trezit destul de repede acoperiţi de cerul nopţii, pe care sclipeau puzderie de stele şi o lună aproape plină. Nu ştiu dacă era o mâncare preparată de obicei de localnici sau fusese cerută de turişti, dar am fost încântat să descopăr cantităţi enorme de enchilada, acea tortilla umplută cu brânză şi carne şi servită cu sos de roşii condimentat. Bineînţeles că am asezonat-o cu cantităţi considerabile de tequila şi de bere. Diego pornise cu rom şi apoi făcuse rost – nu ştiu de unde – de câteva butelii de vin pe care le savura extaziat. În sfârşit trecuse peste uluiala iniţială şi realizase pe deplin oportunitatea pe care Pete i-o deschisese înainte. În starea în care ajunsese, cred că acum aş fi putut chiar să îi relatez adevărul din spatele gestului bătrânului fără ca acesta să-l mai afecteze. Cu toate acestea, am considerat că nu avea rost să dezgrop morţii.

Shauni părea destul de rezistentă la băutură; nu i-am numărat paharele, dar impresia a fost că a ţinut pasul cu mine destul de bine. Cu toate acestea, nu a uitat pentru ce propusese să venim acolo şi a fost foarte atentă să afle unde poate da de misteriosul indian. De îndată ce acesta şi-a făcut apariţia, l-a acostat fără prea multă introducere şi l-a adus alături de mine şi de Diego. Ajuns lângă noi, indianul m-a privit la fel de atent ca şi la prima noastră întâlnire. Părea neschimbat, atât ca îmbrăcăminte, cât şi ca atitudine şi gesturi. L-am invitat să se aşeze lângă noi şi l-am îmbiat cu sticlele de băutură. Nu s-a lăsat îndemnat prea mult şi ni s-a alăturat, privind deseori în direcţia mea, cu o privire extrem de pătrunzătoare. De data aceasta alcoolul mă ajutase să scap de inhibiţii, aşa încât am avut curajul să-l interoghez în legătură cu interesul pe care îl arăta faţă de persoana mea. Chipul său dăltuit în piatră nu a arătat nicio schimbare; nu am văzut pe el încruntarea specifică nedumeririi sau neplăcerii, nici îndulcirea trăsăturilor care să indice un oarecare aer de familiaritate. Cu toate acestea, cuvintele sale nu se dovediră dure, ci fură spuse pe un ton egal, explicativ:

– Văd în prezenţa ta semnele unei căi pe care păşesc de mulţi ani, căutând un fir călăuzitor.

Vorbea într-o engleză incredibil de fluentă, lucru care m-a făcut să suspectez că trăise o vreme în State. Cu toate acestea, accentul îi indica fără putinţă de tăgadă originea.

– Sunt mulţi ani de când mă străduiesc să rezolv o problemă rămasă încurcată, a continuat el fără să aştepte insistenţele noastre. Ştiu că voi, americanii, nu credeţi în asemenea lucruri, dar pentru noi viaţa reprezintă mult mai mult decât ceea ce vedem cu ochii fizici supuşi minţii logice. Iar pentru unii dintre noi, lumea fizică şi cea metafizică se împletesc natural în faţa percepţiilor.

Îmi ajunsese deja pe ziua aceea o pătrundere pe tărâmul superstiţiilor, dar nu se cădea să-l întrerup pe indian, mai ales că Shauni şi Diego îl urmăreau cu mare interes. Am preferat să dau peste cap ce mai rămăsese din doza de bere şi să mă duc să-mi iau alta. Am sperat că gestul mă va elimina cumva din poveste, dar indianul a aşteptat răbdător întoarcerea mea înainte de a relua.

– Aceşti binecuvântaţi se numesc brujo.

Brujo? şi-a exprimat Shauni nedumerirea.

– V’ăjito’i, a lămurit-o laconic Diego.

Indianul a dat din cap.

Brujo sunt extrem de puternici şi au o sumedenie de aliaţi în lumea metafizică, ceea ce îi face aproape indestructibili pentru elementele lumii materiale pe care o cunoaştem cu toţii. Când un brujo părăseşte în cele din urmă planul fizic, leopardul negru are grijă să îl ducă în lumea cealaltă, de unde nu se mai poate întoarce. Însă, în urmă cu mulţi ani, trupul unui brujo a fost găsit fără suflare, iar spiritul său nu a trecut de porţile păzite de leopardul negru. De atunci a început căutarea acelui spirit, pentru a pune lucrurile în matca lor.

Am pufnit în râs.

– Să înţeleg că tu eşti leopardul negru întrupat?

Privirile companionilor mei dovedeau că nu considerau că acest lucru poate fi motiv de glumă, aşa că am lăsat baltă acea replică şi am căutat o explicaţie logică.

– Chiar tu ai spus că aceşti brujo nu sunt complet invincibili în faţa lumii fizice; poate că a avut loc un accident, sau l-a ucis cineva.

Indianul a dat din cap.

– Nu a fost un accident. Cineva l-a omorât.

Mi-am deschis braţele în gestul universal de „vezi, ţi-am spus eu!”, dar indianul a clătinat încet din cap.

– Percepţiile unui brujo sunt dincolo de cele ale unui om obişnuit. Pentru ca el să fie omorât, trebuie ca mai multe evenimente să se petreacă simultan.

Şi-a ridicat mâna cu pielea tăbăcită, indicând cu câte un deget fiecare dintre condiţii.

– Spiritul acelui brujo trebuie să fie el însuşi plecat din corp în lumea metafizică, rămânând legat doar cu un fir. Altfel, ar sesiza imediat când se apropie cineva de el. Cel care îl atacă trebuie să cunoască el însuşi câte ceva despre pătrunderea în lumea metafizică şi, cel mai important, trebuie să-şi fi făcut aliaţi în această lume, aliaţi care să-l ajute în întreprinderea lui. În mod normal, când acest lucru se întâmplă, spiritul celui mort va merge în lumea cealaltă, dar dacă acela care l-a ucis folosind vrăjile nu este un foarte bun cunoscător a ceea ce făcea, e posibil să-l lase prins între lumi, legat de el până când îi va veni lui însuşi rândul să moară.

