Paşii îi răsunau surd pe marmora albă, ecoul acestora dispărând undeva sub tavanul înalt al coridorului. Tablourile enorme, care acopereau peretele din stânga sa, îl priveau enigmatic, reflectând lumina pală, care pătrundea în coridor prin ferestrele ascunse după draperiile grele de culoare bej. David se opri în faţa uşii masive din lemn, care se afla la capătul încăperii lungi de câteva zeci de metri, şi trase de şnurul roşu. De partea cealaltă se auzi un clinchet melodios şi, peste nici o clipă, răsună o voce puternică de bărbat:

– Intră!

Simţi cum mânerul din bronz îi răci mâna, în clipa în care trase de uşă şi David intră. Ţinea minte bine această cameră, placată cu rafturi încărcate cu mii de cărţi şi nenumărate statuete, bibelouri şi alte artefacte aduse de bunelul său din călătoriile în care dispărea vreme de luni de zile. Copil fiind, de multe ori  îndrăznise să pătrundă, în pofida restricţiilor impuse de părinţi, în această încăpere şi să petreacă ore în şir învârtind în mâini bibelourile din aur, frumos încrustate, uneori bătute cu pietre preţioase, procesul fiind însoţit adesea de dialoguri rostite cu vice tare, pe care le purta cu sine însuşi şi în care declama, de regulă, din postura unui mare rege sau imperator, care se adresa supuşilor săi. Anume aceste manifestări ale ego-ului îi şi trădau prezenţa – inevitabil era găsit, probozit şi de fiecare dată i se spunea că, dacă îl va surprinde bunelul vreodată aici, pedeapsa va fi cumplită. Bunelul, însă, părea să fie unica persoană care nu fusese niciodată deranjată de faptul că David petrecea timpul în bibliotecă printre lucrurile lui personale şi, mai mult decât atât, David realiză, la o anumită vârstă, că, probabil, bunelul în mod intenţionat nu încuia această cameră în perioadele în care nepotul său îl vizita.

Băiatul închise încet uşa şi se opri nesigur pe marginea unui covor persan enorm, care fu adus de bunel cu vreo cinci ani în urmă dintr-o călătorie de-a sa în Orientul Apropiat. Scrută cu privirea întreaga încăpere şi constată cu mirare că este singur. Atenţia îi fu atrasă însă de uşa deschisă a balconului şi draperia semitransparentă, care se zbătea uşor în bătaia vântului, după care David desluşi silueta uscăţivă şi înaltă a bunelului său, sprijinit de balustrada înaltă, cu un trabuc în mâna dreaptă şi un pahar în cealaltă.

– David, tu eşti? Vino la balcon, e un aer extraordinar aici!

Ca de obicei, vocea bunelului răsună de parcă ar fi dat un ordin şi băiatul se grăbi cu paşi largi spre uşa deschisă. Trase în lături perdeaua şi ieşi pe balconul spaţios, scăldat în razele calde ale soarelui.

– Vino lângă mine, rosti bunelul fără să se întoarcă spre David, uite ce privelişte, nu cred că există oameni care ar rămâne reci văzând un astfel de peisaj, ce spui?

Cu adevărat, peisajul era extraordinar. Parcul din faţa palatului era inundat de mii de culori aruncate haotic, parcă de vreun pictor aflat în culmea nebuniei sau poate a inspiraţiei, peste copaci, tufe de flori, cărări şerpuind agale, când vizibile, când dispărând pe sub coroanele gigantice ale arborilor multiseculari. Murmurul apei din havuzul situat chiar sub balcon era acompaniat de foşnetul frunzelor care cădeau melancolic peste apa cristalină, mânate de adieri de vânt abia sesizabile.

