Se auzi cheia în broască. Uşa de la intrare fu descuiată şi-un cap în şapcă îşi vârî nasul prin deschizătură, inspectând interiorul garsonierei de la demisol, proprietatea domnului Self de… să tot fie cincisprezece ani. Se mutase aici în primăvara lui ’72. Oraşul era o mocirlă de zăpadă topită, nu va uita niciodată cât se chinuise cu transportul, iar în dreptul ferestrelor de la nivelul solului nu existau frumoasele Syringa, care-i îmbătau locuinţa cu parfumul lor atunci când erau în floare. Le plantase cu mâna lui, în aceeaşi primăvară. Le plivise, le udase, le apărase de copiii care tot căutau florile cu trei sau cinci petale pentru a-şi pune o dorinţă. O punea domnul Self şi pentru ei. Să nu care cumva să-i prindă în fapt! Lumina din hol se aprinse. Bărbatul cu şapcă intră. Într-o mână avea o agendă, în cealaltă un breloc de care zăngăneau chei. Băgă cheile în buzunar cu nonşalanţă, ţac!, apăsă butonul pixului, mâzgăli la repezeală în agendă, ţac! şi pixul dispăru între coperţile agendei. Dădu uşa de perete şi zbieră:

– Ce-aşteptaţi, invitaţie specială?

Cât tupeu, îşi zise Self, cu toate că ştia că nu era decât un personaj ţesut între gene. Cât tupeu în ziua de azi, domnule! Nu mai există pic de respect. De maniere, ce să mai discutăm. Dai buzna în casa omului aşa, fără nicio jenă. Aşa, cu gura până la urechi. Poate omul doarme în patul lui, nu te gândeşti?

– Băi! urlă bărbatul cu şapcă, din prag. Mişcare! Mi-a decedat simţu’ olfactiv.

– Condoleanţe, apăru un al doilea bărbat, înalt, solid, îmbrăcat într-o salopetă albastră

– Îţi arăt eu condoleanţe!

pentru a-şi lua imediat o palmă după ceafă.

– Nu mai da, dom’ Jerry.

– Să deschizi toate ferestrele. Pute.

– Ca şi rezolvat, dom’ Jerry.

În holul îngust îşi făcu loc un al treilea personaj. Încă un uriaş în salopetă.

– Fumăm o ţigară afară până se-aeriseşte puţin. Îţi mută nasu’, nu altceva. Toy!

– Da, şefu’, luă poziţie de aşteptare Salopeta Numărul 2.

– Ai venit cu cafeaua?

– Vin, şefu’.

– Ca să vii, tre’ să şi pleci, îl repezi dom’ Jerry.

– Câtă dreptate aveţi, fu întru totul de acord cel căruia dom’ Jerry i se adresase cu Toy.

Când reveniră, dom’ Jerry legăna un casetofon. Îi făcu loc pe-o etajeră şi-l băgă în priză.

– Să n-aud că nu v-am creat condiţii, zise. Haihai, bătu din palme, la treabă! Se aşeză în fotoliul preferat al domnului Self, îşi puse piciorele încălţate cu bocanci pe măsuţa de cafea şi aprinse televizorul din telecomandă. Micşoră sonorul pentru a nu-l astupa pe Johnny Cash. Ain’t No Grave se desfăşură în atmosferă.

Muncitorii începură cu şifonierul. Îl goliră de haine, pe care le-nghesuiră, claie peste grămadă, în saci mari de plastic. Cămăşile apretate, pantalonii călcaţi la dungă, paltonul, jos de pe umeraşe. Puloverele, tricourile, jos de pe rafturi. Costumele. Cravatele. Pălăriile.

–Antonio, pe-astea ţi le las ţie, spuse Toy când ajunse la lenjeria intimă a domnului Self.

– Sigur, spuse Antonio.

– Poate-ţi trebuie ceva.

– Dada, spuse Antonio.

– Eu nu pun mâna pe chestiile-astea.

– Poate pun eu mâna pe tine! se răţoi dom’ Jerry, fără a-şi dezlipi ochii din ecran.