La auzul acestei explicaţii am reuşit să mă abţin din râs, dar glasul meu trăda ironia:

– Mi se pare ciudat ca un om să fie suficient de bun ca să poată folosi magia pentru a ucide un vrăjitor, dar să fie atât de neîndemânatic încât să-l lase legat de el.

Indianul a rămas la fel de calm şi şi-a dus la buze cana cu vin, sorbind cu nesaţ.

– Dimpotrivă, mi-a răspuns el după ce s-a şters cu mâneca hainei. După ce ai învăţat mişcările elementare de pornire ale unei maşini, poţi conduce fără dificultate. Cu toate acestea, unii dintre cei care învaţă să conducă fac accidente.

Mi se părea o asociere oarecum forţată, dar i-am dat pace.

– Am căutat ani în şir să-i găsesc urmele în lumea metafizică, atât lui cât şi celui de care era legat. Dar, cu excepţia câtorva indicii irelevante aruncate ici şi colo, nu am găsit nimic, de parcă ucigaşul ar fi rupt orice contact cu cealaltă realitate. Doar aici, acum, când ai venit tu – a arătat spre mine – anumite elemente disparate au părut să conveargă ca şi cum ar fi fost un semnal luminos care încerca să-mi arate ceva.

Am ridicat mâinile cu palmele în sus, semn al păcii.

– Eu nu am ucis pe nimeni.

Indianul mi-a dat dreptate.

– Însă tu eşti o călăuză ieşită în calea mea pentru a-mi indica drumul, a concluzionat.

Pe Shauni părea să o contrarieze ceva şi s-a răsucit spre mine, privindu-mă insistent în acel mod oarecum defocalizat al celor care au băut puţin mai mult decât trebuia.

– Nu ţi se pare că seamănă cu povestea bătrânului?

Nu mă gândisem la asta până atunci, dar Diego a aprobat uşor din cap. Brusc, ţinuta indianului s-a îndreptat ca şi cum toate simţurile sale intraseră în alertă.

– Despre ce poveste este vorba?

Shauni a privit scurt spre mine, ca şi cum mă invita să răspund eu, dar am lăsat-o să se descurce, dacă tot sărise cu ideea. După ce şi-a dres vocea, i-a făcut indianului o relatare extrem de succintă a istorisirii lui Pete din acea după-amiază. Eu am preferat să studiez reacţia indianului şi m-a frapat asemănarea cu o felină; pe măsură ce relatarea femeii înainta, trupul celuilalt părea să devină un resort care se încorda tot mai mult, gata să se destindă fatal în orice clipă. Ochii începuseră să-i sticlească şi am recunoscut în ei sclipirea pe care o zărisem în ochii unui tigru înainte de atacul prăzii, într-un documentar de pe National Geographic.

– Dar se poate ca totul să fie doar o asemănare, şi-a îndulcit Shauni povestea la final. În definitiv, istorisirile de acest gen seamănă între ele.

Indianul a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a dat din cap.

– Posibil, a admis el parcă cu prea mare uşurinţă, apoi a dat cana peste cap.

Atmosfera se răcise. Indianul părea că stă pe ace, în timp ce mimica mea arăta destul de clar că nu consideram că Shauni trebuia să povestească toate acelea. Cred că şi ea a realizat că dăduse naştere unei situaţii stranii, aşa încât a căutat o rezolvare.

– Ce-aţi zice să facem o baie? E o noapte atât de frumoasă!

Indianul a refuzat politicos, în timp ce Diego a declamat cu voce împleticită că era o idee excelentă.

– Nimi’ nu te t’ezeşt’ mai bine decâ’ o baie după apusu’ soa’elui! a înălţat el un deget spre cer.

Ne-am scuzat faţă de indian şi ne-am ridicat în picioare. Diego se moşmondea să se salte de pe nisipul în care se afundase, dar gesturile sale în contratimp nu reuşeau să ducă la rezultatul dorit. Mi-am unit forţele cu Shauni ca să-l ridicăm de subsuori. Când s-a văzut în picioare, pictorul s-a grăbit să ne asigure că se putea descurca şi singur. L-am lăsat şi a întins mâna spre marea ale cărei valuri negre se aşezau pe ţărm la câţiva metri depărtare.

– Sp’e ma’e! a strigat şi a făcut un pas în faţă.

Sau a încercat să facă. Rămas atât fără sprijinul nostru, cât şi fără cel al unuia dintre picioare, trupul i s-a înclinat neverosimil spre înapoi şi prietenul nostru a căzut pe spate cât era de lat, cu mânile şi picioarele răşchirate. Privirea lui exprima consternarea, iar uşoara încordare a gâtului ne-a indicat că încerca să se ridice din nou. A renunţat însă repede, expirând zgomotos, apoi a închis ochii şi a început să sforăie sub privirile amuzate ale indianului care sorbea tacticos din cana sa de lut.

Shauni şi cu mine am chicotit, apoi ne-am întrecut spre mare. Eram destul de ameţiţi amândoi, aşa încât în drumul nostru am mai câlcat câte o mână sau câte un picior, dar cei agresaţi erau prea beţi sau prea drogaţi ca să le mai pese de asta. Când am ajuns lângă apă, ne-am aruncat cu stângăcie hainele de pe noi şi ne-am afundat în apă.

