[„Come what may… „ – Moulin Rouge]

Dacă socoţi că o persoană nu se poate schimba, înseamnă că eşti sceptic. Dar ca să ajungi să crezi că nu mai există niciun strop de răutate în inima acelui om, atunci eşti naiv.
Sunt prea izolate cazurile în care om se poate schimba complet şi ar fi greu de considerat că Jed era unul din acele cazuri, doar fiindcă i-a fost salvată viaţa. Şi, totuşi, ceva se modificase la Jed Paymons, devenise mult mai tolerant, mai răbdător şi acestea i se datorau, parţial, Jelenei. Iată că trecuse aproximativ un an şi şapte luni de la profeţia lui Camping şi cei doi erau deja căsătoriţi şi, chiar dacă se observa imediat că nu erau cuplul perfect, era acolo ceva care îi ţinea alături.
Sakis şi Eris se acomodaseră destul de repede unul cu celălalt. Mai târziu, propunerea rostită în glumă a fost luată în serios şi după numai cinci luni de când se cunoscuseră, cei patru locuiau în aceeaşi casă, într-o deplină armonie.
Desigur că, pentru Jed, care se obişnuise prea mult cu singurătatea, căsătoria în sine i se părea o greşeală, şi nu se vedea îmbătrânind cu fata aceea plină de ciudăţenii. Astfel, când se mutase în casa Green, se gândise că mariajul său era pe sfârşite şi parcă nici nu-i păsa. Dar, spre disperarea lui, deşi deveniseră foarte intimi, aşteptările i-au fost înselate; nu venise niciodată vorba de swinguri sau adulter, căci erau tradiţionalişti şi singurul menaj în patru se găsea, probabil, în imaginaţia bărbatului. Şi atunci, se simţi iar în afara situaţiei şi mai captiv ca oricând, într-o viaţă de împrumut.
Jelena Lelielo era departe de a fi soţia perfectă şi poate că Jed nu s-ar fi căsătorit cu ea, dacă femeia s-ar fi culcat cu el şi înainte de inel şi jurăminte. Dar ea reuşise fără a se strădui să-l facă să simtă o grijă părintească pentru ea şi o neputinţă de a-i ignora dorinţele.
Jelena îşi dorise să se călugărească din anii adolescenţei, dar o împiedicaseră racilele bunicilor ei, de care se văzuse obligată moral să îngrijească. Aşa că renunţase la asta, mai ales că în sufletul ei se afla o confuzie totală, când venea vorba de nevoi şi sentimente. Îi spusese lui Jed că o parte din ea îşi dorea un bărbat ca el, cu care să facă dragoste lipsită de inhibiţii, iar o altă parte îi zicea să se ferească de bărbaţi, fiindcă ei înşeală şi abandonează, şi atunci, mai bine să rămână singură, fată bătrână.
Confesiunea ei îl amuzase pe Jed, care era convins că virginitatea e doar un mit în zilele noastre şi cele care se mai numesc fecioare mint ca să atragă compasiunea celorlalţi. Însă atunci când a insistat, şi-a dat seama din reacţia Jelenei că fata spunea adevărul şi crezând că are anumite probleme medicale, dacă la vârsta ei se teme de sexul opus, era pe punctul de a o părăsi, lăsând-o să-şi vadă de viaţa ei. Dar astfel, îi dădea ei dreptate, că bărbaţii abandonează, deci s-a hotărât să facă o nebunie şi s-a căsătorit cu ea.
Iar Jelena a început să crească, cu sfaturile familiei şi a prietenilor, şi Jed a aflat curând, în femeia-copil, o soţie bună, confidentă şi amantă, iar casa lor, refugiul pe care şi-l dorise mereu.
De aceea, atunci când Jelena găsise o încântare în vizitarea târgurilor de Crăciun, ce se deschideau la mijlocul lunii noiembrie, cu o lună înainte de ziua profeţită de mayaşi, Jed nu a putut decât să îşi ia concediu şi să amâne orice proiect pentru următoarea perioadă de timp ori pentru niciodată.
Până la începutul lui decembrie, vizitaseră deja târgurile din Praga, Bratislava şi Budapesta. Se trezeau în zori şi luau micul dejun la restaurantul hotelului, comandând tot felul de mâncăruri tradiţionale, de care nici nu auziseră, apoi se plimbau întreaga zi prin pieţe, cumpărând podoabe de brad, fursecuri, turtă dulce, ceauri aromate şi vin fiert. Serile, luau cina, pe urmă urcau în camera lor şi se iubeau în faţa semineului aprins, deasupra căruia şosetele încăpătoare îl aşteptau deja pe Moşul.
Ei aşteptau altceva.
Erau la Viena, ultima destinaţie.