Toy îşi făcu de lucru cu pijamaua domnului Self. O îndesă într-un sac negru.

Pijamaua? Pijamaua?! Dar Self purta acea pijama! Şi, aşa cum se întâmplă în vise, supuse logicii fără de logică, domnul Self rămase doar în chiloţi şi maiou în culcuşul şi în somnul său, dorindu-şi din toată inima să poată fi stăpân pe acţiunile lui, să se poată mişca, ridica şi lua la şuturi nişte năzăriri atât de… de… de infame! Că alt cuvânt nu găsise. Să le dea afară în pumni. Da, domnule!

Muncitorii îşi văzură de treabă. Goliră dulapurile din bucătărie. Goliră cămara. Îi aruncară medicamentele la coş. Îi băură lichiorul. Târâră frigiderul în hol. Luară perdelele de la ferestre şi le făcură cocoloş. Strânseră jaluzelele. Demontară lustra. Folosind întruna cuvântul cu f, cu u, cu t. F şi u şi t în sus. F şi u şi t în jos. La dreapta. La stânga. F şi u şi t şi u şi i aia. Şi ailaltă. Se-ntoarseră în cameră. Stivuiră cărţile din bibliotecă într-un colţ.

– Sven Hassel, învârti Toy o carte între mâinile ca nişte lopeţi. Parcă ţie-ţi plăcea Sven Hassel?

– Ce titlu? întrebă Antonio trăgând draperiile de pe şină, cocoţat pe un scaun.

– Păi, ăăă, Camarazi de front, citi Toy.

– Avem.

– Încă una, descoperi Toy. Asta-i Drum sângeros către moarte. Mai sunt. Uite, Curtea marţială. O ai?

Mai e un Hassel, li se adresă Self dar, bineînţeles, nu-l auzi nimeni. În baie, pe calorifer. Să nu care cumva să-mi mutaţi semnul de carte.

– Pune-o deoparte p-asta, ceru Antonio.

– O vrei?

– Îhâm.

– Patru şaizeci, îl informă Toy asupra preţului, lipit pe coperta din spate. Pentru tine, patru treizeci.

– Imediat, gâfâi Antonio, luptându-se cu draperiile groase şi cu galeria din lemn masiv.  Mai bine m-ai ajuta aici.

– Doi cincizeci.

– Mda.

– O ţigară.

– S-a făcut.

– Haihai! bătu dom’ Jerry din palme. Dacă v-ar fi apucat dragostea de carte mai din timpuriu, acu’ poate că voi aţi fi fost ăia însărcinaţi cu gânditu’. Şi voi aţi fi ţipat la doi prostănaci. Mişcare!

– Ce să-ţi zic, mormăi Antonio.

– Ce să-mi zici, i-o întoarse dom’ Jerry. Să-mi zici că s’tem gata. Aia să-mi zici. Vreau să văd transpiraţie.

– Uite, şefu’, îşi ridică Toy braţele.

– Nu văd.

– Uite-aici, şefu’, transpiraţie, ridică o mână şi Antonio. Se dezechilibră şi scaunul îi fugi de sub picioare.

Domnul Self îl văzu venind. Îl văzu pierzând lupta cu echilibrul şi-l văzu prăvălindu-se, o tonă de carne, aproximă, peste el, cu draperiile umflându-se în urma lui. Acum mă trezesc, îşi zise cu bucurie, din experienţa atâtor şi atâtor vise şi coşmaruri prin care dormise şi

căzu în sine însuşi. Tresări. Se ridică în capul oaselor, aruncă pătura cât colo. Rămase în mijlocul aşternuturilor răvăşite, îşi trecu o palmă peste faţă şi-şi recăpătă suflul. Clipi de câteva ori golani nişte golani ce mi-ar fi plăcut să pun reteveiul pe ei şi privi în jur. Primul lucru pe care-l văzu fu galeria ruptă în două şi draperiile vişinii spânzurate de un colţ al patului şi mai departe, şiroind pe covor. Apoi biblioteca, rafturile descărnate şi cărţile aşezate pe parchet, lângă perete.