Undele mării ni s-au părut destul de reci la început, dar nu ştiu dacă acest lucru se datora temperaturii apei, răcorii nopţii, sau stării noastre. Însă după câteva mişcări ele au început să ne învăluie în îmbrăţişări plăcute, revigorante. Am înotat alături, îndreptându-ne spre larg şi izolându-ne de zgomotul care descreştea cu fiecare lovitură de braţ care ne îndepărta de ţărm. Când sunetele se mai auzeau doar ca un zumzăit îndepărtat, ne-am oprit şi am privit în urmă. Plaja se zărea scăldată în lumina auriu-purpurie a focurilor, care o făcea să pară desprinsă din basme. Oamenii apăreau precum piticii din povestea lui Swift, iar cei care dansau pe ritmurile muzicii lângă barăcile de lemn din fundal erau de-a dreptul caraghioşi. Focurile creau fantasme la liziera dintre lumină şi întuneric şi am înţeles cum de oamenii locurilor puteau crede în acea îmbinare dintre realitatea tangibilă şi cealaltă realitate, a spiritului. Umbrele care se întindeau şi se ghemuiau odată cu pâlpâirile vâlvătăilor putea foarte bine să fie percepute ca leoparzi negri pândind spirite de vrăjitori.

Trupul gol al lui Shauni s-a lipit de al meu şi buzele ei le-au căutat cu înfrigurare pe ale mele. Ne-am sărutat, în timp ce ne străduiam să facem faţă valurilor care ne împingeau către ţărm. Ne-am lăsat purtaţi de drumul lor lin, apropiindu-ne tot mai mult de plajă, dar nu în direcţia din care veniserăm, ci îndreptându-ne spre boschetele, tufişurile şi arbuştii care flancau pe partea aceasta stâncile promontoriului. Când picioarele au atins fundul nisipos, am pornit mână în mână, alergând către pământul lutos pe care poposeau acolo valurile. Ne-am aruncat pe el râzând, îmbrăţişându-ne şi rostogolindu-ne, până am prins sub noi câteva petece de iarbă. Acolo ne-am oprit, înlănţuiţi şi ne-am sărutat din nou, cu pasiune, fiecare devorând buzele celuilalt, explorându-ne cu limbile flămânde. Am început să ne mângâiem lin, abia atingându-ne pielea udă, apoi presiunea palmelor fierbinţi a crescut, iar pielea a răspuns unduindu-se sub apăsarea lor. I-am sărutat uşor lobul urechii, apoi buzele mele au coborât pe curbura gâtului, oprindu-se în mica gaură de la îmbinarea claviculelor. Sfârcurile întărite ale sânilor ei mă împungeau dornice şi le-am sărutat cu patimă, înfruptându-mă din dulceaţa lor în timp ce ţineam sânii în căuşul palmelor, ca pe nişte bijuterii de preţ. Buzele şi limba mea au continuat explorarea trupului ud şi fierbinte, acompaniat de gemetele ei uşoare şi de degetele subţiri care se încleştaseră în părul meu. Arcuirea trupului sub atingerea mea îmi provoca o bucurie de nedescris, în timp ce aroma pielii ei şi gustul ei intim mă înnebuneau, aducându-mă în pragul extazului. Am făcut dragoste cu pasiune, lăsând deoparte orice inhibiţie, încleştaţi laolaltă ca două trupuri încercând să devină unul singur. M-am topit sub sărutările ei fierbinţi, sub mângâierile pline de dorinţă ale mâinilor ei, sub încleştarea fermă a picioarelor ei în jurul taliei mele. Acolo, cu pământul drept reazăm, cu apa spărgându-ni-se la picioare, cu cerul înstelat veghindu-ne şi cu focul marcând limita dintre lumea trupului şi cea a spiritului, am iubit fiecare fiinţa celuilalt. Ne-am dăruit extazul trupului, mângâierea sufletului şi flacăra spiritului, îngemănate într-o ardere din afara timpului.

 

* * *

 

Am făcut dragoste de mai multe ori în noaptea aceea înainte de a ne recupera hainele şi a adormi unul în braţele celuilalt, întinşi pe nisipul plajei. Focurile au ars mult în noapte înainte de a se transforma în scrum, iar dimineaţa jăratecul unora dintre ele încă mai fumega.

Când m-am trezit, o adiere uşoară mă mângâia pe faţă. Shauni dormea cuibărită în scobitura umărului mei stâng, cu degetele delicate ale mâinii stângi atingându-mi uşor obrazul. Simţeam sânii ei lipindu-mi-se de coaste în ritmul respiraţiei liniştite. Am deschis ochii şi am privit pescăruşii care desenau cercuri largi pe cerul albatru al dimineţii pe care îl zăream printre frunzele unui arbore de mango. Nu cred că există un mod mai potrivit de a ajunge la pacea sufletului – mai ales în societatea noastră actuală care trăieşte într-o agitaţie şi un zgomot continuu – decât trezirea în acea linişte paradisiacă, în care singurele sunete sunt acelea ale valurilor şi ale păsărilor cărora li se adaugă, desigur, căldura unui trup lipit de pieptul tău.

Probabil că m-am mişcat puţin, căci Shauni a întredeschis ochii. S-a întins pe lângă trupul meu, alintându-se ca o pisică şi gemând uşor, apoi m-a sărutat pe obraz.

– Ce bine e! a murmurat.

Am zâmbit; la fel simţeam şi eu. Shauni s-a lipit mai tare de mine.

– Sper că nu te-ai supărat aseară că i-am povestit indianului despre cele spuse de bătrân…

Şi-a ridicat ochii spre faţa mea.     Am dat din umeri.

– Mai ştiu eu ce gândeam aseară?

– Mie aşa mi s-a părut. S-a alintat din nou: E drept că pe urmă nu a mai contat!

Mi-a atins cu unghia pieptul de sub cămaşa dezvelită şi a coborât uşor pe zona mediană, până în dreptul pantalonilor. Aşteptam să continue mai jos, dar ea doar se juca; după ce a oscilat câteva clipe în zona în care începeau pantalonii, a urcat înapoi cu unghia.