*

O ploaie multicoloră de confetti pluti uşor peste chioşcurile pieţei, urmată de aplauze zgomotoase şi glasuri vesele, ce acoperiră pentru moment muzica şi vocile colindătorilor. Aceştia tocmai ajunseseră la o a două strofă din „The First Noel”, pe care Jed Paymons nu reuşise niciodată s-o înveţe cum trebuia.
Soneria mobilului, o melodie hard rock, îl deconectă pe bărbat care, oricum, nu se putea decide între un îngeraş sculpat în lemn şi o o solniţă alb-roşie cu figura lui Moş Crăciun. Lăsă obiectele pe tarabă şi scoase mobilul din buzunarul paltonului; pe display se afişase un număr străin.
– Sakis?! strigă el, auzind vocea omului. De ce mă suni de pe alt telefon? Şi ce e hărmălaia aia?…
– Continui să mă uimeşti, domnule astronom, veni răspunsul. Ştii bine că aici oamenii nu stau cu mâinile în sân, când se anunţă că Sfârşitul lumii i-a luat-o înainte Crăciunului. Nu mai numărăm a.m.r. – cinci zile până la Naşterea Domnului, ci a.m.r. – o zi până la Haos. Planeta ta îndrăgită, Nibiru vine să ciocnească cu noi un pahar pentru 2013.
Jed tăcu. Îşi dădea seama cât îi lipsea munca la institut, chiar dacă trecuse puţin din concediu. Acum trebuia să fie acolo, să se întreacă în pariuri cu Eric, el cu Nibiru, celălalt cu monumentul mayaş.
– Şi doamna Paymons? Vreun junior pe drum?
Jed ar fi vrut să-l înjure, dar ştia că omul glumea. Timpurile astea erau prea sumbre ca să aduci un copil pe lume.
– E la hotel. Ne întoarcem acasă mâine, promise Jed. Să fii cuminte, Sakis, da?
– Dar când am făcut eu prostii? spuse acesta cu prefăcută uimire şi întrerupse apelul.
Se afla din nou în faţa acelei case, deşi acum nu avea un motiv clar. Împinse portiţa şi urcând pe verandă, ciocăni la uşă.