Johnny Cash trecu la altă melodie.

– Credeai că te-ai trezit?

Lângă patul lui Self, o creatură îşi bâţâia coarnele de berbec dintr-o parte în alta, bătea din palme ţinând ritmul şi dansa step. Copitele-i ţăcăneau pe parchet. Barba-i era de foc. Ochii-i ardeau.

– Şi eu am crezut că te-ai trezit, îi spunea creatura ţopăind, bocănind din copite. Îţi place Fred Asteire? îl chestiona creatura. Pe pieptul gol, părul îi era o vâlvătaie.

*

– Ho-paaa, exclamă Toy.

Dăduse peste economiile domnului Self, ascunse într-un plic ascuns într-o batistă ascunsă într-o cutie de trabucuri ascunsă într-o vază ascunsă în noptieră. Desfăcu plicul, scoase banii, îşi scuipă pe degete şi-ncepu să numere.

*

– Ţine de asta.

– M-a rupt, nu altceva.

– Nu ţii bine. Apucă, mă, de-acolo.

– Lasă jos. Trebuie demontată şi scoasă bucată cu bucată. Adu trusa cu scule. Măiculiţă, mobila asta-i de la o mie opt sute toamna.

– E de colecţie, îşi dădu cu părerea Toy.

– Mdea, se ridică dom’ Jerry din fotoliu, îşi trosni încheieturile şi se-apropie ca să vadă care e situaţia. Este un mobilier foarte valoros, aprecie el. Nu se mai fac lucruri de genu’ ăsta-n ziua de azi. Acu-s făcute din hârtie igienică presată, ca să ţină-un an, cel mult. Dup-aia, redecorare. Alte vremuri. Uite lucrătură. Uite material. Uite calitate.

– Se poartă toate vechiturile, zise Antonio. Şi sunt in-cre-di-bil de scumpe.

– Aşa e, acceptă dom’ Jerry. Avem o comoară aci, chiar sub nasu’ nostru. Adă barosu’.

*

– Eu sunt mare fan Fred Asteire, ţopăi creatura în jurul patului. Copitele îi explodau pe podea. Bubuielile prindeau ecou în camera aproape goală acum. Mai rămăseseră doar fotoliul, televizorul, măsuţa de cafea, ghivecele cu flori de pe pervaz şi câteva tablouri agăţate în cui.

Domnului Self i se-nşuruba o migrenă.

– Ce mi-ar fi de trebuinţă o aspirină… oftă el.

– Vrei o aspirină? se opri creatura din dans şi-l privi prin ochii de văpăi.

– Mă poţi auzi?

– Desi-si-sigur, behăi creatura. Am ureche muzicală.

– Cine eşti?

– Cine să fiu? Pan.

– Poţi să mă ajuţi?

– Păi, de-asta am şi venit. De fapt, o căutam pe Syringa. N-ai văzut-o cumva?

– Syringa… Syringa… Să nu te-atingi de tufele mele de liliac!

– Tufele tale de liliac nu-s decât nişte tufe de liliac. Ce să fac eu cu ele? Eu o caut

pe Syringa. Pe frumoasa, dulcea, scumpa…

            – Cunosc legenda, i-o tăie bătrânul.

            – Nu-i nicio legendă! îi sfârâiră ochii lui Pan. E istorie, spuse Pan. O istorie tristă, e-adevărat. Dar istorie. Legendă e că aş fi inventat naiul. Legendă e Coca-Cola fără zahăr. Legendă e că eu dansez step în camera ta şi autorul nu vrea ca tu să te trezeşti.

            – Hassel? nu ştiu ce să mai înţeleagă Self.

            – Parcă el, se scărpină în barbă Pan.

*

– Ce fac cu astea? întrebă Toy coborând fotografia de nuntă de pe perete.

Oh, nu, acum CHIAR mă trezesc!