– Crezi că poate exista vreo legătură între poveştile celor doi?

Nu ştiam şi i-am spus-o. În clipele acelea aş fi preferat să mă bucur de starea de lucruri şi să uit de Pete, dar Shauni nu părea dornică să renunţe la subiect.

– A fost un gest foarte frumos cel făcut pentru Diego.

– Mda, am aprobat eu cu jumătate de gură.

Eram de acord cu faptul că gestul era nobil, dar, cunoscând detaliile sordide care stăteau în spatele lui, îmi era greu să fiu la fel de entuziast ca ea.

– Oare nu cunoaşte pe cineva şi în lumea filmului?

Inima şi-a accelerat bătăile şi un semnal de avertisment a dat alarma în mintea mea.

– Ce vrei să spui?

Aproape că îmi doream să nu îmi răspundă. Shauni a oftat.

– Ţi-am povestit că am trecut printr-un divorţ în urma căruia universul meu s-a schimbat radical. Am rămas fără serviciu şi fără bani – de fapt, mi-au rămas destui cât să îmi permit o ultimă nebunie, aceea de a petrece un timp aici. O prietenă de-a mea care are un local împreună cu soţul ei mi-a promis că mă angajează ca ospătăriţă când revin. Asta e tot ce poate face ca să mă ajute, dar îi sunt recunoscătoare din suflet pentru gestul ei.

– Dar visul tău este altul.

Tonul meu era neutru; ştiam deja ce avea să îmi răspundă.

– O să râzi de mine, a încercat ea să se eschiveze. Apoi, pentru că eu nu am mai comentat nimic, a continuat: Aş vrea să devin actriţă.

Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. Îmi venea să urlu şi aş fi vrut să o iau la fugă, dar eram conştient că, în acel moment, nu eram decât un pion în mâinile destinului. Nu ştiu dacă mi se părea că îi datorez ceva lui Pete, dar ştiam că era firesc să o ajut pe Shauni, din moment ce asta îmi stătea în putere. Eram scârbit de postura în care eram pus, aşa încât am decis că era mai bine să închei lucrurile cât mai repede cu putinţă. Am sărutat-o pe Shauni pe creştet.

– Am ceva de rezolvat în dimineaţa asta, i-am spus.

Nu mi-a cerut detalii despre ce era vorba, nici nu m-a întrebat cât avea să dureze. A spus simplu:

– Eu voi merge pe plajă, la locul obişnuit.

– Te găsesc acolo, am spus la fel de simplu.

Ne-am despărţit şi am părăsit plaja, călcând cu grijă printre trupurile căzute peste tot, în poziţii ciudate. În trecere, mi-am pus întrebarea câţi dintre cei de acolo nu erau beţi sau drogaţi. Probabil că foarte puţini.

Drumul printre plantaţiile de bananieri şi arbori de mango a fost mai lung decât cel făcut cu barca în jurul promontoriului. Doar doi sau trei localnici s-au intersectat cu mine la ora aceea, dar în rest drumul a fost pustiu şi plicticos. În alte condiţii, poate că m-aş fi bucurat de peisajul intersant oferit de culturile acelea şi de cadrul rupt de realitatea nebună a civilizaţiei americane, dar gândul la misiunea ingrată pe care o aveam de îndeplinit îmi distrăgea atenţia.

Când am ajuns la primele locuinţe atmosfera din jur s-a mai înviorat. Spre deosebire de turiştii care veniseră acolo să lenevească, localnicii îşi vedeau de treburile de zi cu zi şi roboteau deja de câteva ore. Am trecut prin faţa hanului şi l-a văzut pe bărbat reparând ceva în curte; a ridicat privirea şi m-a salutat bucuros. I-am răspuns mecanic la salut şi am stat o clipă pe gânduri dacă nu era mai bine să intru şi să mă schimb. Cred că miroseam a sex, a alcool şi a transpiraţie stătută, dar nu mă interesa să fac o impresie bună în faţa lui Pete. În definitiv, pentru ceea ce aveam de rezolvat cu el, poate că era mai bine să duc cu mine dovezi ale veridicităţii poveştii

Pe când am ieşit din sat prin partea cealaltă, cămaşa mi se lipise deja de spate. Ziua se anunţa la fel de caniculară ca toate celelalte dinainte. Am trecut de plaja cea mică, de faleza pe care acum nu se mai afla nimeni, de petecul de junglă în care nu m-a deranjat niciun intrus şi am ajuns la proprietate. Când am intrat în curte am găsit-o pe Aretha destul de agitată; vederea mea a părut să o liniştească într-o oarecare măsură.

– S-a întâmplat ceva? am întrebat-o.

– Câinele a lătrat toată noaptea, aşa cum face când vreo lighioană sălbatică dă târcoale proprietăţii. Apoi, la primele ore ale dimineţii, a venit aici un indian care dorea să vorbească cu Pete. Nu ştiu despre ce au discutat, a durat foarte puţin. Singurul lucru pe care l-am auzit au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus Pete: „Mai am nevoie de o zi.” Atât.

– Unde e acum? am întrebat.

Aretha mi-a arătat veranda. Într-adevăr, bătrânul stătea acolo în scaunul său cu rotile, scăldat în lumina puternică a soarelui. Părea că moţăie, dar cu el nu puteai fi sigur niciodată. Ceva din atitudinea Arethei mă alertase şi pe mine; dacă un eveniment putea să zguduie o femeie ca ea, însemna că ceva nu era în regulă. Nu puteam să nu fac legătura între vizitatorul din dimineaţa aceea şi tovarăşul nostru de foc din noaptea precedentă, dar mi se păreau ciudate ultimele cuvinte ale bătrânului, care dădeau de înţeles că cei doi s-ar cunoaşte şi ar avea ceva afaceri comune. După câte îmi dădusem seama din reacţia avută de indian la povestea istorisită de Shauni, nu părea să ştie prea multe despre bătrân.