– Într-o astfel de zi de toamnă, continuă bunelul, cu mai bine de 70 de ani în urmă, a început să respire şi cel care se află în faţa ta. Bătrânul zâmbi în colţul gurii şi rosti îngândurat şi abătut: trece repede timpul, repede…

David tăcea, neştiind cum să reacţioneze. Nu se aşteptase să-l surprindă pe bunel într-o astfel de stare de spirit. De fapt nici nu bănuia că bătrânul este capabil de aşa ceva – nostalgia era starea diametral opusă celei în care se deprinsese să-l vadă. Permanent hotărât, energic, cu ochii arzând; acum părea că vede o sosie a bunelului, o copie reuşită în ce priveşte exteriorul, dar în totală discordanţă cu conţinutul.

– Bunele.., începu David, dar fu întrerupt:

– Hai să mergem înăuntru, în ultimul timp devin prea sentimental când rămân în intimitate cu natura şi nu-mi face bine!

Bătrânul se întoarse brusc, trecu pe lângă David şi intră în bibliotecă. Băiatul îl urmă ascultător.

– Ia loc. Bărbatul întinse mâna spre jilţurile din piele amplasate în jurul unei mese ovale nu prea înalte şi se lăsă greoi, la rândul său, în unul dintre ele. Serveşti ceva, David? Un whisky, scotch sau ceva mai slab: vermut, vin?

Sesizând mirarea cu care David reacţionă la propunerea lansată, bătrânul izbucni în râs:

– Hai, lasă, de nu aş şti! Şi, în afară de aceasta, ai deja 19 ani şi nu văd nimic reprobabil dacă vei servi un gât de alcool! Deci, d-le Greensword junior, ce serveşti?

Întrebarea fu adresată pe un ton aproape ameninţător, iar David răspunse timid:

– Un vermut, poate…

– Poate? Nu poate, ci obligatoriu! tună dl Greensword, se ridică din jilţ şi se îndreptă spre bar, trăgând cu nesaţ din trabuc. Martini alb, roşu?

– Alb, probabil…, murmură băiatul şi încercă să se facă comod în jilţul rece.

Bătrânul deschise cu dibăcie sticla de Martini, turnă jumătate de pahar şi aruncă în el două cuburi de gheaţă, pregătite din timp pe un talger de metal în frigiderul mic. Se întorse spre David cu paşi hotărâţi şi îi întinse paharul:

– Poftim, rosti acesta privind ispititor, şi, dacă doreşti, te servesc şi cu un trabuc.

David luă băutura, privi la bunel şi dădu afirmativ din cap:

– Nu ar fi rău…

La auzul răspunsului, Dl Greensword izbucni în râs:

– Uite, acesta este nepotul meu! Apropo, mi-a mai rămas un trabuc din cele aduse acum jumătate de an în urmă de pe Sumatra, spuse bătrânul şi deschise unul din sertarele mesei care îi despărţea, este ceva cu totul deosebit, ai cuvântul meu!

David luă în mână trabucul ce-i fusese întins şi începu să-l despacheteze melancolic, întrebându-se ce se întâmplă. Nu-l mai văzuse niciodată atât de agitat şi… nenatural. Să fie oare vârsta? David alungă gândurile şi încercă să se concentreze la trabuc.

– Nu uita să-i tai capetele, auzi vocea bunelului şi, după ce procedă în consecinţă, aprinse trabucul. Fumul dulceag îi gâdilă plăcut limba şi cerul gurii, iar David eliberă un rotocol gros de fum.

– Hm, văd că nu eşti un novice în ale fumatului, spuse bunelul şi adăugă îngândurat: sper să nu fi întârziat, tinerii de azi se otrăvesc de la vârste atât de fragede…

David îl privi mirat şi dl Greensword se grăbi să continue:

– Trebuie să ai grijă de corpul tău. Şi să ştii că mi-am făcut în permanenţă griji pentru tine, doar nu ai vrea să te pomeneşti pe la vreo 30 de ani ramolit deja, nu? Eşti moştenitorul familiei, tu eşti viitorul nostru!