Dora, păpuşica de ea, în rochie de mireasă, îi zâmbea alb-negru. Era la braţ cu un bărbat înalt, tras prin inel, purtând smoching, cu o garoafă la rever, cu părul negru dat cu briantină, sprâncenat, chipeş, tânăr, atât de tânăr… Chiar domnul Self, la douăzeci de ani.

Pune ăla la locul lui! Ia-ţi labele de pe el, domnule! Pune-l la loc! S-a ajuns prea departe! Prea departe! Mă trezesc în trei, doi, unu

– Ce să faci? ridică din umeri dom’ Jerry.

– Poate e cineva din familie… bălmăji Toy.

– Şi?

– Care să vrea să-l păstreze ca amintire.

– Nu e nimeni din familie.

– Nu?

– Care să vrea să păstreze nimic.

– Mai sunt şi nişte albume…

– Nu. Nimeni. La gunoi cu ele.

La GUNOI?! se zbătu Self, să spargă somnul. Să se trezească şi să descopere că totul e la locul lui, că încăperea e aşa cum o lăsase aseară, după ce-şi băuse ceaiul în faţa emisiunilor de la Discovery Channel, îşi luase pastilele, îşi spusese rugăciunea şi se dusese la culcare. Gunoi?! Îţi arăt eu ţie gunoi!

Dar Toy dispăruse, ducând cu el albumele cu fotografii, iar bătrânul uită de ce se enervase. Îşi amintea ceva… Că existase un motiv întemeiat din pricina căruia îi crescuse tensiunea de supărare, fie el vis sau nu. Însă chiar nu reuşea să pună cap la cap şirul acţiunii. Toy… Toy îi aruncase nişte vechituri, parcă. Şi? Merita mulţumirile sale. Self plănuise adesea să se mai descotorosească de mărunţişurile şi acareturile nefolositoare, care se tot acumulaseră de-a lungul timpului – şi pe care nici nu mai găsea pe unde să le depoziteze, în spaţiul restrâns al modestei sale locuinţe.

– O diplomă de campion la înot, se miră Antonio.

– La gunoi, îl instrui dom’ Jerry.

Înot? Cine-a fost campion la înot? Nu cunoştea pe nimeni care să fi făcut înot.

– O medalie de erou de război, prezentă Toy micul obiect.

– De aur? se interesă dom’ Jerry.

– Nţ!

– Gunoi.

Oare cine-a fost bravul soldat, se-ntreba Self.

*

Johnny Cash interpreta Walk The Line. Muncitorii scoteau ferestrele din balamale.

Pan sărea din calea lor şi-l întreba pe Self dacă e timpul să cheme furnicile.

Bătrânul nu mai vru să vadă nimic, fie el vis sau nu. Închise ochii închise ochii închise îi închise ochii lui erau închişi. Vis sau nu. Şi doar auzi, ghici ori înţelese din conversaţiile nepoftiţilor ce se petrecea în jur – şi-l ascultă pe Cash. Întotdeauna îi apreciase muzica, întotdeauna îl apreciase ca artist. Johnny Cash nu apăruse niciodată în faţa publicului în colanţi. Nu, domnule!

Numără până la o sută, numără până la o mie, apoi îi veni o idee şi numără o oaie, două oi, o turmă, cincizecişiuna virgulă cinci turme, sperând la o minune, la un efect invers. Dacă te face să adormi, poate te face să te şi trezeşti. Nu ştia cât timp trecuse (citise undeva că un vis se derulează de fapt în câteva minute ori chiar secunde) dar trecuse! Deschise ochii.

Deasupra, cer albastru. Un avion cu reacţie îşi lăsa dâra în înalt. Pereţii dispăruseră. Tavanul dispăruse. Etajele superioare ale clădirii, dispăruseră şi ele? Vecinii de deasupra, UNDE dispăruseră, cu tot cu apartamente?