M-am apropiat cu grijă şi am urcat încet cele două trepte de lemn ale verandei. Câinele, care stătea culcat la picioarele stăpânului său, a început să dea din coadă şi s-a ridicat, apropiindu-se de mine şi gudurându-se. M-am aplecat şi l-am mângâiat; era un ogar care, în zilele tinereţii sale, probabil că fusese un exemplar zvelt şi agil. Chiar şi acum, când vârsta i se citea în mişcările mai greoaie, iar talia sa nu mai era foarte suplă, tot impunea un aer de respect. Într-un fel mi se părea ciudat ca bătrânul să aibă un ogar în preajmă; desigur, faptul că purta cu el aproape mereu puşca – sprijinită de-a latul scaunului – precum şi istoria sa de puşcaş îl făcea susceptibil de înclinaţii spre vânătoare. Totuşi, în poveştile sale nu menţionase niciodată acest aspect.

Când am ridicat ochii de la câine, am observat că bătrânul mă privea. Nu îmi întrerupsese joaca cu patrupedul, dar privirea sa vădea nerăbdare. M-a urmărit cu atenţie în timp ce mă îndreptam de spate şi a răspuns salutului meu cu o înclinare a capului. Nu am ştiut cum să fac o introducere cât mai adecvată subiectului pe care doream să îl abordez, aşa că am început abrupt:

– Shauni, femeia care a fost cu mine aici ieri, e o chelneriţă care visează să ajungă în lumea filmului.

Fraza ar fi sunat ciudat pentru cineva care asista la acea discuţie fără să fi fost prezent şi la discuţiile precedente – un salut urmat de prezentarea seacă a situaţiei unei femei. Însă pentru Pete cuvintele mele conţineau întreg miezul de care aveau nevoie.

– Aţi făcut…?

A lăsat fraza în aer, dar ştiam unde bate; povestea lui Shauni trebuia să se înnoade cu povestea din trecutul lui Pete exact în punctul în care aceea se sfârşise, la fel ca în cazul lui Diego. Am confirmat printr-o mişcare nervoasă din cap. Bătrânul mi-a arătat unul dintre scaunele de pe verandă, invitându-mă să iau loc.

– Povesteşte-mi, mi-a cerut.

Mă temusem că avea să îmi ceară asta, dar preferasem să ignor acest aspect până în acel moment. Îmi făcea scârbă simpla idee de a-i împărtăşi acele momente intime unui scelerat ca el.

– Nu se poate altfel? am încercat să mă eschivez.

– Nu cred. Cu pictorul a avut efect după ce am realizat schimbul.

Din cuvintele lui am dedus că acel coşmar îl părăsise, iar acum era vremea ca şi al doilea să îşi găsească sfârşitul. Am scrâşnit din dinţi, dar am început să-i povestesc aventura din noaptea precedentă. Iniţial am vrut să fac doar un rezumat, dar el m-a tot înrerupt, cerându-mi detalii, aşa încât în cele din urmă am ajuns să îi relatez în amănunt lucrurile. Pe măsură ce scoteam la iveală detaliile intime – cum se mişca Shauni, ce miros şi ce gust avea pielea ei, ce cuvinte şoptea, cum trăia pasiunea momentului – pacea şi fericirea pe care acestea le lăsaseră în sufletul meu se evaporau, iar în urma lor rămânea doar un pustiu care îmi crea o stare de greaţă.

Când am terminat povestea mă simţeam pângărit până în cele mai mici unghere ale sufletului. Îmi era atât de silă de mine, de mercantilismul de care mă dovedisem capabil expunând-o pe Shauni voyeurismului acestui decrepit libidinos, încât nu ştiam dacă lucrul pe care avea să i-l ofere Pete prin intermediul meu ar fi putut constitui o compensaţie.

Bătrânul a rămas o vreme tăcut; nu ştiu dacă savura picanteriile aventurii mele din noaptea precedentă, sau doar căzuse într-una din stările sale de prostraţie. Eram prea secat din punct de vedere sufletesc ca să-mi pese, aşa că am stat şi eu acolo, fără a fi capabil să savurez nimic din ceea ce mă înconjura – nici păsările care cirpieau, nici soarele care strălucea, nici dragostea câinelui care acum se cuibărise la picioarele mele.

Când mi-am revenit din starea aceea de întuneric sufletesc, am observat o carte de vizită pe colţul de masă din faţa mea. Nu ştiu când o pusese bătrânul acolo – cred că ruperea de lume pe care o experimenta el periodic era contagioasă şi mi-o transmisese şi mie. Am luat bucata de carton şi am ridicat privirea, întrebător.

– E un producător pe care l-am ajutat într-o vreme când avea probleme mari. Îmi e dator şi de multe ori m-a întrebat dacă nu poate să mă răsplătească în vreun fel.

Am întors fără să vreau cartea de vizită şi am văzut scris pe ea, cu o caligrafie tremurată, „A venit vremea. Te rog să te ocupi de persoana pe care ţi-o trimit.” Eram curios dacă scrisese textul în clipele în care eu fusesem pierdut în alte lumi, sau era mâzgălit acolo de mulţi ani. Pierdut în lumea mea, nu sesizasem nimic.

Am pus cartea de vizită în buzunarul de la piept şi m-am ridicat. Schimbul fusese făcut şi nimic nu mă mai putea obliga să stau în iadul acela moral. Mâna scheletică a bătrânului s-a aşezat pe braţul meu drept şi m-am oprit.

– Mulţumesc, a şoptit Pete.

Ochii părea înlăcrimaţi, dar ei aveau mereu un aspect umed, aşa că nu eram foarte sigur dacă plânge sau nu. Am dat din cap, neştiind ce aş putea să spun ca să-l alin sau ca să nu îl jignesc.