David zâmbi uşor:

– Bunele, cred că e cam devreme să te gândeşti la moştenitori, uneori mă gândesc că ai să ne petreci pe noi toţi şi, mai mult, moştenitorul oricum va fi tatăl meu…

– Crezi tu? Bătrânul îl fixă cu privirea pe băiat, şi nu ai vrea să fii tu primul la rând? Doar te-ai gândit nu o dată la asta, nu?

Băutura se opri undeva în gâtlejul tânărului şi acesta începu să tuşească puternic. Peste câteva clipe tusea trecu şi David privi înspăimântat la bunel. Acesta privea absent undeva spre balcon, sorbind din paharul cu whisky. Cum? De unde putea să ştie bunelul cele mai ascunse gânduri ale sale, de care încerca de obicei să fugă, dar la care revenea inevitabil de fiecare dată, când se gândea la averea imensă care urma să-i rămână tatălui său. Câte scenarii nebune clădise, în care el rămânea, de fiecare dată, moştenitor al conturilor de sute de milioane de dolari, hârtiilor în valoare de miliarde, iahturilor, magazinelor, uzinelor, fabricilor, altor zeci de afaceri, moştenitor al acestui superb palat în care îşi petrecea vacanţele. Se vedea de fiecare dată învăluit de acea aură deosebită în care se scălda bunelul său zi de zi, mereu în centrul atenţiei, invitatul nenumăratelor emisiuni dedicate oamenilor de succes, zâmbind enigmatic de pe copertele lucioase ale revistelor, înconjurat de femei frumoase, de lucruri scumpe. Cum a aflat?

– David, începu bătrânul, nu te chinui, nu-ţi pune întrebări, răspunsul este unul evident şi, mai mult decât atât, irelevant. Te cunosc la fel de bine cum mă cunosc pe mine însumi şi, de altfel, ştiu foarte ce fel de om este fiul meu. Sunt convins că tu trebuie să moşteneşti totul şi să fii continuatorul dinastiei Greensword, tu eşti cel capabil să păstrezi şi să înmulţeşti bogăţiile pe care le-am agonisit eu şi strămoşii mei, în tine văd viitorul familiei noastre. Tatăl tău este prea slab, prea mărunt pentru o astfel de misiune, nu se va isprăvi, înţelegi?

David sorbi un gât de Martini:

– Da, înţeleg.

Într-adevăr, începea să înţeleagă, dar nu tocmai ceea ce voia să-i spună bunelul său. Înţelegea că de azi viaţa i se va schimba. După moartea bunelului său va deveni succesorul unei averi inimaginabile şi unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. David simţi cum întreg corpul începe să-i ardă într-un tremur mărunt, gândurile să alerge haotic prin creierul său inflamat, starea de euforie punând stăpânire pe întreaga sa fiinţă.

– Deci, David, eşti de acord să-l înlături pe tatăl tău şi să preiei tot ce i se cuvenea lui? Bătrânul se uita fix la băiat şi se ridică pe jumătate din jilţ: posibil va trebui să facem ceva pentru a-l… neutraliza, nu cred că va renunţa de bună voie… Eşti gata pentru o astfel de întorsătură? Nu uita, este totuşi tatăl tău…

– Da, da, sunt gata pentru tot, pentru tot! răbufni David şi trânti paharul gol pe masă.

– Prea bine, băiatul meu, prea bine…

Dl Greensword schiţă un zâmbet amar, se lăsă din nou în scaun şi eliberă un rotocol de fum. Prin aerul îmbâcsit cu miros de trabuc, faţa sa căpătă nuanţe pământii, iar glasul pe care îl auzi David în clipa următoare păru desprins dintr-o altă lume:

– Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Exodul 20:12.

În bibliotecă se lăsă o linişte grea. Doar prin uşa întredeschisă a balconului se auzea în depărtare murmurul havuzului şi foşnetul blând al frunzelor în bătaia vântului răcoros de toamnă.

– Ai auzit vreodată, Davide, de aceste cuvinte sau nu?!