*

Îşi închipuise în zeci de moduri acea întâlnire şi toate aveau acelaşi final. Dar ceea ce îl uimea pe Sakis era faptul că în niciuna din închipuirile sale nu simţea mulţumire, nu găsea acea împăcare cu sine, acea linişte după care tânjea.
Şi atunci, n-avea niciun rost.
Trase aer în piept şi apăsă clanţa. Uşa se deschise uşor, şi dinăuntru veni o lumină gălbuie, care îl făcu pe Sakis să clipească des şi-l năuci pe moment. Îşi scoase stângaci pistolul din sacou şi înaintă spre fotoliul, întors cu spatele spre uşă, unde se afla o persoană înaltă şi uscăţivă. Sakis îl recunoscu imediat pe Harold Camping.
– Intră, Sakis, vino lângă mine, murmură bătrânul, fără să se întoarcă.
Sakis tresări şi-şi puse pistolul înapoi, asemeni un şcolar prins că a făcut o năzbâtie. În imaginaţia lui, Camping, care asculta la radio, se speria, şi, văzându-l înarmat, îi spunea să nu săvârşească altă crimă, ci să-l cruţe.
Aşa că bărbatul se apropie sfios, dezarmat de tonul blând al profetului. Vocea lui avea ceva halucinant. Ocoli fotoliul, dar, avându-l acum în faţa sa pe acela pe care-l socotea vinovat, îşi aminti de ce venise şi scoase iar pistolul, acum îndreptându-l către bătrân.
– Vino lângă mine, dragule, îl rugă omul, întinzând braţul spre el.
Sakis se încruntă şi, înghiţind în gol, făcu doi paşi înspre Camping. Omul acesta începea să-l sperie, atitudinea lui calmă, părintească, total nepotrivită în acel moment.
Îl întinse mâna şi bătrânul i-o strânse în palma sa, cu un zâmbet vag.
– Eu am venit…
– Ştiu pentru ce ai venit, spuse omul. Am auzit despre tine la televizor şi, de altfel, cineva m-a anunţat că vei veni.
Sakis îşi trase mâna. Se gândi imediat la Jed, dar bărbatul încă nu aflase că scăpaseră de poliţie. Iar Eris înţelesese de ce trebuia să facă acest gest şi îi promisese că-l aşteaptă afară.
– Şi eşti convins că nu-mi pot duce misiunea la capăt, nu? strigă Sakis. Aşa cum au crezut toţi, că nu sunt bun de nimic şi nu voi face nimic în viaţă, nu?
– N-am spus asta, zise bătrânul. După cum vezi, nu mă opun, nu te împiedic. Dar aş vrea să-mi răspunzi la o întrebare.
– Spune.
– Ce vei face după ce vei termina şi cu sarcina asta? Moartea mea chiar îţi va aduce liniştea de care ai nevoie? Vreau să te gândeşti bine, înainte de a lua decizia finală.
– Da, moartea ta mă va face să mă simt excelent, zise el cu un zâmbet sardonic. Îmi voi răzbuna familia!
– Dar eu ţi-am ucis familia, dragule?…
– Profeţia ta stupidă!
Camping clătină din cap.
– Nu e stupidă. Calculele mele sunt corecte, susţinu el.
– Nu e nicio apocalipsă, nu azi, oricum.
– Crezi ce vrei, spuse ridicând din umeri. Mă auzi, Sakis?! Crezi ce pofteşti. Fiecare om are liber-arbitru; nu eu am adus floarea otrăvitoare în casa ta, nu?
Sakis medită o clipă, apoi agită, nervos, pistolul din mână.
– Încerci să mă zăpăceşti! Sigur că e vina ta. Eu am crezut în tine…
– Vezi? Nu eşti criminal, Sakis. Ai vrut să salvezi, nu să ucizi. Regret că a trebuit să treci prin toate astea, dar tu ai ales, nu te-a împins nimeni de la spate.
Camping întinse mâna şi luă pistolul din palma lui Sakis. Bărbatul i-l cedă. Lacrimile i se urcară în ochi.
– Şi acum?…
– Ai venit cu o tânără. O iubeşti? Sakis încuviinţă. Dragostea e totul. Las-o să te ghideze spre lumină.
Bătrânul tăcu. Sakis stătu un timp lângă el, apoi părăsi încăperea.
Nu ştia cum avea să-şi petreacă restul vieţii, dar măcar îşi simţea inima mai uşoară şi asta era bine.
Bătrânul tocmai îşi turna apă fiartă peste planta de ceai din cană, când soţia lui îl pofti pe Sakis în bucătăria decorată cu gust. Se aşeză pe unul din scaune şi îi făcu semn bărbatului să stea pe celălalt.
– Nu am nicio legătură cu profeţia de mâine, spuse el cu simplitate.
– Ştiu, zise Sakis. Simţeam nevoia să vorbesc cu dumneata.
– Roagă-te! îl sfătui bătrânul.
Doamna Camping îi aduse şi lui un ceai. Sakis îi mulţumi, iar ea îl mângâie părul, zâmbind.

*

Eris se trezi prima în acea dimineaţă şi pregăti micul dejun. După ce aranjă masa din living, luă lampa cu gaz şi intră în camera lui Jed şi a Jelenei. Văzându-i cum dorm, îmbrăţişaţi, îi păru rău că trebuia să-i trezească.
Apoi, merse în camera ei şi se aplecă peste Sakis cel adormit şi-l sărută cu lăcomie. Bărbatul o trase spre el, apoi îşi aminti şi se uită la ceasul de pe noptieră.
Eris se apropie de fereastră şi trase draperiile.
– Îmi închipuiam că aşa va fi, dar realitatea e cu mult mai sinistră. N-avem electricitate, gaze şi căldură; radioul cu baterii nu prinde niciun post şi nu funcţionează wirellessul. Am impresia că mare parte din vecinii noştri au plecat peste noapte, deşi au spus că vor rămâne. Am ieşit să verific maşina şi bateria e moartă. Iar luna aceasta imensă, spuse ridicând felinarul în faţa geamului, e destul de înspăimântătoare încât să cred că e planeta Nibiru.
Sakis se sculă din aşternut. Veni lângă soţia sa şi o îmbrăţişă, cu emoţie. Ea îl luă de mână şi plecară în living, unde Jed şi Jelena îi aşteptau deja la masă. Se aşezară alături de ei. Dar nimeni nu se atinse de mâncare; se priveau stingheriţi, neştiind ce să-şi spună.
– Ultimul mic dejun, spuse Jed, cu un zâmbet trist.
– Mă bucur să-l împart cu voi, zise Eris.
– Ce va fi, va fi, măcar suntem împreună, murmură Sakis.
– Asta e tot ce contează, spuse şi Jelena.
Se prinseră de mâini şi, aplecându-şi frunţile, rostiră ultima rugăciune.

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti.

A terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Spiru Haret, secţia engleză-germană şi desfăşoară activitatea de traducător.

Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia.

A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră, Suspans şi SRSFF.

Blog personal: http://auroredenevers.wordpress.com