– Şi eu mulţumesc pentru articol, am găsit în cele din urmă abordarea potrivită.

Am făcut doi paşi.

– Mâine plec, am încheiat sec.

Am aruncat o privire peste umăr şi l-am văzut pe bătrân ridicând cu greu mâna tremurândă şi fluturând-o în clasicul semn de despărţire. Am văzut o lacrimă desprinzându-se din ochiul drept şi croindu-şi drum printre meandrele ridurilor de pe faţă.

– Mulţumesc, a şoptit din nou.

Am dat din cap şi am ridicat şi eu stângaci mâna, salutându-l la rândul meu.

– Mulţumesc şi eu pentru articol, am repetat şi eu şi m-am răsucit pe călcâie.

Era o despărţire patetică de o persoană care influenţase atât de mult viaţa mea în ultima săptămână, dar sufletul meu nu se putea deschide mai mult în acea clipă. Mă încărcasem cu prea multe lucruri a căror digerare avea să necesite un timp îndelungat.

Despărţirea de Aretha a fost mai plină de sentiment. Femeia îmbătrânită, dar încă în putere, m-a strâns la piept cu gesturi materne, apoi m-a pupat pe obraz.

– Ştiu că ţi-a fost teribil de greu, dar îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut.

M-aş fi bucurat dacă nu ar fi menţionat şi ea subiectul, dar oricum îmi era mai uşor să accept ideea dacă venea din partea ei. În definitiv, ne unea faptul că amândoi ne puseserăm în slujba lui Pete pentru a-l ajuta să-şi rezolve anumite probleme ale vieţii: ea cele fizice, eu cele sufleteşti. În clipa aceea consideram că misiunea mea fusese mai grea, mai ingrată, dar privind acum în urmă mi se pare că ea fusese mult mai puţin importantă ca grija atentă pe care femeia i-o purtase zi de zi, vreme îndelungată, părtaşă la decăderea lui fizică şi sufletească.

Câinele m-a condus şi el până la poartă, alături de Aretha, şi l-am mângâiat grăbit de bun rămas. Apoi am ieşit din curte şi am pornit înapoi pe drumul către sat, pentru ultima oară. Deşi inima îmi era încărcată de mizeria vânzării acelor clipe intime petrecute alături de Shauni, resimţeam o oarecare adiere de libertate. Ea a devenit mai pregnantă în clipa în care am ajuns la plaja cea mică, unde i-am întâlnit atât pe Shauni, cât şi pe Diego.

– Am venit să-mi iau rămas bun, mi-a spus pictorul. Bănuiam că vă voi găsi aici şi am sperat să te întorci înainte să fiu nevoit să plec.

– Eu plec mâine dimineaţă, i-am spus. De ce nu stai şi tu până atunci, ca să luăm acelaşi autobuz?

A scuturat energic din cap.

– Nu mai am răbdare, a râs el încetişor. Am vorbit cu omul meu – şi-a fluturat mâna în direcţia colibei unde îşi ţinea ustensilele de pictură – şi mă va duce azi cu barca într-un alt sat, pe partea cealaltă a golfului. Pe acolo trece un autobuz chiar în seara asta. La vremea la care tu te vei sui aici în autobuz, eu sper să fiu deja în avion.

Am zâmbit larg; m-aş fi bucurat să mai petrecem împreună încă o după-amiază, mai ales că era foarte probabil să nu-l mai văd vreodată. Dar îi înţelegeam nerăbdarea; i se ivise ocazia de a da lovitura vieţii şi nu vroia să o rateze.

– I-am dat adresa mea de e-mail lui Shauni, a mai spus. Spune-mi adresa ta, mi-ar plăcea să ţinem legătura în continuare.

Nu am o părere prea bună despre prieteniile care ajung să se concentreze doar în mediul electronic. Dacă lipseşte contactul fizic o perioadă prea îndelungată, relaţia începe să se dilueze – e-mailurile se răresc şi, în cele din urmă, se opresc. Totuşi, ar fi fost un gest urât din partea mea să-l refuz, aşa că i-am spus-o, iar el notat-o pe un petec de hârtie. Ne-a îmbrăţişat apoi pe amândoi – pe Shauni şi pe mine – şi şi-a luat la revedere.

– Când voi trece cu barca prin faţa plajei, o să vă strig! a încheiat el.

L-am privit timp de câteva minute cum se îndepărtează, stând alături de Shauni – fiecare cu un braţ petrecut pe la spatele celuilalt. Apoi ne-am aşezat pe prosopul întins pe jos şi femeia şi-a pus braţele pe după gâtul meu. Şi-a apropiat faţa de a mea şi mi-a şoptit, zâmbind şăgalnic:

– Aseară eram puţin cam ameţită şi nu-mi mai amintesc prea bine cum am făcut dragoste. Nu vrei să îmi reîmprospătezi memoria?

Am bufnit în râs şi i-am atras atenţia că riscam să fim surprinşi de vreun trecător.

– Sunt foarte rari pe aici, m-a contrazis. În afară de Diego şi de tine, am mai văzut doar vreo trei oameni trecând pe aici în decurs de câteva săptămâni.

Am arătat cu capul spre mare.

– Dar poate că ne vede Diego, când trece cu barca…

Ochii i-au sclipit.

– Atunci ar fi cazul să începem cât mai repede, ca să terminăm până vine el!

Nu mai aveam alte argumente, aşa că am sărutat-o. Buzele şi trupul ei aveau acelaşi gust care mi se întipărise în simţuri din ziua şi noaptea precedentă.