Băiatul şedea înmărmurit, cu o mână aşezată pe genunchi, în timp ce cealaltă căzu înmuiată peste speteaza jilţului, lăsând trabucul să cadă pe marmura albă. Nu înţelegea ce se întâmplă, dar, undeva în subconştient, începu să se înfiripeze senzaţia dezgustătoare a unui pericol iminent, gata să se materializeze într-un eveniment real… Încercă să se ridice, dar picioarele refuzau să-l asculte – întreg corpul era învăluit într-o stare de moleşeală, care curma fără drept de apel orice tentativă de a acţiona într-un mod sau altul.

– Nu te strădui în zadar, rosti bătrânul, ţi-am pus stupefiante şi în trabuc şi în băutură, nu vei reuşi să te ridici prea curând. Dar stai fără grijă, nu este ceva periculos, îţi vei reveni peste ceva timp.

David privea năucit spre bunelul său, continuând să încerce fără succes să-şi impună membrele să producă vreo mişcare, cât de mică, în timp ce dl Greensword trăgea nepăsător din trabucul pe jumătate consumat şi privea dezinteresat pe fereastră.

– Ciudat sentiment, rosti bătrânul, cel de vinovăţie, nu crezi? Până la urmă este, probabil, unul din categoria celor plăcute, odată ce oamenii, ştiind că vor fi urmăriţi de acesta, oricum procedează în aşa fel încât să-l resimtă în toată splendoarea lui. Vorbesc de tine acum, în cazul în care până la urmă ai fi procedat după cum îţi erau intenţiile. Dar uneori ni-l asumăm din necesitate, este, dacă vrei, senzaţia neplăcută pe care o încearcă un vânător ucigând prada pentru a-şi asigura hrana fără care nu poate exista; acesta este cazul meu.

Urmă o pauză lungă, după care bătrânul se ridică din jilţ şi începu să măsoare cu paşi rari, dar largi, încăperea. David îl urmărea cu privirea, fără a putea să scoată un sunet măcar. Avea impresia că gura îi era înfundată cu un material spongios, care nu permitea limbii să facă vreo mişcare, maxilarul îi atârna fără pic de vlagă, iar de pe bărbia proaspăt rasă picăturile de salivă cădeau rar pe blugii albaştri.

– De fiecare dată când se întâmplă, simt nevoia de a explica măcar celor implicaţi în…, bătrânul se opri şi îl privi pe David în ochii tulburi, să zicem eveniment, ce se întâmplă şi de ce. Asta apropo de vinovăţie. Dar mai e ceva. Am observat că dacă gazda este informată lucrurile decurg mult mai simplu…

Dl Greensword mai trase un fum din trabuc, se apropie de băiat şi se aşeză în pirostrii lângă el, studiindu-l atent:

– David, nu te-am minţit, vei avea toate bogăţiile mele, îţi promit că trupul tău se va bucura din plin de toate acele plăceri de care s-a bucurat al meu. Dar, din păcate pentru tine, este vorba doar de trup.

Bătrânul se ridică, stinse trabucul în scrumiera de pe masă, făcu câţiva paşi şi se lăsă greoi pe canapeaua de lângă fereastra, care despărţea camera de balcon.