Self se ridică în coate. Îşi roti privirea. Tot ce-i mai rămăsese pe lumea asta, lumea din vis, erau patul, o pernă, aşternuturile, o pereche de chiloţi şi un maiou. În locul parchetului se-ntindea pământ. Muncitorii plecaseră. Pan bântuia alte imaginaţii. O maşină trecu pe stradă. Vântul bătu şi arbuştii de liliac fremătară. O minge îl plesni în cap. Un ţânc veni în goană, sări cu picioarele pe pat, luă mingea şi-o zbughi în stradă. Lăsă urme de noroi.

Pe Self îl apucă foamea.

Muncitorii reveniră.

Ei, ei, ei, râse în sinea lui, sunt chiar curios ce-o să-mi mai luaţi ACUM.

Toy se aşeză pe marginea patului, puse o cutie de carton lângă el, luă o şurubelniţă din trusa cu scule şi-i deşurubă domnului Self piciorul drept. Îl aruncă în cutie şi plecă.

– Am vrut să te ajut, baleta Pan prin iarbă, îmbrăţişa liliacul şi mima un dans romantic cu planta, apucându-i cu gentileţe două crengi.

Self vru să spună ceva, dar descoperi că nu mai avea gură.

– Am vrut să chem furnicile, se bâţâi Pan în jurul arbustului. Întotdeauna furnicile au fost mai bune decât rinocerii, spuse Pan. Mai… metodice. Mai rapide. Mu-u-ult mai serioase. De unde şi zicala: greierele îşi face iarna plug şi vara saună. Sau iarna-şi face strună şi vara greier? Nu mai ştiu. Oricum, văd că nu mai e cazul. Băieţii în salopete fac o treabă exemplară, dansă Pan.

Liliacul începu să înflorească.

*

Antonio îi desfăcuse cutia toracică şi-i tăia coastele cu o pânză de bomfaier. I le tăia şi le strângea într-o pungă de plastic.

– Rocky-al meu e-nnebunit după oasele-astea mari, spuse.

– Vezi că lipseşte una, se aplecă dom’ Jerry deasupra deschizăturii din trunchiul domnului Self.

Un cuplu se certa de mama focului pe trotuar. Tinerii gesticulau, se acuzau reciproc, se-mbrânceau şi-aruncau unul în altul cuvântul cu f, cu u, cu t.

– Le-am scos pe toate, şefu’. Pe bune, zise Antonio.

– Mai e o coastă pe-acolo, pe undeva, se enervă dom’ Jerry. Le-am numărat! E una lipsă!

– Nu mai e niciuna, şefu’.

– Nu mă-nvăţa tu pe mine meserie!

– Vă referiţi cumva la coasta aceea…

– Care aceea?

– A fost căsătorit, şefu’.

– Aaaaaa! îşi scoase dom’ Jerry mâinile din plămânii lui Self şi se şterse pe salopeta lui Antonio. Deci acolo era!

Toy ţinea între degetul mare şi arătător un ochi. Domnul Self se uita printr-un ochi la ochiul ăla.

*

Pan se opintea în copite şi scotea un liliac din rădăcini.

– Ţi-am zis că te-ajut, îi spuse şi i-l înfipse în stomac. Ca-ntre doi pasionaţi de grădinărit. Ca-ntre doi iubitori de natură. Ca-ntre doi aviatori. Ca-ntre doi jucători profesionişti de snooker, contabili la serviciul sanitar de evidenţă a cangurilor maniaco-depresivi din Groapa Marianelor în timpul liber.

Lui Self îi trecuse foamea, în visul său. I se făcuse groaznic de sete, în coşmarul lui nesfârşit. Privi pe ferestrele de la nivelul solului. Privi prin geamurile dezbrăcate de perdele, privi interiorul garsonierei, de-afară privi.

Pe jos erau aşternute ziare. O scară. Găleţi. Zugravi dădeau cu bidineaua.

Simţi vântul, în visul său. Nori se-ngrămădeau pe cer, şi tună. Self se clătină în bătaia vântului, în visul său. Începu ploaia, iar domnul Self îşi potoli setea.

O variantă a povestirii a apărut în Revista Nautilus.

Marian Dumitraşcu