 

* * *

 

Când barca în care se afla Diego a trecut prin faţa plajei, noi înotam deja spre larg. Localnicul care dădea la vâsle – acelaşi care ne dusese dincolo de promontoriu în ziua precedentă – a încetinit ritmul şi ne-a permis să ne apropiem. Am schimbat un ultim salut cu pictorul, urându-i mult succes în cariera care i se aşternea înainte, apoi ne-am întrecut spre mal. Bineînţeles că Shauni s-a dovedit iarăşi mai rapidă ca mine şi, ţinând cont că distanţa pe care ne-am întrecut era mai mare de data aceasta, nu am mai reuşit să o ajung din urmă până la zona în care ne puteam ridica în picioare.

Ea se întinsese deja pe prosop, uscându-se la soare, atunci când eu m-am prăbuşit ud alături. Avea faţa ascunsă în scobitura cotului şi, când am sărutat-o pe umărul bronzat, am văzut cum colţul gurii i se întinde într-un zâmbet.

– De data asta nu ai câştigat niciun premiu, a mormăit ea.

M-am întins alături.

– Nu-mi fac griji; am la mine o cheie care deschide orice uşă.

Aşa cum bănuiam, îi stârnisem interesul. În timp ce eu îmi ascundeam, la rândul meu, faţa în scobitura cotului, am simţit cum ea îşi saltă capul.

– Ce cheie?

În vocea ei se ghicea acea curiozitate tipic feminină, o combinaţie de sete de cunoaştere şi dorinţă nestăpânită. Mi-am şters degetele mâinii drepte pe prosopul pe care stăteam întinşi, apoi am cotrobăit printre hainele pe care le aruncaserăm la grămadă pe nisip înainte de a face dragoste. În cele din urmă am găsit buzunarul pantalonilor, din care am scos cartea de vizită primită de la Pete. I-am întins-o şi am aşteptat reacţia, fără a-mi ridica faţa de unde o ţineam ascunsă.

Cred că au trecut câteva minute bune înainte ca Shauni să spună ceva. Când a făcut-o, vocea îi era tremurată şi în ea se ghicea o teamă profundă.

– Ce e asta?

Simţeam din glasul ei cum se zbat în ea revolta de a fi ţinta unei glume de prost gust şi uluirea plină de speranţă încercată în faţa unui miracol.

– Viitorul tău, am răspuns sec.

– Cum…?

A lăsat întrebarea în aer şi cred că nici chiar ea nu ştia cu exactitate ce ar fi vrut să întrebe. Iar eu nu doream cu niciun chip să intru în detaliile sordide ale acelei afaceri. M-am limitat la a o lămuri cât mai simplu.

– Pete cunoaşte pe cineva la Hollywood, cineva care îi datorează de mult o mare favoare. El nu mai are ce face cu favoarea aceea, dar a fost bucuros să o poată transmite mai departe.

Apoi, pentru a nu-i da ocazia să încerce să sape mai adânc, m-am ridicat într-o rână şi am privit-o în ochi, zâmbind.

– Nu asta era ceea ce-ţi doreai?

M-am străduit să-mi compun o voce ingenuă şi – probabil din pricina surescitării – Shauni nu a sesizat falsitatea ei. A dat din cap, cu ochii plini de lacrimi.

– Nu pot crede…, a mai şoptit înainte ca vocea să i se înece.

S-a prăbuşit la pieptul meu, plângând cu sughiţuri. În general un asemenea comportament este asociat unei deziluzii, dar ştiam că pentru persoanele pasionale nu există o diferenţă foarte mare între impactul unui sentiment pozitiv şi cel al unuia negativ. Shauni era pur şi simplu copleşită şi exprima acest sentiment în cel mai la îndemână mod care i se ivise. M-am mulţumit să o strâng în braţe şi să o sărut pe părul ud, cu miros de mango şi portocale, în timp ce apa sărată din ochii ei se amesteca cu apa sărată a mării care îmbiba firele de păr de pe pieptul meu.

Când s-a oprit şi a ridicat ochii spre mine, aceştia erau roşii, dar radiau o asemenea bucurie cum rar mi-a fost dat să văd.

– Hai să mergem la Pete, ca să îi mulţumesc! a şoptit.

Era ultimul lucru din lume pe care mi l-aş fi dorit.

– Nu ştiu dacă îl găsim treaz la ora asta, am minţit. Dar i-am mulţumit eu, în locul tău.

Simţeam în ea tremurul dorinţei de a pleca spre binefăcătorul ei şi am apelat la un truc josnic pentru a-i deturna atenţia: m-am aplecat şi am sărutat-o pe buzele sărate, apoi am împins-o spre o nouă partidă de amor. Mi s-a dăruit în totalitate, fără niciun fel de reţinere şi pasiunea cu care m-a iubit în acele clipe a făcut să se şteargă din sufletul meu murdăria lăsată de dezvăluirile intime făcute lui Pete. De data aceasta, partida de amor avea să ne aparţină doar nouă.

În după-amiaza şi seara aceea am alternat partidele de înot cu cele de amor, apoi am încheiat ziua pe veranda hanului unde trăsesem eu, având în faţă mâncarea gustoasă gătită de gazda mea şi alături un cântăreţ local chemat de hangiu să cânte special pentru ultima seară pe care aveam să o petrec acolo.

Am mâncat, am băut, am ascultat muzica de chitară, am cântat, am dansat şi ne-am privit cu drag în ochi, toate cu regretul că orele treceau nemiloase şi ne apropiau de sfârşitul unei poveşti care se pregătea să îşi întoarcă ultima pagină.

Noaptea târziu, când ne-am retras în camera mea, am încercat să îmi întipăresc în simţuri textura fiecărei porţiuni din pielea ei, gustul buzelor, mirosul ei intim, parfumul sânilor şi respiraţia ei fierbinte.