– Lumea oamenilor este împărţită în două – cei care îşi trăiesc viaţa cu gândul la prezent sau la viitorul apropiat şi cei care privesc peste sute de ani înainte, făurind zi de zi avantaje de pe urma cărora vor avea de profitat peste milenii. Nu suntem numeroşi, ceva mai mult de 300, dar noi suntem cei care deţin controlul, pentru că acţiunile noastre sunt motivate de construirea unui viitor în care urmează să ne simţim stăpâni, indiferent de cantitatea timpului care se va scurge. Nu ştiu dacă cineva, la modul serios, şi-a pus vreodată întrebarea: care este acel motiv pentru care unii merg peste cadavre, călcând în picioare destinele a milioane de oameni pentru a acumula resurse materiale şi putere. Oare o fiinţă, având un psihic sănătos, ar mai depune atâtea eforturi şi şi-ar permite să-şi distrugă sufletul pentru avuţie, ştiind că este vorba doar de zeci de ani, pe parcursul cărora se va putea bucura de toate privilegiile pe care le oferă condiţia socială, puterea, bogăţia? Cu toate că, timp de milenii, am reuşit să creăm şi astfel de specimene, de fapt o categorie întreagă de oameni, tot mai consistentă în ultimul timp, care sunt gata să facă orice, să-şi vândă sufletul diavolului pentru câţiva ani de viaţă frumoasă. Am avut nevoie de robi şi ni i-am creat – robi ai banilor, cel mai perfid instrument inventat vreodată, mânuitorii căruia suntem noi. Omul, cu foarte mici excepţii, este asemenea unui burete care consumă şi asimilează materia şi energia care îl înconjoară, devenind el însuşi, treptat, această energie şi materie. Nici o rezistenţă opusă. În consecinţă, am creat o societate care să promoveze modul de a fi favorabil nouă, care ne permite să rămânem sus, deasupra tuturor, şi să beneficiem de activitatea miliardelor de oameni care, fără să-şi dea seama, prin adoptarea comportamentului impus de societatea modernă, ne perpetuează supremaţia.

Bătrânul se ridică, se îndreptă spre cel mai întunecos colţ al camerei şi, odată ajuns la acesta, trase uşor de câteva dintre cărţile situate pe un raft micuţ, amplasat imediat după şemineu. Se auzi un scârţâit tânguitor, iar unul din capetele raftului se desprinse de perete şi în mâinile bărbatului căzu o carte voluminoasă, învelită într-o copertă întunecată din piele. Cu mâinile tremurânde, dl Greensword se apropie de masă, se aşeză în jilţ, vizavi de David, şi deschise cartea la primele pagini.

– Ştii ce ţin acum în mâini? întrebă aproape în şoaptă bătrânul, o relicvă care nu va fi găsită niciodată de niciunul dintre miile de egiptologi sau căutători de comori, cu toate că anume aceasta este comoara adevărată, lăsată posterităţii de preoţii egipteni. Comoară pe care au transpus-o pe aceste pagini pentru a-şi asigura viaţă veşnică, comoară care a încăput pe mâinile lor de la ascendenţii civilizaţiei de astăzi, pierduţi în negura timpului încă înainte de Marele Potop… Nu am vrut să o împărţim cu alţii şi a rămas doar a noastră, ne-am condamnat sufletele la moarte pentru lumea de dincolo, dar, totodată, ne-am asigurat viaţă veşnică aici, pe Pământ, atâta timp cât va exista acest Univers. Nu mai avem de ales, înţelegi, David? M-am condamnat la nefiinţă în clipa în care am înfăptuit pentru prima dată acest ritual, nu mai am loc în lumea de dincolo, deci îmi rămâne o singură posibilitate: să iau totul de la lumea aceasta! Sunt liber aici, înţelegi? Pot să fac orice îmi doreşte sufletul, oricum sentinţa nu va fi mai aspră, pentru că o sentinţă mai dură decât nefiinţa nu există! Un ucigaş condamnat la moarte nu se mai teme de nimic, este liber să facă orice!

Epuizat, dl Greensword cuprinse capul cu palmele transpirate şi se sprijini cu coatele de masă. David privea inert la bunelul său, fără a putea interveni în monologul-scuză la care era martor. Sau mai bine spus condamnat, doar că încă nu îi erau clare, până la urmă, cauza condamnării şi modul în care avea să fie executat.

– Sunt două condiţii pentru a putea realiza schimbul, una care ţine de materie şi alta care ţine de spirit – în venele noii gazde trebuie să curgă acelaşi sânge care curge şi în recipientul ce urmează să fie părăsit, iar sufletul acesteia să fie nedemn de a-şi continua drumul în ipostaza de om. Iar tu, şi eşti nevoit să recunoşti acest lucru, nu eşti demn, David… Lipsa de dragoste şi de respect faţă de părinţi este o meteahnă atât de des întâlnită printre tineri… Nu am dat niciodată greş cu acestă poruncă, căreia majoritatea îi acordă atât de puţină atenţie şi o văd insignifiantă, dar care ascunde în sine atâta sens profund… Dar să începem, David, e timpul.

Degetele uscăţive ale bătrânului întoarseră o pagină îngălbenită din cartea deschisă în faţa sa şi David îşi opri privirea la cele două inele mari, încrustate cu semne mistice, de care bunelul său nu se despărţea niciodată. Acesta începu să bolborosească ceva nedesluşit, puse ambele mâini pe carte, cu palmele îndreptate în sus, şi lipi unul din inele de fila care avea imprimată pe ea acelaşi semn pe care îl purta şi inelul. Cu oroare, băiatul desluşi cum piatra masivă de pe cea de-a doua bijuterie începe să strălucească din ce în ce mai puternic, împrăştiind în jurul său valuri de ceaţă de un verde pal care se răspândeau alene în jurul mâinii ridate a bătrânului. Pâcla luminescentă se ridica tot mai sus, acompaniată de glasul din ce în ce mai puternic al bărbatului, îi învălui încet capul, după care coborî cu iuţeală, cuprinzându-i întregul trup. Cu un efort supraomenesc, David încercă disperat să privească spre fereastra din stânga sa, pentru a rupe legătura cu acest spectacol ireal, repetând în gând şi străduindu-se să se convingă că totul nu este decât rodul unor halucinaţii provocate de substanţele narcotice pe care i le dădu bătrânul, dar ochii îi rămaseră ţintuiţi de privirea bunelului său, care ridică brusc mâinile în sus şi scoase un strigăt. Valul verde îl lovi cu putere pe David în faţă şi acesta pierdu cunoştinţa.

Prima senzaţie pe care o percepu conştientul său în revenire fu cea de durere acută. Avea impresia că ţeasta îi este strivită din ambele părţi de două blocuri de beton, mânuitorii cărora aveau intenţia de a le uni într-un final. David deschise cu greu ochii şi în faţa sa începură să prindă formă obiectele care îl înconjurau. Câteva fotolii, amplasate unul în spatele celuilalt, un coridoraş îngust între ele, un ecran mare pe peretele din faţă şi o draperie după care se puteau desluşi contururile unei uşi la fel de înguste ca şi coridorul. Întoarse capul în dreapta şi înlemni – prin ferestruica mică şi ovală, de partea cealaltă a sticlei, puţin mai jos, se perindau lin mii de nori de un alb imaculat în care se reflectau razele orbitoare ale soarelui. Aerul ieşi cu zgomot din plămâni şi David lipi palma de piept. Respira cu greu, încercând să-şi aducă aminte evenimentele care au precedat acest zbor. Era sigur că nu avea planificată nicio călătorie cu avionul pentru viitorul apropiat. Îşi trecu mâna peste fruntea transpirată şi observă cu coada ochiului pielea uscată şi ridată de pe dosul palmei sale, în timp ce o ridica. Înghiţi în sec, coborî mâna şi se înfipse cu privirea în ea – era o mână de bătrân, cu pielea pătată şi unghiile îngălbenite de procesele degenerative care în mod inevitabil însoţesc îmbătrânirea şi moartea oricărui organism. Pe degetele arătător şi inelar se puteau clar desluşi două dungi de piele decolorată care, cu siguranţă, în mod normal trebuiau să fie acoperite de inele. În următoarea clipă, de după perdea îşi făcu apariţia o domnişoară îmbrăcată în uniformă, care zâmbi respectuos:

– Aţi dormit bine, d-le Greensword? Vă aduc ceva de băut?

Domnul în etate, unicul pasager de la bordul micului avion privat, o privi pierdut şi întrebă cu voce răguşită:

– Unde sunt…?