 

* * *

 

A doua zi, pe când luam micul dejun, am aflat vestea că murise Pete. Aretha găsise scaunul cu rotile lângă lac, cu puşca aşezată de-a latul pe mânere şi cu câinele sfâşiat de colţi puternici alături. Fugise în sat, chemând oamenii în ajutor, dar nimeni nu reuşise să găsească trupul în apa răcoroasă a dimineţii. Spre surprinderea mea, vestea mi-a adus doar un sentiment de linişte, ca şi cum toate lucrurile se aranjaseră în sfârşit în matca lor. Nu ştiu de ce am simţit asta, dar de multe ori avem sentimente inexplicabile în momentele critice.

Shauni, pe de altă parte, a fost dată peste cap; poate încă mai regreta faptul că nu insistase să mergem să-i mulţumească, poate că era vorba de tristeţea pierderii unui binefăcător, sau poate că era vorba doar de sufletul ei bun. Nu ştiu şi nu am insistat; deşi sunt reporter, prefer să las oamenii să îşi consume durerea în interior, nu să-i împing să şi-o exhibeze doar de dragul unui articol senzaţional.

Deşi, dacă e să îl iau în calcul pe Pete, uneori oamenii îşi exhibau de bunăvoie durerea în faţa mea.

Shauni m-a ajutat tăcută să-mi fac bagajele şi la fel de tăcută a stat lipită de mine în faţa hanului, aşteptând autobuzul. I-am respectat tăcerea, plăcându-mi să cred că ea cuprindea şi tristeţea despărţirii de mine. Doar când a venit vremea să ne luăm rămas bun – printr-o lungă sărutare – i-am şoptit:

– O să-mi fie dor de tine.

– Şi mie, a şoptit la rândul ei. Apoi în ochii trişti i-a lucit o lumină jucăuşă: Am ţinut minte adresa ta de e-mail, de când i-ai spus-o lui Diego. Cine ştie, poate o voi folosi.

Am zâmbit.

– Când vei fi devenit o mare vedetă, nu vei mai vrea tu să-ţi aminteşti de un pârlit ca mine! am tachinat-o.

A ridicat din umerii slabi.

– Amintirea lui o am deja în toată fiinţa mea, mi-a atras atenţia. Asta nu mi-o poate lua niciun viitor, a mai spus şi m-a sărutat din nou.

Trupurile ni s-a depărtat şi m-am aplecat să-mi iau bagajul pentru a i-l înmâna şoferului, care l-a aşezat cu grijă în compartimentul din partea dreaptă a autobuzului. Am prins-o din nou de mână pe Shauni.

– Să ai grijă de tine.

A încuviinţat şi, după o clipă de ezitare, m-a întrebat:

– Crezi că a fost jaguarul negru venit după sufletul lui Pete? Crezi că am greşit povestindu-i lucrurile acelea indianului?

Abia atunci am înţeles că ea se învinovăţea într-o oarecare măsură de moartea bătrânului ei binefăcător. M-am grăbit să-i înlătur temerile.

– Era bătrân şi bolnav, Shauni! i-am atras atenţia. Moartea lui putea surveni în orice clipă şi de aceea a vrut să vă ajute pe tine şi pe Diego înainte ca acest lucru să se întâmple. Probabil că i s-a făcut rău şi a căzut în apă.

– Dar nu i-au găsit trupul, a insistat Shauni.

– Lacul e adânc. S-o fi încâlcit între ierburi, am încercat eu să fiu la fel de convingător în continuare.

Nu puteam să nu-mi amintesc despre vizita pe care Aretha îmi povestise că le-o făcuse indianul în dimineaţa precedentă şi de cuvintele pe care le auzise, dar refuzam să mă las prins într-o poveste magică, tipică acelor meleaguri. Mai curând mi-ar fi plăcut să cred că, printr-un miracol, bătrânul pornise pe drumul de întoarcere aşa cum îşi dorise: prin ţeava puştii care rămăsese pe mânerele scaunului cu rotile. Privise pentru ultima oară lumea prin tunelul lung şi îngust, apoi pornise într-un ultim drum, pierzându-se în zare.

Şoferul a pornit motorul autobuzului prăfuit, iar eu am sărutat-o pe Shauni pentru ultima oară. Am urcat la locul meu şi am privit-o cum îmi face cu mâna, tristă şi înlăcrimată. Maşina s-a pus în mişcare, hurducându-ne la fiecare pas şi scoţând un zgomot infernal.

Am privit pe geamul deschis la cerul senin pe care schiţele păsărilor ciripeau guralive şi m-am gândit că finalul la care mă gândisem era unul potrivit pentru un articol de genul celui  pe care mi-l oferise bătrânul.

– Îi voi spune ”Lumea prin ţeava puştii”, am murmurat în barbă, în timp ce mă îndepărtam de sufletul mort al lui Pete, de tumultul creativ al lui Diego, de misterul indianului şi de pasiunea lui Shauni, îndreptându-mă spre casă.

NumeLucian-Dragoş Bogdan

Vârsta: 37 ani
Localitatea: Alba Iulia
Ţara: România
Studii: absolvent al secţiei de management din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca

Texte publicate:
– volume:
– Trilogie (2004) – culegere de povestiri SF&F, ed. Omnibooks
– Zeul Kvun (2004) – culegere de povestiri SF&F, ed. Omnibooks
– Frontiera (2006) – roman SF, ed. Diasfera
 
– povestiri:
– Triunghiul Bermudelor (1991) – ziarul „Alba Forum” nr. 17
– Exterminatorul (1992) – revista „Luceafărul” nr. 39 (138)
– Nu este prima dată (1992) – revista „Luceafărul” nr. 39 (138) şi revista „Anticipaţia” nr. 513
– Rapsodia (1993) – revista „Anticipaţia” nr. 506
– Drumul spre (2000) – revista „Discobolul” nr. 25 (32)
– În aşteptarea zeilor (2005) – ziarul „Jurnalul de imagine” nr. 5