Zâmbetul dispăru de pe faţa domnişoarei, acesta îl privi câteva clipe zăpăcită, dar îşi reveni cu repeziciune şi îi răspunse politicos:

– În avionul dumneavoastră personal, d-le Greensword, zburăm spre Londra.

– Londra…? repetă mecanic David.

– Da, mai avem încă aproximativ două ore de zbor, acum suntem deasupra Atlanticului. Domnişoara schiţă iarăşi un zâmbet şi reveni cu întrebarea: Să vă aduc ceva de băut?

David o privi năucit:

– Nu, nu…

În memorie începură să-i revină evenimentele pe care le trăise ore numărate în urmă, prin mrejele subconştientului pătrundeau fragmente răzleţe de imagini, dar, aidoma unui puzzle uriaş, acestea se încăpăţânau să formeze o imagine clară a ceea ce se petrecuse. Biblioteca, cărţile, faţa bunelului, două inele, lumina, peretele verde pal… Faţa bătrânului se contorsionă şi acesta scoase un răcnet sălbatic:

– Nuuuu!!!

Ultimul lucru pe care îl văzu fu ochii speriaţi ai însoţitoarei de bord, care deschise uşa la auzul strigătului neomenesc. În clipa următoare, motorul drept al avionului explodă cu un zgomot asurzitor, împrăştiind în jurul său rămăşiţele proprii şi cele ale aripii de care era suspendat.

– Blestemat să fii.. pentru vecie, şopti David şi închise ochii.

Explozia următoare rupse micul avion în câteva bucăţi, iar peste câteva clipe covorul de nori albi înghiţi tot ce mai rămase din aparatul de zbor şi oamenii de la bord.

Chelnerul urmări cu privirea tânărul chipeş care intră ferm în local şi se aşeză la masa la care obişnuia să ia micul dejun unul din clienţii fideli ai distinsului local, amplasat în inima New-York-ului. Îmbrăcat la patru ace, cu o expresie sigură a feţei, un Rolex pe mâna stângă, pantofi din piele bine lustruiţi, The New-York Times şi The Wall Street Journal la subţioară, băiatul crea o impresie mai mult decât favorabilă, dar regulile localului erau legi, locul era rezervat. După ce tuşi de câteva ori pentru a atrage atenţia tânărului, lucru care nu-i reuşi, chelnerul se apropie de măsuţă şi rosti politicos:

– Domnule, îmi cer scuze, dar măsuţa aceasta este ocupată, va propun să vă alegeţi orice alt loc liber din local.

– Băiatul îl privi rece pe sub sprâncene, dar în clipa următoare zâmbi înţelegător:

– Ocupată? Cumva de dl Andrew Greensword?

Chelnerul se pierdu cu firea pentru câteva clipe, dar îşi restabili îndată calmul:

– Nu avem dreptul…

– Da, ştiu, îl întrerupse tânărul, nu aveţi dreptul să divulgaţi numele clienţilor dumneavoastră. Dar vă spun eu, cunosc că este măsuţa d-lui Andrew Greensword, dar, de azi încolo, voi lua eu micul dejun aici. Sunt nepotul d-lui Greensword, David Greensword.

Văzând că chelnerul continua să rămână pe loc, indecis, băiatul scoase din buzunarul sacoului buletinul de identitate şi i-l întinse interlocutorului, iar după câteva secunde rosti cu voce liniştită:

– Barrow, totul este în regulă, fii sigur de asta şi stai fără grijă. Adu-mi, te rog, micul dejun şi – tânărul zâmbi cald – meniul să fie identic cu cel al bunelului meu, ok?

Îi făcu din ochi d-lui Barrow, care stătea năucit în faţa lui, desfăcu ziarul şi se adânci în lectură, fără să-i mai acorde chelnerului nici cea mai mică atenţie. Ultimul se îndepărtă stângaci de masă şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a transmite comanda.

Băiatul studia cu interes ştirile din lumea businessului, în timp ce gândurile i se întorceau inevitabil la ştirea de pe prima pagină, încununată cu un titlu pe măsură: „Blestemul familiei Greensword”. În câteva rânduri era relatat accidentul aviatic în care şi-a pierdut viaţa unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă, pilotul şi însoţitoarea de bord, martori ai tragediei fiind zeci de oameni aflaţi la bordul vasului de croazieră în preajma căruia au căzut resturile avionului. De asemenea, se relata că deja de câteva generaţii capii familiei sfârşesc viaţa în accidente teribile şi inexplicabile… Tânărul aruncă ziarul desfăcut pe masă şi privirea i se opri asupra mâinii, pe care o studie preţ de câteva clipe. Palmele alungite, acoperite cu o piele fină de un roz pal, două inele, care înfrumuseţau degetele arătător şi inelar… Un zâmbet triumfător îi atinse buzele în clipa în care îi sună telefonul mobil.

– Da, vă ascult.

– Dl David Greensword? se auzi o voce de bărbat din receptor.

– Da, eu sunt.

– Mă numesc William Darrel, baroul de avocaţi „Darrel & Donahue”. Sunt avocatul bunelului dumneavoastră, Andrew Greensword şi, în primul rând, permiteţi-mi să vă prezint condoleanţele mele în legătură cu tragedia care s-a întâmplat. Este de…

– Da, vă mulţumesc, d-le Darrel, îl întrerupse băiatul calm, dar sunt convins că m-aţi sunat nu doar pentru a-mi exprima condoleanţe.

– Bineînţeles că nu, răspunse bărbatul după o pauză scurtă, dl Greensword a lăsat un testament pe numele dumneavoastră, prin care vă declară unic moştenitor al întregii sale averi.

– Ca să vezi, răspunse în doi peri tânărul, şi ce ne facem acum?

Lipsa unei reacţii din partea interlocutorului îl făcu să zâmbească:

– Will, pentru început vreau să iau micul dejun şi după, în maxim o oră, voi fi la tine, ca să rezolvăm totul cu hârtiile. E bine aşa?

De partea cealaltă bărbatul îşi drese glasul şi rosti confuz:

– Da.., da, este perfect, d-le Greensword, vă aştept într-o oră.

Tânărul puse celularul pe masă, luă în mâini numărul proaspăt al The Wall Street Journal, aprinse o ţigară şi începu să studieze evoluţia pieţei mobiliare. Nu avea timp de pierdut, bursele nu stăteau pe loc, iar în lumea businessului, pentru a nu fi mâncat de alţii asemenea ţie, trebuia să ataci primul. Nicio clipă de răgaz. Fumul de ţigară se împrăştia alene deasupra mesei, în timp ce chelnerul îi punea în faţă, prevăzător, scrumiera.

Era o dimineaţă obişnuită de octombrie. Soarele se ridica maiestuos de-a lungul zgârie-norilor metropolei americane, scăldând în razele-i vii giganticele construcţii din metal şi sticlă. Începea o nouă zi, în esenţă asemănătoare alor sute de mii de zile trăite pe parcursul a mai bine de cinci milenii de unul din sufletele condamnate, preocupate, de o singură grijă: să profite din plin de mizerabila părticică de timp care îl despărţea de momentul execuţiei şi trecerii în nefiinţă. Jocul continua. Un joc al cărui sfârşit era unul clar şi inevitabil.

Iar deasupra Pământului şi miliardelor de oameni, plutea, nevăzut de nimeni, vălul blestemelor celor deloc numeroşi, blestemelor celor care erau cu puţin peste 300, printre care se regăsea şi cel al familiei Greensword.

sergiuMartin Sergiu s-a născut în 1979 în Chişinău. A studiat la Universitatea „Valachia”, or. Târgovişte, România, facultatea de Ştiinţe Juridice, specializarea Administraţie Publică.

Locuieşte în Chişinău şi este pasionat de literatură artistică (SF, filozofie,  alte genuri), film, emisiuni de popularizare a ştiinţei (gen Discovery channel, Nature, etc. ), muzică, sport